Ararat, 2025. Primul cincimiar pentru mine!
De aproape un an mă consultasem cu prieteni și colegi de munte legat de singura variantă viabilă pentru mine de a merge pe Ararat. Motivul este simplu: pot merge doar în a doua parte a lunii, anul acesta, datorită programului de la serviciu. Singurii cu care pot merge în condițiile astea sunt cei de la Flo Adventure. Am primit și păreri pro și contra. Toate subiective și mai multe din ele pro. Așa că iau legătura cu ei și mă înscriu la expediție. Confirmarea vine cu vreo lună înainte de a pleca, atunci când m-au asigurat că se îndeplinește numărul minim necesar de participanți. Așa că îmi plătesc taxa completă (despre asta discutați cu cei de la agenție), îmi iau biletele de avion pentru a ne potrivi la același avion de la Istanbul la Ağrı (se citește Aaarî în turcește, Agri în engleză și internațional) și continui antrenamentele fizice. Bine, pe astea le începusem din ianuarie cu dormit în cort la altitudine (2500 de metri, cât este maxim la noi), între -10 și -18 grade Celsius (nu mai știu dacă undeva cam pe la 30 de nopți în cort, iarna). Au râs colegii de mine că sunt nebun să fac asta când am pat cald, dar până la tabăra de la 4100 și apoi și mai sus nu am avut absolut deloc probleme de aclimatizare. Doar de la 4100 în sus am avut ceva probleme fiindcă înainte de pornire, la micul dejun, printre altele am mâncat un parizer care nu mi-a picat deloc bine. Este treabă de organism și de condițiile cu totul. Același tip de parizer l-am mâncat dimineața și la 3200 și nu am avut nimic! Dar deja anticipez :)! Stabilim să ne întâlnim în aeroportul din Istanbul (am zburat integral cu Turkish Airlines) pentru zborul următor.
Ziua 1 - 18.08.2025
Primul avion pleacă la 9.30 din Otopeni. Pentru asta sunt acolo cam pe la 6.30 fiindcă sunt sigur că vor fi ceva întârzieri. Merg la check-in, chiar dacă aveam toată procedura deja făcută de ieri. Am de lăsat rucsacul mare. Și când ajung la predare îmi spune că greutatea este în regulă doar că apare ca oversized. Mă trimite la un alt birou și bagajul vine separat prin sistemul lui de transport. Aștept lângă bagaj câteva minute și apare un domn de la aeroport. Identific bagajul, îmi spune să aștept și, după ce îi spun că am echipament sportiv, de alpinism (erau colțarii și bețele) îmi spune să aștept. Urcă rucsacul cu un lift și în câteva minute coboară doar domnul și îmi zice că e în regulă. Urmează verificarea rucsacului mic și apoi drumul spre poarta de îmbarcare. Doamne ajută!
În două ore ajung la Istanbul și am de trecut întregul aeroport spre poarta de unde e următorul zbor. Noroc că nu am rucsacul mare și pot merge mai repede. Aeroportul este un oraș în sine, imens, cu pasaje lungi și înalte între zecile de porți. Înainte de a ajunge unde am de mers intru un pic în moscheea din aeroport. Din curiozitate și pentru adaptare la lumea musulmană :D!
Ajung la poartă unde ne identificăm reciproc: eu pe de o parte, Lucia Szabo, Anca Puticiu, și Marius Corlaciu. Fiecare din alt colț al țării! Îl așteptăm și pe Radu Diaconu care apare cu rucsacul mare. Suntem echipa completă (ei veniseră de la Cluj, doar eu de la Otopeni). Radu ne spune scopul său: este rucsacul tatălui său și în amintirea lui vrea să urce cu rucsacul până sus, în vârf! Este ambițios și va face asta, noi mergând doar cu rucsacii de tură! Urcăm în avion având locuri la ceva distanță. Nu este bai că tot acolo ajungem! La 13.45 pornim de pe pistă și voi trage un pui de somn pentru următoarele vreo două ore, cât parcurgem cei 1220 de kilometri până la Ağrı. Practic am ajuns din vestul Turciei în sud-estul extrem, spre granița cu Iran! Ne recuperăm bagajele și ieșim din aeroport.
Aeroportul este mic și curând suntem pe banda de microbuze/taxiuri. Ne așteaptă șoferul cu microbuzul pentru a ne duce, pentru 80 de kilometri, în Doğubeyazıt (citit Doubeiazît) unde avem tabăra de bază la hotelul Grand Ağa Hotel, punctul central unde vin multe echipe care urcă pe Ararat/Ağrı Dağı (citi Aaarî Daî). Așa faină îmi pare denumirea turcească încât voi insista mereu să spun așa în loc de Ararat :D! La recepție Lucia (ghida, reprezentanta agenției cunoaște personalul și procedura; a mai fost de câteva ori). Strângem pașapoartele, primim camerele și ni se spune că apa din hol (vitrină frigorifică) este gratuită. Pentru altele trebuie să plătim. Eu rezonez foarte bine cu Radu și chiar ne luăm câte o bere. În mod normal nu găsești alcool în Turcia, dar aici este loc turistic și se face o excepție. Doar să nu ne expunem public și să bem doar în interior. Nici o problemă! Avem vreo două ore de pauză și adaptare și o rugăm pe Lucia să mergem prin oraș. Avem aranjat la un restuarant foarte fain, tot așa unde Lucia știe pe un tip foarte fain. Așa că vine microbuzul la ora fixată 21.30 (de notat că toată Turcia este pe ora Europei de est, la fel ca România și că pe Digi am roaming foarte convenabil, pe alte rețele fiind foarte scump, motiv pentru care fac hotspot pentru colegi de câte ori au nevoie), ne duce până la benzinăria Shell și aici facem dreapta pe lângă monumentul Araratului, pe strada Şehitlik Cd. spre centru. Șoferul știe bine străzile. Noi fiind prima dată aici ni se pare un mare haos. Dar după ce revenim din munte și mergem pe jos, cel puțin pentru mine străzile vor deveni mult mai clare!
Ne luăm ceva mâncăruri specifice extrem de bune. Sunt un amestec de mâncare turcească și kurdă. Radu insistă și încearcă și narghilea. E super încântat de treaba asta. Prețurile sunt foarte mici: cam 500-600 de lire fiecare (cursul este de circa 10 TL la un leu românesc). Schimbasem toți bani la recepția de la hotel la un curs mai convenabil! Cu vărul domnului de aici (am înțeles că ar fi restaurantul lui!) vom urca pe munte. Cheamă el microbuzul și pe la ora 23.00 sau ceva apropiat ne duce la hotel. Duș și somn de voie că de mâine... MUNTE! De notat că suntem la 1625 metri altitudine. Evident că nu se simte absolut deloc treaba asta!
Ziua 2 - 19.08.2025
Prima zi de urcare! Stabilim micul-dejun la 7.30 fiindcă la 9.30 este plecarea. Așa că fiecare își știe tabieturile și nu insist asupra lor. Cert este că masa este cu auto-servire și foarte bogată. Avem nevoie de vitamine și energie pentru circa o mie de metri diferență de nivel de urcat. Avem toate pregătite și la 9.00 suntem cu bagajele în hol. Mai luăm niște apă și cine dorește și alte lichide energizante (observați numele în poză!) și, când vine microbuzul, scoatem bagajele. Lucia este mereu pregătită și intermediază totul!
Pentru drum avem același microbuz ca și ieri. Doar că nu ducem bagajele mari (excepție este Radu :D!) cu noi și acestea vor fi transportate cu o mașină de teren la tabăra 1. Mulțumim la recepție pentru cazare și ne pornim la drum..
Nu știm pe unde ne duce șoferul și chiar nu ne facem griji. Ei știu mai bine ce fac decât noi care suntem pentru ei doar turiști. Până la nivelul de ”alpinist” mai este foarte mult! Drumurile de aici sunt specialitatea kurzilor. Contrar a ceea ce se vorbește despre ei la nivel internațional, kurzii cu care avem de-a face sunt niște oameni extrem de faini și deschiși. Caută să ne explice cât mai multe cu puținele cuvinte pe care le cunosc în limba engleză.
Ieșim din Doğubeyazıt pe drumul care merge spre Iran. Prilej de glume cu Radu legat de vreo escapadă în Iran. Lucia este foarte serioasă și scoate din discuție orice fel de posibilitate. Evident că nu facem asta acum fiindcă scopul nostru este cu totul altul. Dar cultura și munții din țara vecină sunt extrem de fascinante. Radu povestește despre experiențe pe care le-a trăit prin țările arabe. În momentul în care le respecți cultura și regulile totul este în siguranță. Ceea ce se vorbește despre conflicte și extremism este de asemenea real, dar este foarte mult amplificat de social media vestică.
Peste câțiva kilometri șoferul oprește să ia niște benzină. ”Iranian gas, you know :D!” Este ceea ce se practică în apropierea oricărei granițe, inclusiv la noi. Deci nimic extraordinar și trebuie înțelese micile afaceri peste tot! La un moment dat ieșim la stânga pe un drum de piatră. Asta nu diminuează viteza! Zona devine din ce în ce mai deșertică. Pe hartă văd că drumul acesta duce spre satul Demirtepe. Mergem câțiva kilometri și facem apoi dreapta pentru a ajunge în Gölyüzü. De aici îl luăm pe ghid (mă iertați că am uitat numele, este un tip deosebit) și pe frații lui mai mici. Vor urca cu noi o perioadă și apoi se întorc la vale. Continuăm cu mașina și Radu e fascinat de discuțiile cu el. Îl întreabă tot felul de lucruri, inclusiv de turban. Ei veniseră cu un bax de apă plată la 0.5 litri și ne vor da câte două sau trei sticle. Urcăm cu microbuzul până la o parcare aflată la aproximativ 2200 de metri și de aici pe jos. Cum spuneam, pornim la drum cu câte două sticle de apă și câte un sandwich aduse de Mohamed. Îi voi spune așa :)! Suntem toți plini de energie și vrem ritm cât mai alert. Mai ales eu care am tendința să merg după Mohamed, mai în față. Ei sunt în sandale, noi încă suntem în adidași. De multe ori se întoarce și îmi face semn: Group, group! Yes, yes! Mai frânez, mă apropii de colegi, mai mergem grupați, mai eu în față. Îmi este greu să merg cu grupul din cauza spiritului mai solitar și mai explorator. Dar caut să respect regulile! Undeva cam pe la 2600 de metri facem pauza de sandwich și trec pe lângă noi vreo două grupuri aduse cu mașina ceva mai sus. Dar e mai bine cum mergem noi pentru aclimatizare. Se face mult mai bine în câteva ore de mers decât într-o oră cu mașina. Cunosc asta bine din munții de acasă și de pe unde am mai mers peste altitudinea de 2544 metri de la noi.
Tot vedem vârful principal al Ağrı Dağı în față și în stânga noastră (spre vest) lanțul muntos Aras. La sud de platoul pe care se află și Doğubeyazıt (pe care este drumul principal, asfaltat, care duce spre Iran :D; pe aici era odinioară Drumul Mătăsii!) este un lanț muntos ce are altitudini între 2000 și 2643 (vârful Göllertepe) de metri și după el iarăși putem găsi granița cu Iran. Conform unei hărți topo militare britanice munții se numesc Kizil și altitudinea maximă ar fi 2720m... La vreo 25 de kilometri sud de oraș ar fi granița :D! Dar este foarte greu dacă nu imposibil să parcurgi munții pe jos. Chiar și drumurile sunt destul de puține și sunt destul de puține mașini care se încumetă să facă asta. Par foarte provocatori munții aceștia uscați pentru un explorator (multe creste ce inspiră la cățărătură!). Dar perspectiva graniței apropiate (nu neapărat că e vorba de Iran!) reduce posibilitățile de explorare. Și la noi dacă vrei să mergi pe munții de graniță sau pe Dunăre sau pe drumuri de frontieră riști ”atenționări” din partea poliției de frontieră, mai ales dacă nu ai informat în prealabil!
După pauza de masă ieșim din drumul de mașină spre stânga și de aici ne urmăm ghidul care găsește drumurile cele mai bune. Este foarte multă uscăciune și potecile sunt greu de identificat dacă nu cunoști terenul. În cea mai mare parte a timpului urmăm pașii lui Mohamed. Atunci când mă îndepărtez puțin fiindcă îmi par alte poteci mai bune îmi face mereu semn ”Group. Group!” E tare simpatic cu faza asta. Mai facem o pauză la un moment dat sub niște pietre și de aici tinerii învățăcei în ale muntelui își ascultă fratele care îi sfătuiește să se întoarcă. Dar ei vor să mai meargă și atunci urcă pe lângă el. Urcăm într-o creastă pietroasă sub care se vede o tabără de câteva corturi. Nu pare să fie nimeni aici și sigur a fost a unor ciobani sau a unor comercianți.
Este ora 11.40 când pornim mai departe. Trecem pe lângă corturile unor localnici săraci cu o tarabă improvizată cu magneți și eșarfe pentru turbane, tipic kurde (kolāḡī). Marius își ia o eșarfă (care, în gluma românească, zici că e față de masă!) pe care Mohamed promite să o aranjeze mai încolo. Dincolo de glume eșarfa este foarte utilă pe uscăciunea asta și mai ales pe praf. Eu iau câțiva magneți și mergem mai departe. Sigur vom mai găsi și pe munte și după aceea și în oraș! Ceva mai sus ne vom opri pentru o poză de grup. Eu nu prea agreez pozele în care să apar și eu, dar aici este important pentru ghid și pentru noi, pentru a avea amintire în viitor. Asta îmi aduce aminte de pozele de familie pe hârtie, de acum 80-100 de ani care înseamnă foarte mult în viitor. Pe aici, dincolo de vorbit, Tiktok și Instagram (pe care eu nu am cont și deocamdată nici nu mă interesează!), telefoanele nu prea folosesc la altceva. Adică pozele asta sunt valoroase pentru lumea de aici!
Ceva mai sus ne oprim puțin pentru odihnă și ca să lăsăm o herghelie de cai să treacă pe lângă noi (ora 14.00). Știu că poate acum spun cuvinte mari, dar eceste animale de povară chiar trebuie respectate. Fac atâtea drumuri prin terenul complicat... Peste tot încep să fie bolovani din ce în ce mai mari formați din lavă întărită. Este tare interesant cum lucesc unele fațete ale acestora și ce atmosferă creează. Chiar dacă și pe Etna am văzut lavă solidificată aici relieful este total diferit. Probabil și datorită tonelor de praf care plutește în aer! Continuăm pe poteca intuită de ghid și peste un sfert de oră revenim la drumul de mașină care urcase pe serpentine, prin dreapta noastră. La 14.16 vedem primele corturi și în 10 minute ajungem la cortul-sală de mese și la corturile-dormitor (cele albastre). Ne instalăm pe locurile primite, eu cu Radu, Marius singur și fetele într-un al treilea cort și așteptăm masa (14.30). Suntem la 3200 de metri și toți ne simțim perfect! Doar că ne este foarte sete și foame și ne luăm apă, gratuită, din sala de mese.
De fapt sunt doar fructe care să ne potolească foamea și setea. Masa propriu-zisă va fi la ora 18.00. De notat că în tabăra 1 în care ne aflăm (uneori se găsește ca ”tabăra de bază”) este aragaz cu butelie și bucătar!!! Lăsasem bagajele prăfuite lângă sala de mese. Ne ducem bagajele la ”cameră” și ne mai învârtim prin tabără pentru poze și explorare a locului.
Marius face tot felul de filmări pentru sponsorii care l-au ajutat cu echipamente și mai încolo îi voi da detalii ”geografice” pentru una din filmări. Venisem cu o idee trăznită către Lucia: Îmi dai ghid să urc până la tabăra 2 și să mă întorc pe seară. Îmi pare la doi pași chiar dacă sunt 900 de metri diferență de nivel. Am mult elan. Lucia mă calmează puțin că vom urca mâine și e mai bine să mă odihnesc chiar dacă nu simt acum oboseala. Mă încăpățânez puțin, dar știu că are dreptate și experiență. E prima dată când urc pe un vârf de 5000 de metri și, chiar dacă am mai făcut asta pe Toubkal (4167 metri; urcat în etape, cu aclimatizare), nu trebuie să mă grăbesc. Îmi aduc aminte acum că am avut nevoie de aclimatizare atunci la Refugiul Toubkal. Și că anul trecut, la Mönchsjochhütte, la 3657m, am avut un somn destul de greu datorită lipsei de aclimatizare. Chiar dacă noi am dat vina pe sforăitul celorlați și pe căldura din cameră! Primesc acceptul Luciei ca la apus să mai urc un pic în jurul taberei, pentru poze. Ceea ce voi face cu Marius aproape o oră, începând cu 18.50!
Coborâm în tabără (cred că urcasem vreo sută de metri diferență de nivel pe drumul pe care vom continua mâine!) și mergem cu toții lângă focul de tabără. Sunt ghizi kurzi, parte din echipa rusească ”7summits” și alți membri din tabără. Tabăra este foarte mare, ca și cea următoare, și nu știm de unde sunt toate echipele. Un membru din echipa rusească este foarte amabil și ne servește, chiar și fără cuvinte, cu baclavale. Oameni foarte faini și hotărâți, indiferent de limba pe care o vorbește fiecare și de tensiunile politice. Aici, între oameni de munte, politica nu are ce căuta! Și mai ales este de evitat orice discuție fiindcă nu știi cu cine stai alături și nu este cazul. Muntele ne adună pe toți!!!
Cam pe la 20.20 mă retrag la cort și somn fiindcă e nevoie de odihnă. Și așa bine este în sacul meu de dormit, de iarnă... Ca de obicei, cu sticla de apă alături mai ales că suntem la altitudine și atmosfera prăfuită cere lichide...
Ziua 3 - 20.08.2025
Bună dimineața! Sau Günaydın! Sau mai bine Sibe xer! Kurzii preferă în limba lor chiar dacă oficial suntem în Turcia! Și sunt de respectat pentru ceea ce fac și cât de omenoși sunt! La 8.00 este micul-dejun foarte consistent!
Cafea și ceai ne pun la dispoziție cât avem nevoie! Ceva poze în zonă și pregătirea bagajului pentru transport. De data asta nu mai sunt transportate cu mașina și pe cai!!! Le strângem pe toate într-un singur loc, la ora 9.00 și noi ne pregătim de urcat. Cam pe la 9.10-9.15 pornim la drum. Cătinel-cătinel, la deal. Nu grăbim deloc pasul fiindcă nu se poate. Și în plus facem în continuare aclimatizare. Și în plus aerul rarefiat (chiar dacă nu se simte!) face respirația să fie mai îngreunată. Plus ritmul cardiac ce crește o dată cu altitudinea, chiar și la cel mai mic efort! Chiar dacă pornisem în ritm obișnuit, în vreo 20 de minute suntem ajunși din urmă de caii de transport și de alte echipe. Nu este absolut nici o grabă! Îi lăsăm să treacă, cu un mare nor de praf făcut în urmă. Doar te gândești că nu cari tu bagajul în spate și atunci praful devine acceptabil. Continuăm în paralel cu caii pe serpentinele care ne adună metri în altitudine. La un moment dat, într-o serpentină, aștept să treacă patrupedele. Și unul din cai alunecă vreo doi metri pe grohotiș. Mă dau la o parte ca să îl las să urce și niște comenzi de undeva de mai jos, în kurdă, îl încurajează și face câțiva pași la deal. Cum e pe grohotiș înclinat, trebuie să forțeze un pic și reușește să treacă. Și tot la deal! Caii transportă bagajele mai multor echipe și de aceea sunt atât de mulți. În fond toți ne oprim la tabăra 2, nu este motiv să forțăm.
La 10.30 ajungem la un magazin de suveniruri. Ghidul se oferă traducător ca să negociem dacă vrem ceva. Au și magneți, și tot felul de brățărele și alte obiecte lucrate manual și tricouri și sucuri și bere fără alcool (la rece, în apă). Eu mă uit la un tricou fain și îl iau fiindcă la întoarcere nu știu dacă vor mai fi acolo. Lucia se întreabă cu voce tare de ce vrea toată lumea tricou. Nu răspund nimic și îl iau. De ați ști din ce material fain este și cu cât drag îl port! Mereu îmi aduce aminte de toate zilele astea despre care vă povestesc eu aici... Înțeleg și celălalt punct de vedere: prima dată ești interesat să ai o amintire și după aceea lucrurile pe care le găsești pe traseu devin atât de obișnuite... Nu voi purta tricoul pe munte, ci doar când ajungem în Istanbul. Aici ar părea prea mare mândria că am fost pe vârf când punctul central al întregului oraș Doğubeyazıt și al zonei este Araratul. Așa se vede din punct de vedere local și toți caută să se folosească de munte și de legendele legate de el. Dar exploratorul din mine vede mereu și mereu altceva, după cum ați văzut denumirile și explicațiile de mai sus cu munții mai mici. Dar nah, asta este mai greu de explicat și înțeles pentru cel obișnuit cu turismul clasic, chiar și de altitudine!
Continuăm apoi pe lângă caii împovărați. Panta crește și în consecință ritmul scade. Ritm încet și constant impus de ghid. El știe în mod natural ce ritm să folosim ca să nu obosim. În continuare merge în sandale!!! Poteca în serpentine tot urcă spre muchia din dreapta și apoi, când ajungem în ea, vedem că este foarte lată. Vedem tabăra deasupra noastră și tot continuăm să urcăm, în serpentine mai largi. Ai senzația de ”fata morgana”: parcă tabăra, deși am văzut-o, se tot îndepărtează! Cam cum păreau să fie ultimele sute de metri spre Mischabelhütte, tot anul trecut! La 11.15 vedem corturile primelor echipe. Continuăm pas cu pas. La 11.40 suntem la următoarele corturi unde se vede și o sală de mese. Deja sunt cai cărora li s-a luat greutatea de pe spate. Dar mai avem până la locurile noastre de cort. Ghidul ne duce pe serpentine la al doilea rând de corturi și aici credem că am ajuns. Este un ”șef de tabără”, din ce am bănuit și Mohamed vorbește cu el. Echipa noastră are corturile deja montate, mai sus!!! Așa că abia la 12.05 ajungem la o altă sală de mese, improvizată cu pereți de piatră și o prelată și aici ni se spune că putem face pauză. Curând ni se aduc și bagajele și ni se dă prilej de pauză. Suntem undeva pe la 4100 metri altitudine și ne simțim foarte bine. Chiar am energie și mă tot rotesc pe aici, chiar dacă colegii resimt altitudinea. Intrăm în sala de mese și suntem întâmpinați cu o masă extrem de bogată: fructe multe, biscuiți, ceai, cafea. Să mănânci pepene la altitudinea asta este mare lucru și, poate fără vorbe, apreciem din plin efortul cailor și al ”șerpașilor” de a face viața mai ușoară pentru cei care urcă pe Ağrı Dağı. Da, de acord, este și tură turistică, comercială și câștigă cu toții ceva bani de pe urma noastră. Dar, cu mâna pe inimă spun că își merită fiecare bănuț!!!
Hm, din tabără se vede, pe lângă Araratul Mare/Büyükağrı Dağı (5137m), punctul cel mai înalt, și Araratul Mic/Küçükağrı Dağı care are doar 3896 metri altitudine, mult mai mic decât fratele lui. Dar, așa cum pare de aici, este mult mai dificil de urcat. Întreb pe Lucia dacă știe ceva de urcat pe Araratul mic și dacă se plănuiește vreo expediție. M-ar tenta! Deocamdată nu se organizează nimic și îmi poate spune, din ce știe ea și din explicațiile localnicilor, că sunt mai multe rute. Toate la fel de solicitante. Pare mai sus decât noi chiar dacă avem 100 de metri diferență de nivel deasupra lui!
Mă tot învârt prin tabără, văd corturile unde sunt distribuiți Radu și Marius (ceva mai sus de sala de mese) și Lucia cu Anca, ceva mai jos de sala de mese. Eu primesc un cort care este chiar deasupra sălii de mese, la câțiva metri. Aparent nu îi place fiindcă bănuiesc că va fi zgomot, dar nu comentez. De fapt nu va fi nici o problemă cu asta (voi fi atât de oosit încât nu contează zgomotul din sala de mese). Radu îmi face ceva poze printre cele pe care le fac în zonă până pe la ora 15.00. Sub noi se întinde o imensă vale cu ghețar în capătul de sus. De sub el și ceva mai jos se desprind pietre aproape în mod constant. Chiar ceva mai pe seară vedem ceva avalanșe de pietre care fac un zgomot foarte puternic. Spectacolul este foarte fain și mulțumesc lui Dumnezeu/Allah pentru poziția foarte faină și sigură a taberei. Și cu privirea spre continuarea traseului pe care aș mai vrea să urc un pic. Parcă am stat destul timp pe loc!
Cer permisiunea (către Lucia) să mai urc un pic. Doar până la pintenul acela! Da, mi se permite. Este absolut normal ca liderul echipei să știe de absolut fiecare participant, pe unde este și ce face! Mulțumesc și pornesc la deal cu ceva viteză. Și greșesc. Fiind la peste 4000 de metri, nu ar trebui să grăbesc ritmul. Cert e că după vreo sută de metri de mers trebuie să mă opresc fiindcă și inima și plămânii par să ”țipe”: mai încet, domnu', nu ne chinui! Așa că merg la pas de acum încolo. După o linie dreaptă poteca face stânga în serpentine. Pe o piatră/bucată de lavă întărită și lucioasă scrie 4170 mt. Mă opresc un pic pentru poză. Deci în acest loc sunt mai sus decât am ajuns eu până acum! Este senzație foarte faină, cu mult mai puțină oboseală decât în Alpi (Breithorn West). Dacă îmi aduc bine aminte și pe Toubkal, acum nouă ani, nu am simțit oboseala sau altitudinea!
Continui pe poteca pietroasă și abruptă. De câteva ori îmi alunecă bocancul pe nisip, fără alunecare serioasă. Poteca mă duce deasupra pintenului despre care spuneam. Sunt la 4230 metri altitudine și cam aici este punctul terminus acum. Vreau să fie totul în regulă și astăzi, și mai ales mâine! Oricum este punctul de maximă altitudine la care am ajuns până acum. Unii vor zice că nu e mult, că au ajuns mult mai sus. Alții vor zice că este enorm și foarte greu. Pentru mine este o mare împlinire și atât. Cât timp sunt în lumea faină a muntelui, nu îmi pasă de părerea altora. Eu singur am făcut fiecare pas până aici! Cobor în șeuța dintre mine și pinten, găsesc ceva potecuță să ajung în vârful lui. Merg în siguranță până sub ultimul bolovan și acesta este prea lucios pentru a sta în siguranță pe el. Lasă, Cezar, e perfect așa! Mă așez pe o piatră și cu picioarele fac mișcări de balans pentru odihnă. E atât de faină senzația de vultur deasupra lumii. Chiar și asupra taberei 2 în care cobor în curând. Las pozele să vorbească până la momentul în care intru în tabără (15.55).
Ziua 4 - 21.08.2025
Mă trezesc ok, cu alarma cu un snooze. Marius se trezește în același timp. Ne îmbrăcăm direct de urcare. Bine, nu chiar cu toate hainele pe noi fiindcă nu este așa de frig. Aici cred că sunt câteva grade peste zero. Mă simt un pic obosit, dar știu că fac față. Ghizii (fiindcă ni se atribuise un alt ghid, de altitudine) deja pregătiseră micul-dejun, consistent și fierbeau ceai pentru a ne da în termosuri. În timp ce ei ne pun ceai în termosurile pe care le-am desfăcut în prealabil, mâncăm de dimineață. Bine, la ora asta nu prea este elan pentru masă. Printre altele eu mănânc și câteva felii de parizer, cu pâine. Am o senzație cam ciudată când înghit și zic că poate e doar senzație. Pregătim totul și la ora 1.00 pornim la drum, cu echipament de iarnă și colțarii în rucsac. Deocamdată mergem pe pietre și nisip. Simt indispoziție la stomac chiar din primele zeci de metri și anunț că voi merge un pic mai încet. Important este să mergem! Mai porniseră două grupuri mai înainte și se vedea șirul lor de frontale în sus, pe panta de după pintenul stâncos. Urcăm și noi, pas cu pas, și înainte de pinten ne depășește primul grup. Ghidul nou merge în același ritm încet și constant: un pas, una-două secunde pauză, iar un pas, iar una-două secunde pauză. Face asta cu multe grupuri și știe foarte bine ce ritm să urmeze. Așteaptă de fiecare dată când rămân eu sau Marius câțiva pași mai în urmă! Trecem de pintenul stâncos și apoi urmăm, tot în sus, serpentinele care ne urcă mai ușor în altitudine. Sunt echipe și înaintea noastră și după noi!
Poza este undeva pe la 4350-4400 de metri altitudine. Tot la deal mergem în grup compact și după buza pantei se mai liniștește puțin. Câteva curbe mai lungi alternativ la stânga și dreapta și pe la 4800-4900 apar și primele limbi de zăpadă. Și începe ușor să se lumineze. Vedem ghețarul care se află deasupra și în stânga noastră. Mai urcăm puțin și începe vântul să bată puțin mai tare. Bine, poate să bată undeva cu 30-35 de kilometri pe oră. Indispoziția mea de la stomac îmi dă senzația că este mult mai puternic. În dreapta, deasupra noastră, se vede limba mare a ghețarului de sub și de pe vârf! Și se vede și zona cea mai înaltă. Tot urcăm și ajungem deasupra ghețarului din stânga, într-o șa aflată cam la 5000 de metri. În dreapta se vede vârful și panta ce merge până la el. Dar eu mă simt terminat. Colegii deja sunt așezați și își pun colțarii. Eu îmi simt mâinile îngețate și abia mă așez jos. Spun Luciei (care tot timpul este pe lângă toți și are grijă de noi) că eu mă opresc aici și îi aștept să vină de pe vârf. Uf, îmi amintesc că am făcut așa și la un pasaj pe care nu am simțit că pot să îl trec sub Klein Glockner... ”Haide, cum să rămâi aici? Mergem pe vârf. Uite unde este!” mă îmbărbătează Lucia. Oscilez de câteva ori și spun: Bine, dar am mâinile îngețate. Nu îmi pot pune colțarii! Lucia îl roagă pe ghid să îmi pună colțarii și apoi să vină cu mine. Din gesturi, fără prea multe cuvinte (fiindcă oricum nu se aud, de vânt) sunt amândoi de acord cu varianta asta. E admirabil ghidul: își dă mănușile jos chiar dacă îi îngheață mâinile și îmi pune colțarii. În prealabil dimineață, înainte de micul-dejun, testasem colțarii pe bocancii mei. Îmi trebuie mărime 46-47!!! Acum ghidul îmi pune un colțar, îmi dă câteva guri de ceai din termos (tot el mi l-a desfăcut!), apoi îmi pune al doilea colțar, le leagă bine chingile și mă întreabă: All ok? You can go? Îi fac semn cu mâna că da. Bag termosul în rucsac, pun două perechi de mănuși și mă ridic sprijinit de el. Simt că mă mișc tare încet și îmi pare rău pentru asta. Dar stomacul comentează! Din șeuța mică facem stânga pe poteca vizibil săpată în gheața cu colțuri și cu multe șanțuri. Ghidul face zece pași, se uită la mine, îi fac semn că merg, încet și mai face zece pași. Și tot așa, mereu cu atenție la mine. Este un mic platou și apoi panta finală. Lucia urcase o parte din ea cu colegii. Se oprește, vine la mine și îl trimite pe ghid în față. Îi fac semn că sunt ok și merg încet. Merge în paralel cu mine fiindcă îmi vede ezitarea din mișcări. Dar prind curaj și știu că voi ajunge pe vârf. Îl roagă pe Marius să îmi ia rucsacul și, deși are doar câteva kilograme, mă simt mult mai ușor fără rucsac (nah, Marius are 25 de ani, eu 45!). Se luminează și soarele luminează gheața pe care mergem. Nu contează că nu am prins răsăritul. Important este să ajungem pe vârf! Pas cu pas, pauze la 5-6 pași și încet-încet suntem sub ultima pantă, de câteva zeci de metri, de sub vârf. Da, merg. Da, ajung sus! La ora 6.30 suntem cu toții la 5137 metri altitudine! Ne felicităm reciproc și le mulțumesc că au avut răbdare cu mine.
Bate vântul și nu stăm prea mult pe vârf. Facem poza de vârf, ne uităm în jurul nostru la platoul de gheață pe care suntem. Spre vest este panta pe care am urcat noi și spre est este un platou ce coboară până la 5000 de metri. Mai e un alt vârfuleț secundar în capătul lui și după aia urmează o pantă până la 3800, un vârf ”terțiar” și apoi coborâre până la 2720 de metri înainte de piramida Araratului Mic. Și peste el se văd munții și plartoul armean care se întinde în Turcia, Armenia și Iran. Sunt circa 500 de kilometri până la Damavand, nu avem cum să îl vedem de aici! Poza de grup se vede pe contul de facebook al agenției Flo Adventure cu care am venit aici!
Gata cu vârful! La vale! Rămâne Lucia cu mine și restul coboară ceva mai repede pe platoul ghețarului și apoi spre locul de scos colțarii. Suntem cam la 70-80 de metri de platou și îi spun Luciei că poate să coboare la ei. Eu fac câțiva pași și mă las pe fund, spre dreapta, până la platou. Nu spre stânga fiindcă încolo aș coborî mai multe mii de metri!!! Mă ridic unde e zonă plată și revin la potecă. Mă simt mult mia bine când cobor și am alt tonus. Merg pe potecă și ghidul mă urmărește. Sunt mult mai vesel și am altă stare până la șeuța unde dăm jos colțarii. De aici nu mai este așa dificil, mai ales că e la coborâre și se simte asta. Și m-a lăsat și stomacul. Dar tot merg încet, cel mai probabil datorită lipsei de somn. Merg toți ceva mai încet ca să nu rămân prea în urmă. Acum și vântul parcă se simte altfel!!!
Este 7.20 și suntem în coborâre. Lucia merge în fața mea și eu înaintez pas cu pas. Mă așteaptă din când în când fiindcă și eu fac pauze. Clar e combinație de la stomac și de la ne-somn! Tot mergem la vale, ajungem pe serpentine și apoi pe panta ce coboară la pintenul stâncos și mai departe tot la vale până la tabăra 2. Mă mișc încet de tot și spun Luciei că am nevoie de una sau două ore de somn. Nu se poate mai mult fiindcă vine furtuna și toată echipa ghizilor strânge tabăra. Dar e ok, pot dormi vreo două ore! Puțin după ora 11.00 suntem în tabără. Doar ce mă bag în cort și adorm instantaneu. Nu știu când au trecut cele două ore și vine Lucia să mă trezească. Aș mai fi dormit... Dar știu că nu e vreme. Sunt un pic buimac, strâng din bagaje și îmi revin până să ies din cort. Restul bagajelor erau strânse și puse pe cai. Pe la 14.30 pornim la vale, tot așa în ritm destul de încet. Dar am alt tonus. Mi-am revenit undeva cam pe la 80%. Merg mult mai bine! Dar fără chef de poze. Abia aștept un somn mai lung! Coborâm serpentinele pe care urcasem în paralel cu caii, trecem de magazin unde facem o pauză de doar câteva minute. La taraba localnicilor nu mai e nimic. Împachetaseră totul și coborâseră la vale! Așa că mergem și noi! Pe ultima zonă Lucia nu mai are răbdare și o înțeleg. A obosit-o să meargă așa de încet. Și în plus efectul altitudinii se manifestă la toți, chiar dacă au mai fost! Îl lasă pe Radu cu mine și ei coboară în tabără. Noi doi, amândoi exploratori, găsim alte poteci pe deasupra taberei. Adică pe la vreo 3400 de metri altitudine. Și le urmăm tot povestind de una-alta până ce ne văd niște localnici. Ne spun ceva mai tare și nu înțelegem. Noi am găsit potecile noastre spre tabără. Ne face semn să coborâm pe poteca indicată de ei și suntem cumva nevoiți să facem asta. Nu vrem să facem probleme. Este o potecă largă, prăfuită care ne scoate între zidurile de piatră de deasupra taberei. Trecem pe lângă corturile cele mai de sus și coborâm la corturile noastre. Doar lăsăm bagajele și la somn.
Mă trezesc pe la 18.00 complet refăcut. Duș la furtun cu apă semi-caldă, curățat de praful care s-a pus pe noi, atmosferă faină. Admirăm pe cei care tocmai veniseră în tabără cu gând de a urca mâine. Dar ce vor face la tabăra 2? Cumva știm ce îi va aștepta. Ne pregătim de masa de seară care este gata pe la 19.10-19.15! Ce bucurie!
Și apoi, după alte câteva povești și mulțumiri, mă retrag iarăși la somn până mâine dimineață. Am de recuperat și vreo 10 ore cred că dorm neîntors!!!
Ziua 5 - 22.08.2025
Cam pe la 8.00 este micul-dejun, la fel de consistent și bun ca în fiecare zi. Și apoi ne pregătim de coborâre, de revenire în civilizație. Hm, parcă ne apucă așa un dor de a mai sta în lumea liniștită de aici fiindcă știm ce agitație urmează jos. Strângem bagajele și totul e pregătit la ora 9.00. Mașina ne va lua bagajele mari la vale (evident, exceptând pe al lui Radu!) și noi vom coborî pe jos. Ne mai uităm încă o dată spre muntele care ne-a primit zilele astea pe coastele lui și la 9.30, după ce lăsăm să coboare o herghelie de cai, pornim și noi la vale.
Mohamed alege alt drum decât cel pe care am venit. Motivul este simplu: microbuzul ne așteaptă în altă parcare unde sunt mai multe microbuze pentru echipele care coboară de pe munte. Același relief cu bucăți de lavă solidificată printre tufe de iarbă uscată ne scoate pe lângă o împrejmuire de pietre la un platou cu un mic vârfuleț mai proeminent. Mergem pe dreapta lui și apoi ne lăsăm pe o pantă fără poteci spre drumul care se profilează sub noi. Se și vede un microbuz undeva mai jos. Nu știm dacă este al nostru sau nu. Ghidul e relaxat și pune pe telefon ceva muzică kurdă. E potrivită pentru zonă. Și mai potrivită ar fi liniștea. Dar nu putem spune nimic fiindcă muzica lor face parte din peisaj și pentru ei e ceva natural. Și pentru noi e un element cultural local! Ajungem la drum și vedem că acela nu este microbuzul nostru. Facem dreapta pe drum pe curbe care ne duc spre parcarea mare. La un moment dat se aude un huruit în spatele nostru și abia avem vreme să ne dăm la o parte. Trece microbuzul care umple tot drumul de praf. Coborâm mai departe și vedem la parcare că era microbuzul nostru. Cred că nu înțelesese prea bine unde ajungem și avea impresia că trebuie să ne aștepte mai sus. Revedem șoferul cu mare bucurie și mai ales sistemul automat de închidere a ușii. Asta ca să nu mai trântim noi ușa după ce intrăm.
Microbuzul coboară mai întâi pe o linie dreaptă pe care lăsăm pe dreapta o turmă de capre, are tot felul de serpentine abrupte care scad repede altitudinea, trecem prin cătunul Çevirme pe care cumva îl recunoaștem de la urcare (e și o zonă cu copaci verzi lângă el, o oază în toată zona uscată) și continuăm pe un drum drept și lung, tot așa plin de piatră și praf (în spatele nostru rămâne un nor de praf!) până la asfaltul care vine de la Örtülü, trece pe lângă ceea ce ar trebui să fie lacul Golyuzu Gölü, trecem prin Demirtepe și curând recunoaștem drumul pe care am venit. Asta înseamnă ieșire la drumul mare asfaltat. Glume între noi că am putea face stânga către Iran :D! Evident că facem dreapta spre Doğubeyazıt cu oprire la benzinărie. Pare cam fantomatic pe aici :D! Intrăm în oraș și în jurul orei 12.00 suntem la baza noastră de la hotelul Grand Ağa. Pauză de duș și un pic de odihnă și net înainte de a ieși prin oraș. Am avut net ieftin peste tot, dar altceva este când ai wireless! Bine, pe munte nici nu am simțit nevoia internetului...
Toți vrem și un pic de culturalizare, de descoperire a orașului în care stăm. Lucia știe că sunt cumva niște restricții pentru turiști, mai mult din motive de siguranță. Adică să mergem toți grupați și mereu să știe de noi. Ar prefera să mergem cu microbuzul și eu și Radu insistăm să mergem pe jos. Așa, în stradă, simți cel mai bine pulsul locului. Așa că pe la 14.50 pornim cu toții spre centru. Așa că trecem strada mare, unii direct, ca la noi și alții, din motiv de siguranță, pe pasarela suspendată. Intrăm pe strada de pe partea cealaltă a străzii. Îi zice Democrației/Demokrasi Sk., dar vă dați seama că aici nu există denumiri și plăci cu străzi. Asta este, se pare, o meteahnă organizatorică vestică, europeană. Aici, unde sunt mai mult localnici, cunosc străzile după cât au mers pe ele. Ieșim în bulevardul Ağrı Cd. unde este o intersecție mare. Trecem intersecția și intrăm pe strada İnegöl Cd., strada centrală, cu multe magazine și terase. Găsim și magazine cu suveniruri, și cu ceaiuri sau arome, și blugi, și piață locală, și bănci... Este una din cele mai animate străzi din oraș. Pe ea la un moment dat e un vânzător ambulant de înghețată și ceva terase suspendate pe acoperișul caselor. Rămâne un gând cu ele... În capătul ei e un parc ce îmi aduce aminte de unele parcuri indiene și inscripția mare cu numele orașului. Vă dați seama că ne facem poze aici!
Revenim pe strada amintită după ce observăm Araratul care domină străzile orașului și propun să mergem pe una din terasele suspendate pentru a vedea ce este acolo. Cel mai probabil e un fenomen local. Și găsesc scările care urcă acolo. Destul de înguste, pe mai multe etaje! Sus, pe terasă sunt câteva mese și turci/kurzi care beau ceai și joacă remi/rummy. Exact activitate locală! Hai să jucăm și noi la o masă liberă, cu ceaiul turcesc negru în față, în paharele caracteristice numite armudu în azeră sau çay bardağı (ceai bardaî) în turcă. Și cred că vreo oră jucăm remi, eu amintindu-mi reguli pe care le uitasem. Uf, e adevărat că se joacă în patru și Lucia stă și se uită la noi cum jucăm. Bine, e și motiv pentru a observa cum se comportă oamenii în mediul lor natural. Fiindcă asta de fapt am vrut, dincolo de jocul de remi. Pe de o parte nu pun atâta patimă în joc și sunt tare relaxați. Pe de altă parte observăm toți discret că se uită un pic ciudat la masa noastră: pentru ei este ceva total neobișnuit ca femeile să stea la masă cu bărbații și pe deasupra să nici nu fie total acoperite. Dar nu spun nimic (sau așa credem noi) fiindcă ne văd că suntem turiști. Doar Radu cu turbanul e mai aproape de ei. Deși noi care credeam că turbanul este ceva comun aici, nu îl vedem decât la foarte puțini bărbați (poate doi sau trei în tot orașul!). Mulțumiți de atmosferă coborâm iarăși în stradă (de reținut jaluzelele/prelatele pe care le închid când bate vântul și le deschid când este liniște) și mai hoinărim spre hotel (18.05-18.10). Avem vreo oră pauză până la următoarea activitate, cam ultima din etapa montană a turei.
De aici Lucia ia legătura cu șoferul care ne va lua cu microbuzul spre hotel. Mai ales seara nu e foarte recomandat să mergem prin oraș. Bine, așa impun normele de siguranță și responsabilitate a ghidului/ghidei/ghidușei :D! Așa că suntem cu toții la hotel și eu cu Radu anunțăm că ieșim un pic să luăm aer curat. Adică vrem să explorăm un pic autostrada pe care este hotelul. Scopul nostru ”secret” este unul simplu: vrem să mergem până la giratoriul aflat la vreun kilometru și jumătate, spre vest, pentru a poza placa pe care scrie Iran! Și cât timp nu te agiți sau nu faci ceva să ieși în evidență totul este în regulă. Mergem până la giratoriu cu atenție la trecerea străzilor laterale, trecem strada după giratoriul mare, ”ca la noi” și ne întoarcem pentru poza dorită. Pe dreapta se aude gălăgie de la ceva ce pare a fi o hală. Este Sıla Düğün Salonu și acolo acum pare să fie o nuntă. Doar trecem, nu ne băgăm în joc. Mai explorăm câteva sute de metri pe strada perpendiculară Iğdır Doğubeyazıt Yolu înainte de a reveni la hotel. Este tare faină eplorarea asta ad-hoc și suntem tare mulțumiți de ea. Anunțăm pe Lucia că am ajuns și mai povestim puțin cu câte o bere pe terasa hotelului. Se vede foarte fain pe întinsul orașului. Am citit că ar avea undeva cam pe la 120.000 de locuitori...
Ziua 6 - 23.08.2025
Pentru azi aveam inițial plănuită doar vizita palatului Ishak Pasha (Sarayı - Saraiî). Dar insistasem la Lucia să vizităm și Arca lui Noe și asta e ceva nou pentru ea. Nu mai fusese deși știa de ea ca obiectiv. Și veți vedea că a ieșit o zi turistică foarte faină.
Micul-dejun la ora 9.00 și la 10.00 suntem în fața hotelului de unde microbuzul ne ia către prima destinație. Drumul fain este același vechi Drum al mătăsii care ne scoate din Doğubeyazıt spre Iran. Munții se văd foarte faini de o parte și de alta a platoului, evident totul fiind dominat de Ağrı Dağı. Deși pe Google se găsesc două locații unde ar fi descoperită Arca lui Noe, aici, în dreapta drumului, la circa 2000 de metri altitudine (deci pe partea cealaltă a platoului față de Ağrı Dağı!) este de fapt locul căutat. Trecem de Karaburun și în Telçeker vom face dreapta pe un drum cu copaci verzi pe margine, un fel de oază. De fapt și Buyuretti și Telçeker au dezvoltate insule de verdeață. Intrăm în sat și facem stânga pe un drum pe care șoferul îl știe foarte bine. Ieșim din sat și apoi încep multe serpentine înclinate care urcă din platou spre cei 2000 de metri de sub crestele ascuțite. Chiar când ajungem în platou sau mai bine zis în punctul cel mai înalt ieșim în parcarea din stânga. Aici este Centrul de vizitare și muzeul Arca lui Noe/Nuh'un Gemisi. Ne facem întâi câteva poze cu panoul de la intrare și cu ceea ce s-a găsit a fi Arca lui Noe și intrăm în centrul de vizitare rotund. Plătim taxa de 100 TL fiecare și suntem invitați întâi să vedem filmul de prezentare în engleză. Durează undeva întree 10 și 15 minute și prezintă istoric descoperirea artefactelor și studiul geologic care evidențiază articolele și contradicțiile de la acea vreme. Vă las pe voi să apreciați care este realitatea. Cert e că noi am fost impresionați și de descoperire, și de cercetare și de cum se vede Arca de afară, de pe terasă. Interesante sunt crestele din spatele ei și Araratul cu cele două vârfuri care se vede de pe partea cealaltă a terasei.
Povestim și despre restricțiile și problemele care ar putea apărea în momentul de față într-o escapadă în Iran. Mai ales pentru femei se poate finaliza destul de tragic! Înțelegem bine motivele și știm cu toții de glumă. Dar Lucia chiar ne spune mie și lui Radu că dorește să audă că am ajuns în Iran în anul ce vine. Evident cu ceea ce se întâmplă acum nu mai e cazul de Iran fiindcă nu ai cum ajunge acolo. Plus riscul de conflict armat plus cele interne. În penultima poză se pot vedea primele înălțimi din Iran... Ne întoarcem la microbuz și ne așteptăm să ne întoarcem pe unde am venit. Dar nu! Șoferul alege un alt drum mai scurt care pentru noi este foarte fain fiindcă astfel putem spune că facem un safari surpriză prin zonă.
Întâi coborâm în satul Üzengili. Iarăși precizez că nu găsești denumirile la fața locului. Doar case care par nelocuite. Doar par fiindcă unele din ele sunt chiar pline de viață! La un moment dat șoferul o ia pe un drum greșit și apoi își dă seama și intră pe drumul bun, o uliță de pământ îngustă ce trece întortocheat printre case. Drumul continuă apoi în coborâre în valea unde este cătunul Melikşah înconjurat de creste care mai de care mai ascuțite și mai interesante. Dar sincer nu cred că este cineva din zonă interesat de alpinism... Mai departe urcăm în cătunul Besler și apoi câteva serpentine la dreapta ne duc pe platoul de deasupra crestei. De fapt e doar malul platoului, nu ceea ce credeam că e abrupt și pe partea cealaltă. E un drum extrem de prăfuit și destul de bun. Dar în mașină cam tușim de la praful care intră pe geamuri... Coborâm apoi în Yukarıtavla și de aici o vale din ce în ce mai verde ne duce spre İshak Paşa Sarayı. Șoferul parchează, ne lasă aici și stabilim să îi dea Lucia un semn cam când să vină. Avem timp de explorare, fără grabă!
Aș putea lua informații de pe internet, dar prefer să vă scriu câte ceva din ce scrie pe panoul informativ de la intrare. Plătim cei 150 TL fiecare și intrăm. Avem ”cale liberă”. Adică fiecare se poate plimba pe unde vrea și ne vedem la ieșire. E adevărat că în ultima sală depozit pentru alimente/grâne Lucia ne lasă să urcăm pe ultima scară chiar dacă știe că nu duce nicăieri. Lasă ”copiii” să își satisfacă curiozitatea :D!
Palatul a fost construit între 1685 (început de beiul provinciei Beyazit, Colak Abdi Pasha) și 1784 (când a fost finalizat portalul haremului de către Ishak Pasha al II-lea de Cildirogullari). Este al doilea palat ca mărime din Turcia, primul fiind Topkapı. Are suprafață de 7600 mp (115m x 50m) și 360 de secțiuni. A fost construit din piatră din regiune, platforma necesară pentru palat fiind ridicată spre nord, vest și est. Doar sudul unde este marele portal de la intrare este sprijinit pe fundamentul de rocă. Palatul este construit pe unul, două sau chiar trei niveluri, în special în zona pivnițelor. Are sistem de încălzire cu apă caldă care circula printr-o rețea de conducte (un fel de încălzire centrală, extraordinar pentru acele vremuri). Combină arhitecturea otomană cu elemente baroce-Rococo, iraniene, nord-caucaziene și de artă tradițională Seljuk.
Mergem întâi în prima curte și apoi în camerele sclavilor/pentru grâne (două sau chiar trei niveluri). Pentru acestea coborâm pe niște scări abrupte de piatră. Aici, în prima curte, erau grajdurile. A doua curte, cu portaluri monumentale în arhitectură islamică. În față este tunelul de control al căldurii prin care se încălzea sau se răcea apa (ținem cont de mediul atât de variat aici) (n.a. Este interesant sistemul pentru variații mari de temperaturi ținând cont că la noi sistemele de încălzire a caselor au avut mereu de-a face cu temperaturi pe o plajă foarte mare!) și apoi se intră în bucătărie și harem (haremlik). În dreapta se află zona selamlık dedicată bărbaților (de la salutul ”selam”). Aici se desfășurau activitățile oficiale, se întâlneau bărbații, era sala de consiliu, se rezolvau problemele de politică statală sau erau organizate vizitele oficiale. Lângă intrarea în selamlık este un mormânt despre care, datorită anului inscripționat H.1214/1799-1800, se crede că ar fi al lui Ishak Pasha. În jurul lui se pot vedea câteva pietre funerare din fostul cimitir. Urmează sălile bucătărie palatului (mutfak), ale băilor (hamam), sala de ceremonii (unde aveau loc întrunirile de familie) cu interesante inscripții în arabă, sălile grădinilor regale, Haremul, Sala de Consiliu, sala Oriel cu vederi spre crestele stâncoase, moscheea/geamia cu tavan frumos pictat și covor pufos pe jos (se înțelege că aici intri desculț!), întoarcerea în prima Curte, zona grajdurilor și a trăsurilor, închisoarea formată din șase pivnițe adânci, întunecate și umede, grădina paznicilor și fântâna/çeşme despre care se spunea că avea la un robinet apă rece și la altul lapte (e cunoscută ca ”fântâna cu lapte”). Uf, prea multe cuvinte! Las și imaginile să vorbească invitându-vă și pe voi la vizitare.
Ieșim și la stânga intrării, sub crestele stâncoase, putem vedea peste vale ruinele palatului Doğubayazıt/ Doğubayazıt Kalesi și moscheea/Cami Eski Bayezıd. Să stea ele frumos acolo! Acum cam ne este foame și urcăm pe jos pe lângă cimitirul vechi și moscheea Mezarlık Mescidi spre restaurantul Paraşüt. Vom mânca la o masă afară, evident cu paharul de ceai ca aperitiv :)! Este atât de faină belvederea spre palatul Ishak Pasha, spre oraș și chiar cu imensul Ağrı Dağı în spate. Ne facem siesta relaxați îniante de a ne continua plimbarea.
De la restaurant coborâm pe partea estică, pe o stradă în serpentină, la magazinul de suveniruri și toalete. Fiecare ce dorește! Mai apoi Marius și Radu vor să urce la palatul Doğubayazıt. Mai bine zis la ruinele acestuia. Nici eu, nici Anca nu mai avem chef de mers prin soare și spunem că îi așteptăm la intrarea în palatul Ishak Pasha. Mi se pare evident și natural că Lucia trebuie să meargă cu ei. Găsim un loc relaxat la umbră și îi urmărim cu privirea cum ajung la geamia Eski Bayezıd și apoi dispar după pereții stâncoși. Nu știm pe unde vor reuși să iasă și îi vedem în câteva minute sus, printre zidurile construite între stânci. Noi mai povestim una-alta în timp ce ei explorează cât de mult se poate. Nu e grabă că doar mai e ceva timp până seara. Adică vreo două ore timp de explorare. Se întorc fericiți și pe la ora 18.00 microbuzul venise (normal că nu a stat aici fiindcă șoferul a avut câte ceva de rezolvat în oraș) în parcarea palatului Ishak Pasha și ne duce în oraș. Ne lasă la hotel și pe la 19.00 se întunecă. Am cam terminat și partea turistică și avem timp de relaxare. Lucia a văzut că suntem ”copii cuminți” și la rugămintea mea și a lui Radu ne lasă să mergem în oraș pentru masa de seară. Vrem o shaorma sau ceva asemănător, dar original, din Turcia.
Pe la benzinăria Shell intrăm pe Şehitlik Cd. în oraș și cumva ajungem tot pe İnegöl Cd. unde vedem moscheea Ahmed-i Hani foarte fain luminată. Mai hoinărim pe strada turistică și ne vom satisface pofta cu un kebap imens la restaurantul Roj döner cu terasă la etaj. Relaxant, cu ceai, în stil turcesc... Luăm la pachet ceea ce nu putem mânca.
Cumva ajungem iarăși în Ağrı Cd. și avem multe străduțe care ne duc direct spre hotel. Dar sunt întunecate și preferăm zone luminate din motive de siguranță. La intersecția cu Şehitlik Cd. vedem o placă pe care scrie Iran (:D) și Iğdır. Dar evident că drumul nostru se oprește la hotel! Cu ultimii bănuți-mărunțiș Radu intră într-o brutărie și cumpără covrigi. Cumva faza asta, faină, îmi aduce aminte de rutăriile turcești apărute după '90 la noi unde era acea pâine pufoasă cu buline pe fund. Dacă o apăsai era atât de proaspătă încât nu își mai revenea la loc și puteai să o consideri o lipie ceva mai groasă!
Ziua 7 - 24.08.2025
Gata! Este ziua plecării! Sărim peste micul-dejun fiindcă este prea devreme. O cafea și ne coborâm bagajele în hol. Mulțumim pentru găzduire și, cu toate bagajele prăfuite, ne urcăm în microbuzul care ne duce spre aeroport. Ora 8.30 ne prinde în aeroport. Trecea bagajelor prin poarta de detecție a metalelor este formală și doar primim ceva întrebări generale și avem de așteptat până la deschiderea check-in-ului. Așa că mergem să bem o cafea și să mâncăm câte ceva la terasa din aeroport. E una singură, nu vă așteptați la prea mult! Trecem de check-in unde lăsăm bagajele mari și ne bucură că vom ridica bagajele la destinație, nu la Istanbul. Sunt doar curse Turkish Airways. Așa că la 11.00 urcăm în avion după ce am așteptat în sala de așteptare arhi-plină. Chiar dacă sunr doar câteva curse pe zi, ele sunt folosite din plin de localnici. Probabil că doar un sfert sunt cei care au mers pe Ararat sau chiar mai puțini! Cele două ore trec repede cu gând la expediția care tocmai s-a terminat...
Aeroportul din Istanbul este, ca de obicei, foarte aglomerat. Este vorba de Aeroportul internațional Istanbul aflat în partea europeană a Turciei, aproape de Marea Neagră/Kara Deniz. Colegii mei au avion direct spre Cluj peste vreo două ore și merg cu ei spre poarta de îmbarcare. Când e momentul să ies din aeroport (eu am cursă abia mâine dimineață), ne mulțumim și îmbrățișăm. A fost o tură foarte faină și sperăm să ne mai vedem și în alte ture!!! Ei merg spre a doua cursă și rog să îmi dea semn când au ajuns la Cluj. Eu ies din aeroport la stația de autobuz. Îmi rezervasem cazare la un apartament din apropiere, în Tayakadın. Inițial voiam să merg cu metroul în oraș, dar îmi dau seama că ar fi prea mare agitația pentru mine. Mai bine îmi rezolv cu cazare și apoi explorez un pic zona. Aflu că am de luat un autobuz H-6 până la Mesire Ieri unde este o pădure pe autostradă și un parc de relaxare. Văd mulți turci veniți cu mașina cu familia, la umbră, la picnic. Din păcate se plătește o taxă la intrare și nu am de ce plăti dacă nu am venit aici să mă bucur ca și ceilalți, de umbra pădurii. Așa că trec strada Fatih Cd. și aștept autobuzul 336K care mă duce în centrul localității Tayakadın, stația Tayakadın Tepe.
Rătăcesc un pic până găsesc apartamentul pe care îl închiriasem. De fapt este o cameră într-un apartament mai mare. Gazda e plecată și prin Whatsapp rezolv cu el toate detaliile. Am o cameră din apartament, cea din stânga. Buuun! Mă fac comod și apoi merg să caut ceva de mâncare fiindcă îmi este foame. Mă atrage restaurantul Nizip Ocakbași. Intru și cer ceva de mâncare: un kebap și ceva dulce după aia. Fetele de acolo sunt foarte amabile și se dovedește că au calitatea acestora de la tatăl lor, bucătarul. Povestim una-alta și îi spun de unde vin. Chiar de lângă Ararat este și el! E kurd și muntele ne leagă. Vede că am un stil european de mâncat. Îmi aduce salatele și tot ce trebuie făcut în kebap. Mă vede un pic neîndemânatic fiindcă eu vreau să mănânc în stil ”farfurie”. Nu știe engleză și fata lui se oferă să fie traducătoare între noi. Se așează în fața mea la masă (bucătarul fiindcă fata stă după tejghea!) și îmi împachetează el kebap-ul în stil kurd. E o plăcere și un drag să vezi cum îmi arată ce trebuie făcut. Voi mânca și un desert și cam jumătate de kebap îmi este de ajuns. Așa că restul îmi va pune la pachet. Cum să nu îți fie dragi oamenii ăștia și să nu lași ceva bacșiș? Și îi recomand din toată inima dacă aveți drum prin zonă!
Merg la cazare unde las pachetul cu mâncare pentru diseară sau mâine dimineață. Vă dați seama că este abia 17.30 și nu mă pot băga la somn chiar dacă organismul ar cere. Pot dormi mai mult la noapte. Sau acasă! Cercetez un pic pe net și văd că același autobuz 336K mă duce la Karaburun în 45 de minute. Adică la Karadeniz/Marea Neagră pe a cărei coastă suntem și noi! Văd că cea mai bună opțiune este să merg la stația Tayakadın Yassıören Caddesi. Biletul costă 42 de lire, aproximativ 4 lei. Așa că merg cu autobuzul la care plătesc biletul cu cardul. Îmi place tare mult că este un autobuz local și văd oameni de tot felul. Adică ceea ce dorește fiecare explorator. Autobuzul are o ditamai viteza prin curbele dintre Tayakadın, Durusu și Karaburun. Știu că poate par un pic mai diferit, dar îmi place să urmăresc drumul pe geam. E așa interesant de parcă aproape aș merge la pas! Stația Karaburun Limanı unde cobor se află pe Sahil Cd. Nu vi se pare cunoscut cuvântul ”liman” în română?
Aici explorez un pic plaja și digul pe care se află ”farul roșu”, stânga pentru intrarea în port. E foarte relaxant la malul mării și îmi umblă gândurile la cât de ușor poți traversa acum o țară de 1500 de kilometri. Dimineață eram aproape de granița cu Iran și acum, teoretic, prin Marea Neagră, sunt aproape de granița cu România... Știu că par acum un pic naționalist (și îmi iubesc țara): parcă dacă ridici nările ai putea mirosi România și mai ales Dobrogea, în depărtare...
După celălalt dig (cel drept pentru intrarea vaselor în micul port!) văd o zonă stâncoasă. Teoretic, pe faleză sus, ar fi două puncte de belvedere Istanbul Cam Teras și Karaburun Cam Teras. Dar nu am cum ajunge la ele de aici, de jos. Pe Sahil Cd. trec de restaurantul Arnavutköy Belediyesi Karaburun Liman Sosyal Tesisleri care acum e închis și de portul pescăresc Karaburun Liman. Și găsesc potecile care merg pe deasupra capătului digului spre zona stâncoasă. Sunt mulți pescari pe stânci. Cobor spre zona lor pe o potecă înclinată și explorez faleza abruptă pe alocuri, spre mare. Vorbesc cu mama la telefon și îi povestesc unde sunt. Mă știe explorator și mereu prin diferite locuri. Nu are ce să îmi facă decât să se bucure pentru mine. Trimit și un live pe Whatsapp înainte de a mă întoarce pentru apus, spre zona digului. Mâine ajung acasă!
Evident că urc pe dig și merg până pe la jumătate, unde se schimbă unghiul și este un mic far. De fapt este farul nordic fiindcă cel verde, de intrare în port, se află pe o prelungire a digului spre sud. Nu mai merg până la el și mângâi niște pui de mâță slabi și parcă pieduți pe aici. Dar ca ”alpiniști” pe cuburile de beton sunt primii :D! Așteaptă ceva de mâncare și nu am ce să le dau fiindcă la mine am doar apă, nu și mâncare.
Pe partea betonată a digului mă întorc prin piața de pește Lakerda balıkçılık amenajată cu bănci și mese pentru relaxare la un ceai. Traversez portul Karaburun Limani și la digul mic fac dreapta și urc pe Terkos Karaburun Cd. Găsisem stația de unde am următorul autobuz spre ”casă”. După aleea Kaptan Sk fac dreapta pe niște scări care mă duc la varianta aceleiași străzi pavată cu piatră cubică cu model desenat. Aici ar fi stația de autobuz de unde aș putea lua autobuzul spre cazare. Dar văd pe net că am vreme să mai merg pe jos o stație până la Onur Fırın Market aflată în curba următoare. Și de aici cu autobuzul până la Tayakadın Tepe.
Duș și somn fiindcă trebuie să mă trezesc devreme. Trebuie să fiu aproximativ la ora 4.00 la aeroport pentru că avionul decolează la 6.30 și termenul limită să fim la poartă este 6.00.
Ziua 8 - 25.08.2025
Trezirea la 1.30! Mă mișc mai încet noaptea și cam pe la 2.15 închid ușa și pornesc la drum. Cum stau aproape de aeroport îmi propun și merg pe jos până acolo. Ceva total neobișnuit pentru oamenii normali. Din centru fac dreapta pe Fatih Cd., cobor puțin dealul (că asta înseamnă Tepe din numele stației de autobuz!) și stânga pe breteaua care intră în autostrada Tayakadın İhsaniye Yolu. Are trotuar pentru pietoni! Cobor spre aeroport și la giratoriu fac dreapta pe Vecihi Hürkuş Caddesi. Este așa de fain și liniște și se vede ”orașul” Istanbul Airport! Drumul trece pe lângă benzinăria SOCAR, după primul giratoriu pe stânga se văd clădiri ale aeroportului, centrul operațional Turekish Airlines și sediul Turkish Technic unde sunt garate câteva avioane și apoi la stânga pe Terminal Caddesi ajung la aeroport în jurul orei 3.50. Frumoasă mișcare de înviorare!
Din zona de unde pleacă autobuzele urc cu liftul la etaj, deasupra unui parc aflat între aeroport și parcara multietajată și intru în areroport spre terminalul Plecări/Departures.
În aeroport încep cu verificarea la sânge prin poarta pentru detecția metalelor și apoi la bagajul mic mi se ia sticla de apă pentru verificarea lichidului. Îmi dau voie până la urmă cu jumătate de litru de apă și urmează drumul lung spre poarta F16 unde ajung cam pe la 5.15-5.20. Iau o cafea și un sandwich de la un magazin deschis și îmi fac de lucru până când suntem gata de îmbarcare. F16 parcă ar sugera ceva... Dar e un avion obișnuit, pentru pasageri :D!
În două ore suntem la București și ia vreo jumătate de oră debarcarea plus ajungerea prin pasaje la punctul de control al pașapoartelor. Bun venit în România! Noroc că știu procedurile că altfel ar fi cam enervant în aeroport! Și după ce ai călătorit în toată lumea și vii la București, îmi pare rău să fac astfel de reclamă, parcă ai fi într-un aeroport sătesc! Avem de așteptat și la banda (singura!) pe care vin bagajele de la vreo trei curse ! Am noroc și în vreo 20 de minute îmi primesc rucsacul ce venise tocmai de la Ağrı Havalimanı. Este prăfuit de pe Ararat și întreg. Altceva nu mai contează! Iau primul tren care mă duce în Gara de Nord. Aici chiar pot spune ”Bun venit în clasica Românie!” (9.45).
Ararat, vis îndeplinit! Acum cu gândul spre altre și alte călătorii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu