Nu am reușit să ajung la comemorarea a șase ani de când s-a dus Adi. Dar el știe că îl port în suflet și îl dau exemplu de multe ori. Așa că puțin după miezul zilei pornesc cu trenul spre Buzău în amintirea lui Adi.
Ziua 1 - 26.08.2025
Undeva pe la 12.45 pornesc la drum cu un tren particular (nu al meu, doar firma este privată, nu de stat :D!), direct spre Buzău. În sens invers față de cum a făcut el de câteva ori când a venit la mine. La 15.40 sunt la Buzău, oraș al cărei gară îl are ca erou pe vulturul Ilie. Găsesc autobuzul care mă duce la autogara/centrul intermodal de pe Calea Eroilor. De aici iau autobuzul 16B care mă duce direct în Izvoru Dulce/Sărățeanca, la monument.
Merg la mama lui Adi, Elena, și ne lungim la povești până seara târziu. Făcuse pomenire cu o săptămână în urmă și acum doar noi mai povestim una-alta.
Ziua 2 - 27.08.2025
Dimineață primul gând este să merg să aprind o lumânare la crucea lui Adi. După aceea voi vedea mai pe îndelete biserica ”Sfânta troiță” din sat. Uite ce informații am găsit pe net:
”Ansamblul bisericii medievale „Sf. Troiță” este compus din biserică și clopotniță și este declarat monument istoric, fiind înscris în Patrimoniul cultural național al României și în Repertoriul Arheologic Național.
Ridicat în anul 1813, pe moşia şi din osteneala logofătului Nica Musceleanu (ale cărui oseminte sunt aşezate în zidul bisericii) şi a vistierului Constantin Sărăţeanu, în vremea domnitorului Gheorghe Caragea, lăcaşul de cult a fost sfinţit de D.D. Constandie – Episcopul Buzăului. În ultimele două veacuri a trecut prin mai multe reparaţii: în anul 1880, după cutremur, a fost „întărită” prin osârdia urmaşilor ctitorilor şi a enoriaşilor, în anul 1922 – de către Constantin Sărăţeanu – strănepotul ctitorului şi de către enoriaşi. În anul 1956, în clopotniţa bisericii a fost aşezat un clopot nou ce cântăreşte 216 kg.
Biserica mai păstrează şi astăzi pisania veche, scrisă în chirilică, alături de pisania nouă unde se mai menţionează şi faptul că a fost grav avariată de cutremurul din 1977. La fel şi clopotniţa. Lucrările de reparaţie generală au început în anul 1987 şi au fost finalizate în anul 2000 când, la 5 noiembrie, a avut loc resfinţirea lăcaşului.”
De aici îmi caut și găsesc drumul spre Pivnița Brâncovenească. Nu am mai văzut-o de mult și îmi e dor de explorările cu Adi prin dealurile lui de acasă. Acum iarba este uneori mai sus de genunchi și chiar în apropierea pivniței trece de mijloc... Mă bucur când văd pereții ruinei și sunt trist că e pus un grilaj la intrare. Pentru motive de siguranță, cică! În loc să restaureze cineva, toate se închid! Dar găsesc o posibilitate de a intra și de a mă bucura de răcoarea pereților semi-îngropați.
Deja sunt plin de scaieți pe picioare și nu îmi pasă. Dacă asta e țara în care am ales să trăim, să ne asumăm asta fără să ne plângem. Și sincer acum, este adevărat că în țările mai civilizate este totul mult mai confortabil. Dar aventura și explorarea sunt ceva mai slabe ca nivel. La noi, oriunde ai merge în natură, chiar ai parte de aventură! Adică peste tot trebuie să îți asumi o anumită zonă de risc. De diverse feluri, cu impact fizic mai mare sau mai mic. E adevărat că în teren accidentat riscul trebuie să fie cât mai mic. Nu total inexistent, dar cât mai mic, calculat și asumat.
Bine, revenind la prezent, ce risc ai dacă ți se agață scaieți și mărăcini de pantaloni sau chiar de părul de pe picioare? Când ajungi în zonă mai ”curată”, îți cureți și ”paraziții” de pe picioare și mergi mai departe!
Ies la drumul din apropiere și fac stânga, în urcare. Urmez drumul care mă duce tot în sus, la deal, cu câteva serpentine, la o fermă. Sunt câțiva lătrători în curte. Fără probleme! Bravo vouă că vă faceți treaba și vă apărați terenul! După fermă fac dreapta pe prima uliță. Evident că aici, la marginea terenului viran, nu găsesc numele uliței și doar pe Google Maps și la capătul dinspre civilizație, asfaltat, găsesc numele Turturești. Dacă în Izvoru Dulce/Sărățeanca fusesem de multe ori la biserică (o reflecție personală: în copilărie am fost dus la biserică, la anumite biserici; acum aleg eu la care biserică să merg și ce să văd acolo, uneori doar cu mintea, alteori cu mintea și cu sufletul!), în Nenciulești nu am fost niciodată la biserică. Știu că în prezent ambele sunt păstorite de același preot.
În intersecția cu strada Bisericii (logic, de ce ar putea fi altfel?) las asfaltul și urc prin micul cimitir la biserica pe care găsesc în pisania scrisă în slavonă anul 1833. Pisania este scrisă de fapt în română, cu litere slave, scriere intermediară de la acea vreme.
Biserica se numește Porumbița după numele soției ctitorului Neacșa Porumbița:
”În secolul al XVIII-lea, în Nenciulești, se construiește o biserică din lemn, numită PORUMBIȚA, după numele soției ctitorului, Neacsa Porumbiţa. Biserica a fost reconstruită din zid la 1833, de către clucerul Dimitrie Sărățeanu, Dimitrie Vernescu și Matei Basbulucbas și altii, și a primit Hramul de “Sfinții Voievozi Mihail și Gavril”.
Biserica a avut parte de o reparație capitală, din cauza gradului avansat de degradare, pictura fiind săvârșită de un ucenic al renumitului pictor Ghe. Tătărascu.”
Sursa: http://www.nenciulesti.ro/biserica-noastra-porumbita/
Mulțumesc, Adi, fiindcă prin tine am descoperit un loc nou. Aparent nu înseamnă mare lucru, dar fiecare loc și fiecare poveste sau istorie este un plus!
Asfaltul mă duce, pe dealurile ondulate, preț de vreun kilometru și ceva, la izvorul dulce captat de Apa Nova. Bine că totuși au mai lăsat și un robinet unde poți lua apă gratuit. Apă care este de la Dumnezeu, nu ar trebui să plătim taxă pentru ea!!! Ajunsesem aici pe sub o râpă drăguță... Mai fusesem o dată cu Elena și cu Nicușor aici de am coborât apoi cu mașina cu câteva bidoane de apă rece și bună!!!
Pe așa zisa stradă Stoicănești cobor spre stația de mașină. Este de fapt o uliță de pământ în prima parte și apoi de piatră în a doua. Sunt niște băieți la o poartă și repară o motocicletă, ceva. Un cățel mic și lătrător se dă la mine de sub o mașină. Așa simpatic este și băieții vor să îl potolească. Dar lăsați-l să latre că de-asta este câine! Asta îmi aduce aminte de ideea stupidă din nordul Europei în care stăpânii își învață câinii să nu latre ca să nu deranjeze. Păi atunci de ce mai este câine, doar pentru mărime, frumusețe și eventual dus pe la concursuri canine? Lătratul este modul dăruit de Dumnezeu prin care câinii vorbesc cu noi.
În fine ies la asfaltul principal din Nenciulești și cobor la intersecția unde este troița dedicată lui Corneliu Burada. Oare câți știu cine a fost Corneliu Burada și ce a făcut? Găsesc pe site-ul comunei (nici eu nu știam!):
”La data de 25 Iulie 2011 a trecut în neființă Corneliu BURADA unul dintre cei mai dragi și respectați fii ai satului NENCIULEȘTI, omul datorită căruia nenciuleștenii s-au bucurat de condiții strict necesare și civilizate în ceea ce priveste APA, CURENTUL ELECTRIC, TELEFONUL, ASFALTUL, dar mai ales de mândria că ministrul Corneliu BURADA a fost, este și va fi de-al NENCIULEȘTIULUI.
Un OM se judecă ca valoare când trăiește = pentru ce ESTE, iar după trecerea în neființă = pentru CEEA CE A LĂSAT ÎN URMA SA
Corneliu D. BURADA
S-a născut la data de 26 Octombrie 1929 în satul NENCIULEȘTI comuna GURA-SĂRĂȚII, Județul BUZĂU
De ce ne mândrim noi cu cel care a fost, este și va fi Corneliu BURADA?
Puține locuri de pe PĂMÂNT și locuitorii acestora sunt binecuvântate să se mândrească cu asemenea OAMENI.
Cine a fost ?
Unul din cei trei copii ai lui Nea Mitică BURADA, rudă prin alianță din partea soției, tușa Ioana, cu Tataia Vasile A. PREDA.
Tatăl lui, împreună cu Tataia erau printre puținii gospodari cu inițiativă din sat (în Comitetul PAROHIAL, în Comisia de organizare a stânei etc).
Despre viața satului NENCIULEȘTI voi scrie o carte în care voi ține seama de părerile tuturor consătenilor care vor să-și exprime documentat punctele proprii de vedere.
Cum l-am cunoscut?
Copil fiind, din poveștile celor din casa de la Tataia, de la Mamaia de la Tata și de la Mama precum și de la consăteni.
Din adolescență m-am întâlnit și am vorbit de multe ori cu Nenea Cornel.
N-am cum să uit însă de prima vizită la locuința de protocol din BUCUREȘTI făcută împreună cu Tatăl meu, la adresa Strada Louis PASTEUR Nr. 10, undeva în zona dintre clădirea Operei Române, Stadionul Progresul și Piața COTROCENI, într-o zi de Duminică.
Am fost primiți în jurul orelor 08:30, în bucătărie unde se afla singur pregătindu-și un ceai de tei.
Am stat aproximativ o ora în vizită, doar cu el;
-mai întâi << Nenea Cornel.>>, [totdeauna i-am spus așa când nu era de față, iar direct Domnul BURADA,] s-a întreținut cu Tata, depănându-și amintiri, apoi informându-se despre noutăți de la BUZĂU. În a doua jumătate a întrevederii Tata a trecut la subiect, aducându-i aminte lui << Nenea Cornel>> că are doi băieți, pe mine și pe Nelu, și nu prea știe în ce direcție să ne îndrume profesional, deoarece ne apropiam de absolvirea învățământului primar obligatoriu de 8 clase.
I-a răspuns prompt:
,,Mitică. dă-i la AGRICULTURĂ. ăsta-i viitorul!”
Se întâmpla ca discuția să aibă loc în toamna anului 1970.
A căzut cerul pe mine când am auzit, dar n-am zis nimic.
Nici Tata n-a comentat, nici pro, nici contra, i-a mulțumit și am plecat.
Nici n-am ajuns bine în stradă și i-am zis lui Tata că-i arat eu Lui (adică lui Nenea Cornel). Voi da la L.I.C.F, voi învăța bine și la AGRICULTURĂ să-și dea băiatul Lui; pe vremea aceea la BUZĂU nu erau licee industriale, BUCUREȘTIUL pentru mine fiind un vis, în felul acesta ambiția pentru a reuși a crescut și mai mult, determinându-mă să pregătesc foarte bine!
Ca OM: Nenea Cornel era Un OM respectuos, când venea la NENCIULEȘTI, oprea mașina și vorbea întotdeauna cu Tataia, saluta toți consătenii întâlniți pe ulița principală a satului, iar în familia lui, în ograda lui nea Mitică, niciodată nu știu cum se comporta (aici Ionel CHIRANA va istorisi mai multe în cartea ”Corneliu BURADA. mândria Satului NENCIULEȘTI”, carte pe care o voi scrie cu documente pentru a nu lăsa loc de interpretări subiective din partea nimănui.
Ca PROFESIONIST: A plecat de jos, practicând agricultura împreună cu familia timp de 2 ani de la absolvirea celor 7 clase primare obligatorii.
[...]
Cum și-a manifestat dragostea Corneliu BURADA față de Satul NENCIULEȘTI
- A ajutat mulți consăteni, pe unii să se pregătească profesional, pe unii să-i încadreze în servicii, pe unii să facă afaceri, iar pe unii să-și recapete sănătatea (rog insistent pe cei ajutați de Nenea Cornel să mă contacteze pentru a-i ajuta să-și manifeste recunoștința în cartea pe care intenționez să o scriu despre aceasta personalitate a Satului NENCIULEȘTI, a Județului BUZĂU, și dacă nu îndrăznesc prea mult, și sigur nu îndrăznesc a ROMÂNIEI .
- A dispus asfaltarea drumului principal ce străbate satul de la intrare până la ieșirea spre pădure.
- A introdus serviciul de telefonie,
Hobby-uri :
- Pasionat de drumeții
- Jucător de tenis de camp
- Admirator al jocului de RUGBY și promotor al Campionatului național conducând Federația Română de RUGBY 15 ani.
De ce ne mândrim cu Corneliu BURADA
- Pentru că a ocupat înainte și după 1989, funcții ministeriale, timp de 18 ani.
- Pentru că a aderat la Mișcarea TRASCEDENTALĂ
- Pentru că a fost timp de 15 ani Președintele Federației Române de Rugby
- Pentru că a fost Profesor universitar
- Pentru că a scris cărți de specialitate
- Pentru că a fost OM și n-a uitat niciodată de unde a plecat!”
Textul este mai amplu îl puteți citi pe aceeași sursă de informare (am adăugat eu diacriticele și mici corecturi de paginație).
De aici începe parcul/pădurea Crâng. Las câteva poze din prima parte, mai sălbatică, până ajung la zona amenajată din jurul lacului.
Mai fusesem o dată de la intrarea în parc până la obelisc și niciodată mai departe. Acum deja sunt ”mai departe” și merg pe marginea lacului cu arteziene și rațe până la Turnul de apă construit din cărămidă în 1897 pentru alimentarea cu apă a întregului oraș. Se pot vedea ruina turnului vechi și turnul cel nou, din beton. Sunt interesante ambele și ies în evidență deasupra copacilor.
Ocolesc lacul și mă îndrept printre monumente/statui spre obelisc și apoi mai departe spre ieșirea din parc fain aranjată cu o poartă din fier forjat.
Fac o scurtă oprire la bisericuța ”Sfânta Filofteia”. Citez de pe panoul de prezentare:
”În anul 1867 ținutul Buzăului se zbătea într-o secetă cumplită. Credincioșii au hotărât să aducă aici moaștele Sfintei Filofteia de la Curtea de Argeș. Când au ajuns cu moaștele la marginea Crângului Buzăului, se spune că s-a pornit un adevărat potop. Pentru a marca această minune, aici a fost ridicată mai întâi o cruce, mai apoi, în 1922, s-a ridicat actuala bisericuță”.
Ies cu bucurie din parc spre mirarea unor lucrători la spațiul verde. Nu pricep ei de ce fac poze la toate florile pe care le văd pe aici... Este vorba despre ”capturarea clipei” și despre înțelegerea lucrurilor la un nivel mai profund...
Încă este 14.30 și mai am ceva vreme până la tren. Și ceva sete... Am ratat bustul mareșalului Averescu. Văd acum, pe Google Maps, că era doar peste stradă. Deci cu altă ocazie când voi ajunge pe aici. Deocamdată la terasa Crâng mă relaxez cu o friptură sănătoasă de vită cu cartofi prăjiți și cu unul sau două pahare de bere. Și cu amabilitatea domnului de acolo cu care mai povestesc diverse.
După masă merg la stația de autobuz de pe marginea Crângului și cu un autobuz 4 ajung la gară la 16.15. Un moment interesant la stația de la gară: autobuzul este condus de o șoferiță; respect. Se dă jos și singură manevrează niște cabluri care căzuseră și se agățaseră de aparatul de aer condiționat. Roagă un bărbat mai înalt doar acolo unde nu poate ea să rezolve!
Merg la gară, îmi iau bilet și aștept trenul care mă va duce acasă (plecare aproximativ ora 17.00 din Buzău, Transferoviar Călători).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu