De obicei prin Giurgiu, principala poartă dunăreană spre Bulgaria, treci doar în fugă. Mai bine zis nici măcar nu treci fiindcă drumul spre podul Giurgiu-Ruse ocolește orașul... Mai fusesem o dată într-o vizită scurtă cu niște prieteni și acum îmi propun să ajung mai pe îndelete să văd orășelul de pe Dunăre. Dacă aveți curiozitatea să mergeți, pe panourile expoziționale din fața muzeului județean ”Teohari Antonescu”, puteți descoperi orașul de odinioară. Și în muzeu detalii despre tot județul! Dar deja anticipăm o parte din articolul de mai jos :)
Inițial voiam să ajung cu trenul. A fost o vreme când aveam tren direct de la București și într-o oră eram în Giurgiu. Dar de când s-a rupt podul peste Argeș, acum trenul face undeva cam pe la două ore. Așa că e mai rapid și mai ieftin cu microbuzul. Autogara nu mai este unde știam eu, lângă liceul ”Autobuzul”, ci undeva aproape de stația de metrou Eroii Revoluției, pe strada Dârste, nr.7. Ajung în Giurgiu în autogara aflată aproape de gară. Merg la gară pentru a vedea trenurile de întoarcere și pentru a poza placa comemorativă de mai jos.
Trec prin piața Gării unde în fel și chip nu-mi poate ieși o imagine faină cu statuia seiței Diana cu o ciută și Google Maps mă conduce pe strada Gheorghe Doja în piața Sf. Gheorghe lângă care e școala gimnazială nr.1, monument istoric. Mai interesat sunt însă de biserica și mai mult de curtea bisericii Sf. Gheorghe plină de flori.
Pe strada Libertății ajung la parcul Alei și muzeul județean. După o poză la bustul eminescian intru prin parcul pe care îl explorez pe toate aleile (că doar așa se numește!) admirând statuile de aici, în special cele dedicate eroilor căzuți pentru libertate și armatei franceze care a contribuit la obținerea independenței din 1918.
Vis-a-vis văd deschisă poarta Centrului Județean pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale. Intru pentru câteva poze către costumele locale expuse în curte și apoi continui pe ”linia” de obiective.
Pe strada Mircea cel Bătrân ajung la o zonă cu cel puțin trei obiective. Numele străzii îmi amintește de un banc: Două blonde, în autobuz: - Dragă, nu există Mircea cel Bătrân! Îți spun eu! Aud un dialog pe la scaunele din față. -Salut, Mircea! - Salut! - Ce faci, bătrâne? Se uită blondele unele la alta: - Ți-am spus eu că există!
Revenind la ale noastre. Primul obiectiv este podul Bizetz despre care preiau informații de aici. ”Podul Bizetz este primul pod curbat în plan orizontal construit în Europa. El a fost inaugurat în anul 1905, pentru a realiza conexiunea dintre oraşul Giurgiu şi Portul Ramadan, cu acces peste canalul Sf. Gheorghe. Podul a fost proiectat şi construit de inginerii Anghel Saligny şi Ion Ionescu-Bizetz. Podul a fost construit pentru cale dublă, rutieră şi feroviară şi, la data construcţiei sale a reprezentat o premieră tehnică europenă. Podul a devenit monument istoric şi în prezent este deschis numai traficului pietonal, ca urmare a realizării alături a unui pod nou, lucrare ce s-a finalizat în perioada 2005-2007.”
Al doilea obiectiv este ”peștele Manole”, avertisment pentru grija pe care trebuie să o avem pentru Dunăre și pentru toate râurile în general prin ne-aruncarea deșeurilor în cursurile de apă. La prima vedere peisajul e dezolant, dar ideea și avertismentul sunt faine.
De la barajul prin care canalul Plantelor se scurge în canalul Sf. Gheorghe (altul decât cel din Deltă!) cobor un pic și explorez fostul debarcader și zonă de recreere. Păcat că nu mai e folosit...
Urc din nou pe baraj și ajung la obiectivul principal: cetatea de la Giurgiu sau cetatea lui Mircea Cel Bătrân. Se presupune că e construită la sf. sec. XIV și în textul de aici putem afla chiar de 1388 (cu mult mai multe informații pe care nu are rost să le preiau mot-a-mot). Cert e că acum, căutând informații pentru voi, am dat de cetatea de la Turnu Măgurele atestată la 1394 care îmi dă prilejul pentru o viitoare excursie culturală :). Explorez zidurile cetății încă neîngrijite și chiar nutresc și eu speranța unor amenajări (mereu spun că vecinii de peste Dunăre sunt în stare să scoată bani și din cea mia simplă piatră cu ceva cercetări și amenajări!).
Pe Aleea Plantelor (o ”ocolitoare” a orașului) ajung la bustul lui Aristide Poulopoulos, eroul căzut în 1917 în lupta ”pentru București” și la statuia ”Mama cu copilul” din parcul Alei, puțin pusă în valoare. Drumul meu va avea o pauză la muzeul județean pe care îl vizitez pe îndelete.
Dioramele muzeului pornesc cam de acum 20.000 de ani, trec prin paleoliticul superior, apoi neolitic, apoi perioada daco-getică, apoi cea romană și cea a migrațiilor, perioada lui Mircea cel Bătrân și a Basarabilor, cea a marilor precursori și cea a lui Mihai Viteazul, perioada otomană și lupta lui Tudor Vladimirescu, perioada regalității în care a apărut și prima linie de cale ferată de la Giurgiu (1869) și o expoziție de costume populare și tradiție populară și cea a familiilor bogate (mă refer aici la porțelanuri și statuete de interior). Sunt încântat de muzeu și, salutând gazdele, pornesc mai departe.
Pe lângă statuia lui Apollo ajung la Ateneul ”Nicolae Bălănescu” construit în 1940 și mai departe, pe lângă Episcopie ajung în piața Unirii unde, în fața teatrului Tudor Vianu găsim Turnul cu ceas, foișor de supraveghere otoman din sec. XVIII. În apropiere este și Catedrala Episcopală foarte răcoroasă, liniștită și faină (sunt 33 de grade afară, la umbră!)...
Pentru masa de prânz mă opresc la taverna ”La grecu” și apoi pornesc cu ”burta plină” prin centru (strada Gării, pietonală) spre piața Gării. Diana iarăși nu se lasă pozată cum trebuie :)!
Mai pozez un ”monument artistic” modern și apoi pe la biserica Sf. Andrei găsesc o potecă ce mă duce la gară, la capătul de linie ;). Aleg aceeași variantă cu microbuzul încheind astfel periplul giurgiuvean (Giurgiu in a nutshell :D)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu