Ultima zi din mini-vacanță... Auzisem amândoi și fusesem (doar Laura) la cele două biserici de rit vechi din titlu. Le avem în plan cu două locuri noi... În drum spre Uspenia ne oprim la cetatea Ibida. Cetatea este datată în sec. IV-VII d. Hr. și, după cum puteți citi aici, a fost punct de intersecție al tuturor drumurilor din nordul provinciei (inscripție de pe o piatră militară din anul 237). Tot pe aceeași pagină puteți citi mai multe, nu vreau să vă umplu eu capul cu toate informațiile :)!
În 10 minute suntem la intrarea mănăstirii Uspenia (sec. XIII, detalii aici). Lăsăm mașina în parcare și intrăm în liniștita mănăstire de rit vechi, fost sediu episcopal și mitropolitan (singura mănăstire care a avut ”grad” de catedrală). Sunt doar câțiva călugări și avem noroc ca unul din ei să ne fie ghid în biserică. Aflăm de la el foarte multe informații interesante despre refugiul făcut aici pentru credincioșii ortodocși de rit vechi. Fiind puțini, este de înțeles de ce este o aparentă paragină... Am vorbit mai mult și apar doi oameni care au de vorbit ceva cu un alt călugăr. Așa că rămâne să mai vizităm singuri locul plin de pace și compasiune.
Tot în Slava Rusă, la 5 kilometri de Uspenia, se află mănăstirea Vovidenia, unica mănăstire de maici de rit vechi din lume. Mai întâi ajungem la intrarea din spate și apoi la cea din față. Inițial aici au venit călugării ruși veniți aici după ruptura din biserica rusă și după 1850 o văduvă bogată moscovită a adus aici câteva maici reînviind astfel mănăstirea părăsită. Mai multe detalii puteți citi aici. Față de altă dată, mănăstirea pare părăsită și doar animalele și grădinile lucrate ne dau ideea și speranța că mai trăiește cineva aici...
Ne îndreptăm spre ultimul obiectiv al zilei, aflat de la un bun prieten, uimit și el de descoperirea făcută recent. Deocamdată vă spun că ne îndreptăm spre Istria, localitatea cea mai apropiată de cetatea Histria orașul grec de la gurile Dunării. În Istria indicațiile on-line ne duc la... biserica îngropată!
Ca să nu preiau informații, vă redau întregul text explicativ:
”Monumentul datează de la începutul celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, perioada în care Dobrogea se afla încă sub dominația Imperiului Otoman. Mai precis, începuturile frumosului lăcaș de cult se leagă de anul 1857, atunci când bulgarii care locuiau în sat au primit acordul autorităților otomane de a construi un lăcaș de cult ortodox. La fel ca în cazul altor edificii de cult creștin construite în acestă perioadă în Dobrogea, biserica bulgarilor din Istria trebuia să respecte niște reguli stricte de construcție impuse de otomani. Aceștia cereau clar ca biserica să nu fie mai înaltă decât geamia din zonă, să nu aibă turle, să nu fie prevăzută cu clopot și clopotniță, iar forma exterioară să nu indice că acolo ar exista un lăcaș de cult creștin. Astfel, s-a luat decizia de a "îngropa" biserica, pentru a crea în interior un spațiu mult mai mare, fără a încălca specificațiile otomane. Lucrările de construcție a edificiului s-au încheiat în anul 1860. Biserica, a cărei pardoseli se afla la 1 metru sub pământ, a fost sfințită 4 ani mai târziu, primind hramul "Sfânta Treime" și "Sfântul Mare Ierarh Nicolae".
Studiind structura clădirii, s-a constatat că pereții bisericii au fost ridicați cu piatră adusă din zidurile cetății Histria, pe acea vremea monument arheologic nedescoperit încă de oamenii de știință (cetatea a fost descoperită în 1914 de Vasile Pârvan). Unic în toată lumea este sistem de amplificare sonoră improvizat de cei care au construit biserica îngropată. În lipsa turlelor care să răspândească și să amplifice sunetul, aceștia au încastrat în pereții bisericii 52 de amfore grecești, descoperite în portul cetății Histria. În urma acestei invenții inginerești a rezultat un efect acustic absolut spectaculos, sunetele fiind propagate la fel de bine ca într-o catedrală. Tavanul bisericii este susținut de șase trunchiuri de stejar ale căror capete se "sprijină" pe capitelurile unor coloane grecești aduse din cetatea Histria. Pereții interiori ai bisericii nu au picturi, sunt curați, zugrăviți în alb, iar din loc în loc mici orificii amintesc că acolo sunt "îngropate" amforele despre care v-am povestit mai sus. Catapeteasma bisericii are dimensiuni mici, însă este foarte frumoasă. Confecționată din lemn de stejar, aceasta este decorată cu icoane pictate cu multă măiestrie de pictorul Ștefan Zahariev, adus din Imperiul Otoman. Artistul și-a pus semnătura pe toate icoanele bisericii, inclusiv pe cele două fresce aflate pe fațada bisericii și pe peretele frontal al altarului. Este uimitor faptul că picturile nu au fost niciodată restaurate, păstrându-și și astăzi culorile originale. La exterior biserica expune un amestec armonios între stilul creștin și cel oriental. Lăcașul de cult este zugrăvit complet în alb, iar fațada este construită în stil oriental, cu trei arcade.” (sursa: https://www.litoralulromanesc.ro/biserica_ingropata.htm)
Dincolo de asta, când ajungem la intrare vedem o bătrânică venind spre mașină: ”Vreți să vizitați?” ”Da, vrem” ”Hai că merg eu să vă deschid. Să mă iertați că merg mai încet!” Mergem după ea, ne deschide biserica, se așează pe un scaun și ne povestește despre biserică (detaliile tehnice de mai sus) și despre ea (boli, bucuria nepoatei de a o aduce aici etc). Simțim cum se deschide și ne primește cu căldura unei bunici care se bucură de prezența copiilor și a nepoților, mai ales că acum se chinuie cu bătrânețile și copiii ei sunt plecați la oraș. Chiar dacă ținem o ușoară distanță, parcă între noi ar fi căldura familială din copilărie. Facem ceva poze, inclusiv la un sfat bisericesc fain: ”Nu avem timp pentru că ne complicăm singuri viața!” cu ceva explicații. Bătrâna ne oferă cheia de la muzeul din spatele bisericii ”și mi-o aduceți când terminați”. Păi să mai spui ceva? Muzeul conține tot felul de piese bisericești de prin anii 1800 printre care se remarcă o icoană pictată pe ambele fețe! Cu bucurie și încântare vizităm tot muzeul, ducem cheia femeii așa cum i-am promis și ne mai rotim puțin prin curte înainte de a porni mai departe spre casă.
Mai facem o ultimă pauză înainte de Ovidiu înainte de a intra pe autostradă, prilej pentru a poza apusul și macii din câmp, și apoi câteva poze pe autostradă înainte și la podul Saligny care ne trece Dunărea spre Muntenia. Pentru mine Anghel Saligny are o însemnătate personală: sunt absolvent al promoției 2004 ”Anghel Saligny” a Universității Politehnica București. Recunosc că abia acum mi-am manifestat curiozitatea: în 2004 s-au făcut 150 de ani de la nașterea inginerului constructor Anghel Saligny, pionier în proiectarea și construcția podurilor și silozurilor cu construcție metalică, respectiv beton armat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu