Citez din invitația Mihaelei Bacea începutul: ”Pentru că se apropie final de an extraordinar 2020, e momentul unei ultime munțomăneli cu adunătura.” Pe scurt ne cazăm la o pensiune foarte faină pe care o descoperisem acum un an și ceva într-o plimbare prin Sohodol: Villa Daniela. Ca de obicei, Mihaela se ocupă de cazare și de ideile de traseu pentru ambele zile (ca variante pentru duminică am avut niște discuții în prealabil). Fiind condiții de pandemie, respectăm distanțarea și regulile de comportament în pandemie. În tură vom fi următorii...
Colegi de tură: Cezar și Laura, Mihaela Bacea, Cosmin, Marius, Andra, Andreea și Paul, Cristina și Gabi, Elena și Gyuszy, Osmo și MM, Adriana, Răzvan, George G. (în ordinea înscrierilor). În plus vin Diana, Cosmina și Geo care vor merge doar în tura de sâmbătă.
Ziua 0 - vineri 18.12.2020
Este ziua de sosire la pensiune, fiecare când poate, după serviciu. Eu am drumul împărțit în două: mai întâi cu trenul și apoi cu mașina (cu Laura). Vom ajunge a doua pereche și îi întâmpinăm pe cei care au venit după noi.
Ziua 1 - sâmbătă 19.12.2020
La 8.30 toată lumea e în fața pensiunii mai puțin Cezar pe care îl așteaptă tot grupul înainte de a porni la drum :)). Urcăm pe drum vreo 200 de metri și facem dreapta pe drumul forestier care ne duce pentru vreun kilometru, mereu în urcare, până la o intersecție unde avem de negociat direcția. Găsim și un marcaj BR care nu apare pe vreo hartă...
După negocieri facem stânga și urcăm pe partea de jos a muchiei Oprișului. Dacă la început este un urcuș solicitant și apoi un drum mai larg, ajunge la un moment dat într-o șa pe culme și harta arată că e mai lejer să mergem pe drum pe stânga muchiei și apoi în sus spre o poiană mare. Dar eu îmi aduc aminte de coborâșul abrupt pe muchie, cu trecere printr-un zmeuriș în care ne mârâia un urs (evident că poveștile au rolul de a grăbi puțin pasul). Mai sus de zmeurișul care doar se intuiește acum mă opresc și îmi pun un rând de ”piele artificială”. E adevărat că bocancii de iarnă mă cam rod de când i-am luat (sh) și mai ales acum când nu e zăpadă deloc (bine, toată ideea asta cred că e pe fond psihologic mai mult)... Mai urcăm puțin, trecem prin poiana largă (Poiana Pănicerului/Râșnovenilor) unde colegii intuiseră bine poteca în stânga-sus, mergem după ei și după un alt urcuș pe vagi marcaje BR ieșim la traseul marcat oficial cu BR de la pârtia Bran pe Clincea spre Țigănești.
De aici traseul își urează drumul firesc prin pădure. La un moment dat începe zăpada care îmi dă o senzație fizică de ușurare. Trecem de primele zone cu gheață și ajungem după un urcuș ușor în culme. Avem un loc de belvedere și apoi mai sus va mai urma încă un punct asemănător spre Crai și Iezer. Încă niște minute bune și suntem la intrarea în Poiana Clincea unde ne aștepta tot grupul. Se scuză că pornesc mai departe și mi se pare absolut normal. Doar ne-au așteptat atât și i-o fi luat frigul! Eu oricum nu mă grăbesc și chiar nu am intenția să urc până în culme. Mă mulțumesc doar până la o limită de altitudine care să îmi fie confortabilă mental. Îmi stabilesc limita la 2000 de metri și îi spun Laurei de decizia asta. Este ok pentru ea!
Ne prind din spate Cosmina, Geo și Diana și își schimbă papucii. Adică adidașii de trekking cu bocanci de iarnă! O iau înainte și ne vom intersecta de câteva ori începând de la monolitul de deasupra noastră și până pe la 1900 de metri. Le lăsăm să ne depășească și mergem încet. Eu sunt mereu cu ochii pe traseul din fața noastră fiindcă știam ce fețe traversează poteca marcată cu BR. Așa cum îmi făcusem calculele la prima vedere a pantelor au gândit și colegii din față: nu se pune problema să mergem pe traseul marcat și ei sunt în față pe piciorul vestic al muntelui Țigănești (2214m). Sunt împrăștiați pe linia piciorului, toți în urcare! În șaua dinainte de picior fetele se odihnesc puțin și pornesc mai departe pe picior. Noi ne oprim în șa, la 2060 metri altitudine!
Două sandwich-uri de fiecare printre jnepenii de la obârșia văii Velicanului și pornim la vale pe același traseu. Asta după ce văzusem ”cu ochi de vultur” colegii care ajunseseră la refugiul Țigănești și acum încep să se întoarcă. Unii din ei erau pe vârful Țigănești, alții se întorceau dinainte de el...
Puțin mai jos ne oprim la stânci și ne prind din urmă colegii fruntași care fuseseră spre și pe creastă. Cumva e aproape de neînțeles de ce nu am mers și eu mai sus. Dincolo de starea faină de moment, e un pic greu de înțeles maturitatea montană de a nu mai dori neapărat atingerea unui obiectiv cât mai sus și mulțumirea să ajungi într-un loc fain, cu panoramă. Spun asta pentru tineri fiindcă oamenii de munte cu o anumită etate și experiență înțeleg mult mai bine. Uneori e suficient să îți atingi un prag psihologic și să ajungi deasupra mării de nori. Chiar nu contează că ai văzut în ultimele două săptămâni mare de nori în fiecare zi. Mereu este altfel, mereu ai ce studia la norii de sub tine. De exemplu acum norii vin dinspre nord și se opresc în pasul Bran în ultimele valuri. Printre vălătucii depresiunii Bârsei este o linie mai adâncă în valurile albe, linie ce presupun că vine pe șoseaua de la Brașov spre Rosenau/Râșnov. Doar Măgura Codlei ridicată la aproape 1300 de metri străpunge marea de nori cu partea ei cea mai înaltă.
La un moment dat spun cu voce tare un gând: ce-ar fi dacă am sta până la apus peste marea de nori? Îmi este luat gândul în serios și doar spusesem așa, trecător... Știu că vom intra în marea de nori și până la pensiune nu vom mai vedea la distanță prea mare...
Pașii ne duc pe la punctele de panoramă de unde admirăm Craiul și Iezerul de deasupra mării de nori, ne mai uităm pentru ultima dată în spate spre ”cetatea” Bucegilor și curând intrăm în pădure până la punctul în care marcajul BR face stânga pe muchia Oprișului. Noi vom continua pe unde am venit, Mihaela așteptându-i pe Laura și mai ales pe Cezar care pare să nu se grăbească absolut deloc. Nah, eu m-am obișnuit cu liniștea și cu ritmul mai domol de pe munte și sunt mai ”ne-adaptat” la grabă, la agitația de oraș și de program de lucru luni-vineri și viteză la sfârșit de săptămână. Poate și vârsta începe să se manifeste :)!
Coborâm în Poiana Pănicerului pe ultima pantă înclinată și din discuțiile auzite în față pare să se analizeze traseul în continuare. Mai ales varianta pe unde am venit! Văd că, după ce am ajuns la grup și facem câteva poze cu crenguțele brumate, colegii pornesc la stânga în ideea unei variații de traseu. Știau de pe hărți/Google Maps o altă variantă. OK, mergem! În fond suntem destul de jos și nu avem cum ne pierde. Bine, direcția se poate pierde ușor, dar ținta finală e ușor de dibuit, mai ales că dispunem toți de tehnică modernă de orientare.
Ziceam că scăpăm de pante... Tot așa avem mult de lucru și la un moment dat George calcă greșit și câteva minute bune trebuie să meargă mai încet ca să îi treacă durerea. Nu grăbim pasul și stăm câțiva în apropierea lui. Nu știu de alții cum sunt, dar eu am pățit și pățesc chestii d-astea de multe ori și știu cât de dureroase sunt primele minute. M-a bucurat reacția Cristinei care din mișto-ul de mai devreme acum merge aproape de George și are grijă de el!
Cumva drumul ne scoate mai jos pe culme pe la niște săgeți vechi. Sunt ceva discuții legate de continuarea traseului și noi (eu și Laura) trecem pe lângă ei. Când iau decizia de a merge mai departe întreabă de mine și se miră că sunt/em în fața lor :) (când mai toată ziua am fost în spate). No...
Mai coborâm puțin pe culme și drumul de exploatare face dreapta. Iarăși ne oprim să analizăm variantele de mers: pe drum sau direct pe culme. Amândouă duc, ca direcție, spre partea de sus a Sohodolului. Opțiunea grupului este să urmăm culmea. Bun! Mai mergem puțin prin zona de poiană/pajiște (cred că vara iarba e așa de mare pe aici că nu vezi nimic!) și la intrarea în pădure ținem direcția și Miha rămâne ultima ca o adevărată ghidă care închide plutonul. Chapeau! Coborâm prin pădure câteva sute de metri și văiuga care se formează ne scoate la una din curbele drumului pe care am venit, ceva mai jos de punctul unde avusesem negocieri legate de direcție (unde văzusem marcajul BR necunoscut). Ce bine! Acum putem spune că am încheiat traseul fiindcă mai avem cam un kilometru de drum până la pensiune. Ajungem prin ceață și întuneric și fiecare are program de voie seara :)!
Ziua 2 - duminică 20.12.2020
Dacă inițial azi Mihaela avea un plan măreț (pe care îl va realiza cât de curând), programul ”liber” de aseară până la ore târzii în noapte ne face pe toți să avem dimineață relaxantă de duminică. Cu masă, strângere de bagaje, curățenie în pensiune și plecare undeva după ora prânzului. Opțiunea pentru azi este un loc accesibil pentru toți, nu doar pentru cei pregătiți cu antrenament și echipament!
Cu aproape două ore după prânz suntem pe valea Dâmboviței la intrarea în Peștera Urșilor. Doi dintre colegi nu sunt încântați de intrarea (oarecum instabilă și cu panou de avertizare) în peșteră și vor rămâne la mașini. Restul urcăm spre peșteră și vom explora cât mai multe galerii. Vedem mai mulți lilieci decât urși și doar într-un loc, la începutul unei galerii înguste, găsim niște oase ce par a fi de urs. Nu vreau să fiu extrem de sceptic, dar mai degrabă sunt ale unui animal care s-a furișat prin galeria îngustă și a căzut apoi în locul unde sunt acum oasele adunate. Sau mai există și posibilitatea ca oasele să fi fost aduse aici chiar de oameni...
Ca și ieri, Laura rămâne cu mine în urmă să explorăm cât mai multe dintre galerii. În fond noi nu depindem de altă mașină și chiar voi aprecia că Mihaela ne-a așteptat cu colegii ei de mașină. Încă o dată spun ca și ieri, e de admirat capacitatea și grija ei de organizatoare!
Ne mulțumim reciproc pentru tură și fiecare își vede de drum spre casă. Cu mulțumiri, e adevărat că adresate mai mult în gând, pentru zilele faine petrecute în partea vestică a Bucegilor! Și, din partea mea pentru înțelegere, pentru bucuria mării de nori, pentru zonele noi de traseu (cele nemarcate) și mai ales pentru prietenie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu