Vă spuneam în articolul anterior (de fapt doar câteva poze, restul se simte cu sufletul) că duminică vom face o plimbare în stilul lui Adi. Cumva îl avem pe el între noi fiindcă toți trei, George, Crina și cu mine suntem prieteni cu Adi. Și de câte ori nu am hoinărit cu el ca să îmi arate o anumită piatră... Acum, sâmbătă, la pomenirea lui Adi, George îmi propune să căutăm două locuri prin munții Buzăului. Știu că sunt undeva prin zona Alunișului, pe unde am mai fost. Dar surpriza vine... la fața locului! Și voi mai descoperi și altceva, mai precis acum înainte de a scrie articolul ăsta...
Duminică dimineață ne întâlnim toți trei (mai bine zis vin ei și mă iau cu mașina) și mergem spre Aluniș. Cred că ajungem puțin înainte de miezul zilei și tot încerc să aflu pe unde vom merge. Mister destul de mult! De fapt așa voi păstra și eu, nu am cum da prea multe detalii... Doar acum pot spune că la întoarcere la mașină vedem alte stânci, mai sus de culmea din spatele bisericuței rupestre, și ne facem viitoare planuri...
Până să fim gata cu totul, fac câteva poze în curtea bisericii. Nu povestesc acum despre ea. La sfârșitul articolului găsiți pisania bisericii care vă dă mai multe detalii istorice.
Ceva mai jos intuim o uliță pe care ieșim spre ale noastre ținte. E mai jos decât ulița pe care plecasem cu altă ocazie spre lacul Hânsaru... În capătul uliței sărim un gard care oprește câinii drăgălași care veniseră după noi. Știu de foarte multă vreme că, indiferent unde se află, câinii vin după tine atât cât le este teritoriul. Se opresc la limita lor de pază, chiar dacă mai latră după tine până te îndepărtezi...
Cum și George și Crina știu cam pe unde trebuie să ajungem spre primul obiectiv (și ei îl caută pentru prima dată), eu doar îi urmăresc având privirea în același timp și spre șeile pe unde am ajuns cu altă ocazie cu Adi spre poiana Cozanei. Urcăm un pic pe plai și în pădure, mai mult intuitiv, găsim ”ținta” noastră: Piatra de Sacrificiu sau Piatra-Broască. A doua denumire vine de la forma zoomorfă asemănătoare cu o broască țestoasă. Prima formă se presupune că se trage de la canalele pe care se scurgeau lichidele ființelor sacrificate... Sunt și ceva inscripții pe piatră... Se spune că ar fi străvechi... Cert e că se poate sculpta destul de ușor cu ceva tare... Mai multe detalii vă poate spune Diana Gavrilă de la Muzeul Chihlimbarului din Colți.
Ne găsim drumul la deal până în culme și apoi ne lăsăm pe partea cealaltă pe ceva limbi de zăpadă. E un pic păcătoasă fiindcă e spre topire și cu noroiul de sub ea dă impresia că ești pe un tobogan... Deci atenție să nu cădem... Nu contează că ne umplem bocancii de noroi... Curând recunosc locurile fiindcă pe aici pe undeva am coborât și cu Adi acum trei ani. Atunci am pus cortul în Poiana Cozanei (am putea spune ”centrul așezărilor rupestre” din munceii Buzăului). Nu intru acum în detalii, vă las pe voi să citiți pe noile panouri pe care le vedem montate la marginea drumului. Cică s-ar lua și ceva taxă când vine multă lume...
Pe la Fundul Peșterii văd câțiva turiști și colegii mă întreabă dacă nu vreau să mă duc până acolo. Nu mă tentează acum... Coborâm puțin la vale și anunț o scurtă divagare din traseu. Fără probleme, voi recupera cu siguranță distanța...
Mă tentează ceva stânci despre care aflu că se numesc Pieptenele. Pentru asta îmi găsesc potecile care mă cobor la baza lor și sunt încântat de frumusețile descoperite aici. Mai că nu îmi pasă de noroiul prin care trebuie să intru de câteva ori până la glezne... Merg pe sub stânci mereu cu ochii și la picioare și în sus la verticale. Pozez tot ce se poate și în câteva poze surprind și niște chipuri... Le vedeți?
Revin la drum pe la o cruce de lemn și merg pentru câteva zeci de metri cu familia pe care o văzusem mai devreme. Le spun că locurile sunt interesante și că e mult noroi pe acolo... Colegii mei sunt mai în față și dau bice să îi ajung din urmă.
De sus, un pic de sub poiană, ne luasem la vorbă cu un localnic. Dacă vă uitați un pic mai sus, e o poză cu drumul din jos de poiană. Cu altă ocazie aici era un patinoar natural... Cam pe acolo ne vedem cu omul care ne povestește de toate cele și George îl descoase de multe informații... Pe mine mă pierduseră (după cum v-am spus) și îi ajung din urmă la serpentinele în S de mai jos. Mai povestim un pic și la parcări și panouri ne spune că ne conduce el spre Aluniș. Îi vom urma indicațiile asociind cu locurile pe care le știam de acum trei ani. Adică voi recunoaște crucea din culme de când am mers atunci spre vârful Goților/Hoților și mai departe spre Ulmet.
Poteca este foarte faină, pe alocuri sunt colțuri de stâncă ce ies timide de sub pământ, poteca ne urcă în serpentine spre zăpadă și apoi pe o vale umbrită și cu pământ fărâmicios (trebuie să fim atenți să nu alunecăm) ieșim la crucea cu bancă. Acum și banca și masa sunt distruse, dar e suficient să fie acolo ca să le recunosc. Crucea e din fier, ține mai mult timp...
În șaua din dreapta noastră este Platoul Martiriei/Martirei. Acesta are legătură cu o altă legendă a Țării Luanei pe care vă las să o citiți în acest articol. E vorba de a doua legendă legată de numele Luana ;). Interesante și asocierile cu civilizația sumeriană și cea pre-sumeriană din același articol ;)!
Tot așa Diana vă poate spune mai multe detalii despre Platoul Martiriei/Martirei! Le-am auzit și eu tot cu sursa indicată spre Diana :).
George și Crina sunt mulțumiți de plimbare. Eu nu mai spun, mai ales că am umblat puțin și pe sub pereții Pieptenelui!
Mai avem de coborât spre mașină. Doar că e cam pantă... Am uitat să vă spun că din Aluniș ne însoțește o cățelușă care știe traseele mult mai bine decât noi. Fără să ne dăm seama, avem ghid local :)! Ea ne arată și acum pe unde este panta cea mai mică pentru coborârea din șaua în care ne aflăm. Ajungem la un drum care ne duce pe tăpșanul de mai devreme. Suntem ca ”acasă” acum, cunoaștem locurile. Uite și o poză cu ghida noastră înainte de a porni mai departe!
Găsim ceva poteci și apoi drumuri diferite de cel de la venire, trecem apa și urcăm pe o altă uliță plină de noroi uscat și iată-ne înapoi în Aluniș. Revenim bucuroși la mașină și, drept răsplată, primește câteva bucăți de pește afumat (ne-gătit, gen sushi). E foarte bucuroasă și mănâncă doar cât îi trebuie și pleacă apoi spre niște localnice. După o mașină era un rotunjor de cățeluș foarte simpatic și fără liniște.
Găsisem în curtea bisericii un copil cu o energie de cățel în brațe (nu mai mare de două palme!) și femeile care îngrijesc aici la lumânări îl vor lua cu el. Le rog să îmi dea un chibrit ceva și îmi spun că găsesc la locul de lumânări. Intru câteva clipe în biserica de piatră (de vă spuneam de pisanie) și ies cu două lumânări (dacă vreți să puneți, lăsați banii acolo, prețul e nesemnificativ) de le aprind pentru cei dragi (plecați sau pe această lume). Cu sufletul plin de bucurie, merg la mașină și tot ne continuăm poveștile pe drum.
La Colți avem o tendință de a o căuta pe Diana și doar îmi arată George galeria de unde s-a extras chihlimbar. S-ar putea face obiectiv turistic aici cu puține amenajări. Dar e greu când nu ai fonduri într-o comună așa de îndepărtată și fără interes politic... Mie galeria îmi amintește de o altă tură cu Adi la Herculane, când am intrat ca piticii în galeria cu apă termală din apropierea hotelului Roman...
Pe drum mai facem câteva poze până ieșim la valea Buzăului și apoi întins spre reședința de județ...
Le mulțumesc colegilor pentru că m-au luat cu ei și ne promitem că vom explora alte și alte locuri (chiar azi când vă scriu am vorbit despre unele din ele. Vor fi cândva...).
Să ne vedem cu bine prin frumoasa noastră țară!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu