Aluniș-Ulmet 18-20.02.2017

Luni am zi liberă și ca urmare putem să facem un traseu de trei zile. Vorbesc cu Adi să încercăm circuitul așezărilor rupestre pornind de la Aluniș pe la lacul Hânsaru spre Crucea Spătarului și apoi să dormim în poiana Cozanei. Bun, pentru asta trebuie să ajungem în Aluniș și apoi mai departe. Vom vedea că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg!

Ziua 1 - 18.02.2017

Cu trenul ajung în Buzău unde mă întâlnesc cu Adi (eu mă gândisem să cumpăr câțiva covrigi de Buzău și făcuse el asta pentru mine!) și ne îndreptăm spre Autogara Nord de unde avem la 12.30 autobuz spre Colți. Urmează să facem pe jos cei câțiva kilometri până la Aluniș... În drum spre autogară oprim repede la un second-hand unde Adi văzuse ciorapi de lână la 5 lei perechea. Cum să nu îmi iau eu? Și nu una-doua perechi fiindcă cine știe când va fi nevoie (una o vom folosi chiar mâine seară :D!). Ajungem la autogară prea devreme și, ca să nu stăm pe loc, la propunerea lui Adi mergem până la podul peste Buzăul înghețat. Parcă ar fi sloiurile care au prins Belgica un an și opt luni în Antarctica în 1898-1899! În drum trecem pe lângă statuia stilizată a sfântului Gheorghe dedicată inginerului-angajat model Florin Dinu (”nici frumos, nici urât, nici om, nici dumnezeu, nici muritor, nici nemuritor, nici bogat nici sărac, nici iubit, nici urât”). 

Înapoi la autogară și cu microbuzul mergem direct până în Colți în centru (13.50). Coborâm până la muzeul chihlimbarului unde dăm de buna noastră prietenă Diana Gavrilă care ar vrea să ne însoțească. Doar că astăzi lucră și ne dă indicații pe unde să mergem de la Aluniș încolo (”pe primul drum mai jos de biserică”). Nici unul din noi nu știe că acel drum e plin de noroi... Rămâne să ne auzim mâine, poate reușim să mergem împreună să mai povestim... Revenim în centru și pornim la drum spre Aluniș. Cam peste vreun kilometru oprește un tânăr cu mașina (fără să facem semn) și ne duce până la intrarea în Aluniș unde ne lasă fiindcă el continuă pe o uliță laterală. Cu mulțumiri lui că ne-a scutit o parte din drum, urcăm la poarta bisericii (marcată de numărul ”40” - de ucenici :D - pe unul din stâlpii porții).

Lăsăm rucsacii la masa de lemn din stânga, ciugulim un pic și pornim la vizitat. Biserica de lemn a ars acum câteva săptămâni și nu mai poate fi vizitată :(. Asemeni și biserica mai veche din piatră... Îmi dau seama că pozele făcute data trecută (septembrie 2016) sunt de arhivă de acum... Mergem la așezările rupestre de pe cele două nivele după ce pozăm simbolurile faine de pe cruci și eu îmi manifest dorința de a mai rămâne câteva secunde singur. Adi mă știe și mă lasă aici și coboară la masa de piatră din fața bisericii și la alte cruci faine din micul cimitir. Urc pe poteca ce se vede mai sus de chilie sperând să găsesc alte chilii ascunse. Poteca se pierde printre pietre și intuitiv cotesc la stânga și ajung în culme la începutul pantei mai abrupte de deasupra bisericii. Cobor printre pietre și perne de zăpadă și ajung la treptele magice (eu am numărat 6, se pare că sunt 7!) și apoi la altar (o stâncă plată de circa 2mx2m, acum acoperită cu zăpadă). Mai departe pe sub șirul de stânci ajung la un gard prin care ies cu ușurință, mă latră niște câini care nu știu drumul meu, fac stânga și ies pe un zid și apoi la chilia mică din stânga bisericii. Mulțumiți de descoperiri (pentru Adi e prima dată aici la biserică, pentru mine mai sus de cele două chilii și pe culme), punem rucsacii în spate și la 16.20 pornim la drum. E evident că nu mai putem face tot circuitul pe lumină, orgoliul mie încă îmi spune că putem!

Ieșim pe poartă, coborâm vreo 50 de metri și facem stânga pe prima uliță. Începe un pic de noroi, sperăm că doar ăsta este! Trecem de un magazin unde venise o mașină de marfă (chiar văd o femeie cu o stcilă de bere și una de suc și glumesc ”sucul pentru femei, berea pentru bărbați”) și începe noroiul mare. Hm, nu prea e de dorit! Mergem vreo câteva sute de metri greu (ba pe drum, ba pe lângă gard pe zăpada mai mare), trecem pe stânga fiindcă intuisem o mare curbă la stânga și ne trezim pe o culme cu drumul mult sub noi la dreapta. Pfui, trebuie să coborâm la drum! Cumva printre arbuști destul de plini de țepi găsim o potecă ce ne coboară la fluviul de noroi. C'est la vie! Mai mergem un pic pe noroi și se împarte drumul în două. Intuiția îmi spune tot în față. Diana ne spusese să coborâm un pic și să mergem aproape de apă. Acolo este o casă și se aude un câine și o drujbă. Înseamnă că sunt și oameni. Coborâm la ei să întrebăm de drum (e un nene cu nasul mâncat de urs, semn că pe aici cam bântuie). Adevărul e că îi cam zăpăcim spunând ba de lacul Hânsaru. ba de poiana Cozanei. Răspunsul lor a fost ceva de genul: 

”Aaaa, e departe... (arătând spre stânga spre vale) Mergeți pe acolo... Ba pe acolo, e departe... (arătând apoi spre dreapta). Beți o țuică :D?” 

”Nu. mulțumim, mai avem de mers până în poiana Cozanei” 

Ne arată drumul (”Țineți drumul ăsta și vă duce spre poiană”), mulțumim și mergem pe el. Întâi face dreapta prin niște livezi și apoi începe să urce pe vale și dispare în fundul văii. No, acum? Facem cumva dreapta pe poteci de animale pe versantul drept și urcăm până la culme. Ne hodinim puțin fiindcă mai avem puțin de urcat la stânga pe culme până trecem în bazinul Cozanei.

Facem vreo 20 de minute până în culme și vedem lărgimea poienii Cozanei jos sub noi. Asta înseamnă că avem doar de găsit un drum la vale. Pare un culoar direct și e cam abrupt de ajuns la el. Mergem un pic stânga și unde vedem că se mai rărește puțin ne lăsăm din culme în jos pe pantele de 35-40 de grade cu frunze și zăpadă moale, zăpadă care ne dă și prilejul unor mici alunecări. Suntem amândoi obosiți și vrem să ajungem cât mai repede, intuiția îmi spune că suntem bine. Tot ne lăsăm pe drum la vale, se mai unește cu un alt drum venind de la stânga (o fi venind pe culme de la Hânsaru?) și tot în jos ajungem deasupra căpițelor din partea de sus, vestică, a poienii Cozanei. Abia aici Adi își dă seama că am ieșit bine (spun asta fiindcă îmi pare că s-a liniștit) și coborâm pe lângă gard până la masa mare (cea acoperită cu un plastic, nu cea unde am stat de curând). Găsim loc de cort pe iarbă (voiam pe zăpadă și nu sunt pete plate suficient de mari), îl montez, Adi se ocupă de strâns câteva lemne și făcut focul, prăjim niște slană care merge la fix cu ceapă și ce mai găsim prin pachet și începe să se strice vremea și să plouă ușor. E semn să ne băgăm la somn!

Ziua 2 - 19.02.2017

După cum vedeți în imaginile următoare, nu mai plouă și e o ceață destul de păcătoasă. Avem indicațiile Dianei și o hartă schițată la îndemână. Cu astea două vrem să ajungem spre seară la Ulmet în zona trovanților! Strângem cortul și bagajele și eu, din greșeală, uit prosopelul primit pe Camino pe piciorul de la masa de lemn. Ștersesem cortul cu el ca să îl pun în rucsac. Asta e, poate cine îl va găsi, se va folosi de el. 

Pe drumul pe care am venit urcăm pe lângă garduri și căpițe și facem ușor stânga spre culoarul de pădure pe care îl văzusem ieri. Drumul ne duce pe stânga lui și apoi se pierde. Bineee! Urcăm un pic la stânga pe o văioagă (îi cade lui Adi o sticlă cu apă și nu mai coboâm să o recuperăm) și apoi tot dreapta pe un picior care ne duce în sus până în culme. Ne dăm seama de asta fiindcă în fața noastră totul începe să coboare. Facem ceva poze într-o rădăcină de copac fulgerat și cumva găsim poteci la stânga (adică direcția în care trebuie să mergem noi). Potecile ne tot duc pe culme puțin pe partea dreaptă a ei până într-o poiană înclinată largă doar cu arbuști. Clar am trecut de culme și revenim prin poiană sus în șa și apoi la dreapta prin spectacolul alb al pinilor cu frunze dublate/triplate în grosime de gheață sau a ramurilor de fag acoperite cu alb fin. Feerie! Urmăm la dreapta un drumeag ce ne coboară acum spre partea cealaltă (stângă a culmii cum mergem noi spre Nucu). Ieșim într-un drum care taie culmea și se închide spre dreapta. Ar trebui să mergem în față și e panta prea mare. Facem la stânga pe drum pe un picior și când pare iarăși să coboare prea mult cotim la dreapta pe ceea ce pare a fi o tăietură care se transformă în drum. Sună Diana pe Adi și ne lămurim cu oareșce aproximație unde suntem. Trebuie să urcăm înapoi în culme. Găsim poteci și drumuri de TAF carre ne urcă într-o poiană laaaaargă! Prin boscheți și tufișuri ajungem în șaua poienii și vedem în stânga o cruce cu o bancă. Hm, o fi pe aici? Urcăm în punctul cel mai înalt al șeii și vedem peisajul și o cruce faină de lemn (”S-a ridicat aceasta cruce în amintirea mamei Anca Ghe. Vasile Grama care a trăit și copilărit pe aceste meleaguri, ridicată de fiul ei Mitiță Grama, lucra(tă) de Nae Mirică, Fiș(i)ci, 16 iunie 1994”). Adi o sună pe Diana și ea nu știe de crucea asta. Așa că avem de explorat singuri. Adi vrea să cerceteze niște picioare de munte fără copaci, eu merg pe la bancă. Este de fapt o cruce cu bancă și masă și mai departe se vede un drumeag. Urc câteva minute pe el și continuă alături de două benzi verticale, una roșie și una galbenă. Vorbesc cu Adi la telefon (e semnal slab), îi spun că pe aici e drum și rămâne să ne întâlnim la masă (cam la mijlocul distanței între noi). Pe benzile astea vom merge!

Urmăm poteca largă prin pădurea înaltă și după un dâmb se transformă în drum cu urme de ATV săpate adânc în noroi. Drumul ne tot conduce pe culme până într-o zonă ceva mai rară de unde vedem Vârful Goților/Hoților, urcăm prin zăpadă pe drum pe dreapta culmii până în vârf și ne lăsăm într-o șa înainte de vârf (prilej de poze). Drumul e înșelător, nu ne duce chiar sub vârf și se desparte în mai multe variante. Inițial mergem pe varianta cea mai de sus, de sub vârf și ne blocăm într-o zonă cu pini și pantă mare spre dreapta. Ne întoarcem puțin și coborâm ceva mai jos sub pantă pentru altă variantă care se arată repede. Pe un fel de drumeag pe o culme împădurită ne tot lăsăm la stânga și ajungem într-o zonă mlăștinoasă. Ce bine că acum e semi-uscat că altfel am mai fi avut de ocolit! Pe stânga zonei cu stuf (evident plină cu apă la ploi mari) ocolim zona umedă și ieșim la un drum larg. Motiv de pauză, mai ales că avem și o masă de lemn cu două bănci pentru așezat oameni sau rucsaci (în cazul nostru). Nițică mâncare și apă și pornim mai departe în sus pe drum prin șaua dintre o tăiere de mal de pământ și o troiță pe dreapta!

Ulița ne duce la o serpentină cu izvor în cotul ei și apoi la dreapta și iarăși stânga ne scoate printre garduri în satul Muscelu Cărămănești. Suntem undeva aproape de ieșirea din sat spre Buduile, Scăeni și apoi Văvălucile și Găvanele. Urcăm pe ulița pitorească și ieșim la un drum mai mare cu două cruci vechi de piatră peste gard. Le pozăm, facem stânga și ajungem la un panou turistic la care ne dăm seama unde suntem cu precizie (și indică pe el).

Într-un mod ”miraculos” ne iese în cale un băiat.
”Salut. Pe unde să mergem spre Ulmet?”
”Uite, pe drumul ăsta. Țineți tot înainte, treceți de o stână și vă lăsați apoi la vale spre Ulmet!”
”Mulțumim”
Ne oprisem chiar la drumul bun de urmat!

Urcăm puțin pe drumeag pe curbă de nivel și la punctul cel mai înalt urcăm pe stânga ceva mai sus de drum să inspectăm zările. Se vede stâna și continuăm pe drum până la ea, drum ”marcat” de urmele oilor ;). Acum este liniște, nu-s animale. De fapt mai mult de câini ar fi bai, oile nu fac nimic. Trecem de un saivan (de fapt doar scheletul de lemn al lui) și apoi chiar printre stână și boșcă urmăm drumul care ne coboară la un alt drum mai larg. Facem stânga și GPS-ul din telefon îmi arată o curbă amre la dreapta. Doar îi spun asta lui Adi care răbufnește: ”Merg pe unde știu eu, tot timpul m-am luat după tine”. Știu că e obosit, sunt și eu, ce rost ar avea să reacționez? Doar fac poză la o cruce și îl urmez. Cred că am mai fi ocolit ceva luându-ne după GPS, deci varianta lui Adi clar e mai directă. Drumul face o curbă la dreapta și apoi trebuie să ne lăsăm spre valea ce se lasă spre Ulmet. Am identificat-o și singura soluție este să tot coborâm prin livezile fără garduri. Facem asta prin zăpadă până la genunchi și la primul gard ne lăsăm la stânga până la o troiță care marchează drumul ”DJ 78”. Ce fel de drum județean o fi ăsta că la șleaurile care sunt nu cred că paote trece vreo mașină mică... Noi abia ne descurcăm cu piciorul pe maluri! Coborâm printre garduri și, înainte de apus vedem clar muchia trovanților ca alură și soarele care ni se lasă după culmea împădurită din dreapta. Ne salutăm cu un localnic și tot coborâm pe vale până jos la fântână. Doar o singură coborâre mai abruptă avem până la drumul mare. De acum suntem acasă, știm fiecare metru de pământ!

Hai să coborâm până jos la prima bodegă că parcă cere gâtul o bere. E așa de mare setea că la bodega de la șosea la mine intră vreo două beri și jumătate. Localnicii de acolo sunt uimiți cum de dormim noi pe frigul ăsta în cort și cumva ne compătimesc. Nu știu ei prin ce friguri am trecut până acum... Cam pe înserat urcăm pe ulița principală cunoscând fiecare intersecție, ajungem la locul de parcare, la fântână și apoi la stânga la salcia mare, la trovantul singuratic și la masă. Aici vom pune cortul! Până să înceapă să ningă. Adi strânge ceva lemne uscate și pregătește focul, eu fac platforma pentru cort și îl ridicăm amândoi, pun mâncarea pe masă la dispoziție și merg să iau apă de la fântână. La întoarcere văd că Adi aprinsese focul pe zăpadă și acum se bucura de căldura lui. Mai aduc câteva crăci uscate, facem un crăcan de punem șosetele ude la uscat (prin ude să înțelegeți că storceam apa din ele!) și ne bucurăm de șosetele uscate de lână (am fost inspirat să le cumpăr!). Ca să fie pachetul complet, avem internet și ascultăm ceva muzică pe telefon: Walter Ghicolescu - ”Telefon peste moarte” și ”Noaptea de adio”, Bosquito - ”Puiule de om” și Mădălina Amon - ”Rugă pentru copii”. Petrecere în toată regula!

Ziua 3 - luni 20.02.2017

E o vreme așa de urâtă... O ploaie mocănească ușoară cu ceva fulguieli, ceață de nu vezi mai departe de 20-25 de metri... Ce să mai mergem sus la trovanți sau pe muchia următoare că oricum nu vedem nimic. Rămâne pentru altă dată! Acum strângem cortul și la vale. Fiindcă eu mai lenevesc un pic, Adi coborâse o dată de dimineață până la bodegă și chiar se minunaseră aceiași localnici cum de nu am înghețat. Avem metodele noastre :D! Ca variantă de traseu, Adi descoperise o uliță pe care o urmăm la vale de la locul de parcare la dreapta până la următoarea intersecție și de aici pe ulița principală bine cunoscută ajungem jos la șosea. Parcă mai asimilez rapid o bere până să vină autobuzul mare (10.15) care ne duce până în autogara nord din Buzău. De aici pe jos până la gară, respectiv la autogară pentru casă (după un ceai cald la terasa de la gară).

Mulțumiri pentru tură, focuri și înțelegere :D!