Mi-e dor de unul din locurile care pentru mine sunt ”acasă”: refugiul Florei! Așa că vorbesc tot cu Emil cu care nu am mai mers pe munte dacă vrea să meargă. Pică la fix întrebarea fiindcă voia să urce la refugiu să lase o pătură. Numai bine ne potrivim la planuri și stabilim o tură obișnuită de final de săptămână. Uf, ce aș vrea să găsesc oameni care să poată merge și în timpul săptămânii... Și nu neapărat axați pe ture lungi, cu obiective depărtate unul de altul, cu alergătură... Recunosc că am pasul mare și ca urmare dau impresia că îi alerg pe cei cu care merg, dar nu îmi fac din asta un scop, vă asigur! Am martori care pot spune că pot merge și încet! Bine, uneori prea încet :)!
No, cu trenul clasic de dimineață ajungem cam pe la ora 10.00 în halta Posada și ne pornim la drum. Urcăm pe trepte până la DN1 și îl întreb pe Emil dacă nu vrea să urcăm pe la bar. Da, bineînțeles! Să mai schimbăm ruta...
Mergem pe DN spre nord până la bar, urcăm pe uliță până la capăt și pe lângă gardul ultimei case (cu lătrăturile de rigoare) urcăm până la țeava groasă de gaze (galbenă, toate țevile de gaze sunt vopsite cu galben!). Ce-ar fi să evităm panta ce vine prin ocolire la stânga... De multe ori aștept confirmare și fără vorbe Emil îmi confirmă. Cam trag de el cu pasul meu mare. Dar nu vreau să grăbesc mersul. Nu avem distanță mare până la destinație... Urcăm la stânga pe potecă și curând ajungem la drumul ce urcă spre vechiul bazin al castelului. Ce-ar fi să mergem la stânga? Cumva ar trebui să ajungem pe undeva pe sub refugiu... Primesc confirmarea și mergem la stânga pe deasupra caselor. Înainte de primul vâlcel adânc facem dreapta pe piciorul de munte și dă-i la deal prin frunze și pe pantă destul de susținută. Ne oprim la un alt drumeag mai domol pe care urcăm la stânga...
Avem parte de un spectacol natural foarte fain: un culoar de fagi înalți ne îndeamnă să urcăm printre ei. E ca tunelul ce te duce spre o altă împărăție... Drumul ne urcă ușor și ne trezim că urmele de lemne tăiate și cărate ne scot într-o poiană. Opresc un pic pentru respiro și deduc unde suntem. De fapt e atât de simplu: pe aici trece un alt drum de exploatare pe care fusesem acum ceva ani buni. La stânga am fi ajuns sub refugiul Florei și ar trebui să urcăm apoi destul de abrupt prin plantația cu multe căzături... La dreapta dacă urcăm puțin prin poiană ajungem cam pe la cabana Tineretului... Așa că facem dreapta, cât mai sus pe sub pădure și ieșim la vreo 50 de metri diferență de nivel sub cabana Tineretului. Suntem pe drum arhicunoscut acum... Așa că vom urma drumul de exploatare pe lângă cabana amintită și apoi mai sus pe piciorul Florei până la refugiul omonim (cam 11.30).
Cam aici ar fi punctul final dorit. Spuneam eu că e lejer... Mai aranjăm câte ceva pe aici, ne relaxăm câteva ore... Emil parcă ar coborî ca să împace prietena pentru mâine (8 martie) și când iese din refugiu vede în față un prieten de-al lui mai vechi, Sorin. Nu e singur, a venit cu Adriana, Lili și Anina. Cum revenirea e plăcută și cunoștințele noi par să fie oameni de munte, e ușor să îl conving pe Emil să rămânem peste noapte. El va folosi două pături și eu găsesc pe aici o plapumă pe post de sac de dormit.
După ceva povești trupa ar vrea să meargă până pe Baiul Mare. Reușesc să îi conving că e departe și să urcăm doar până la stâna Doamnele-Tituleni. Fetele par încântate, ca și cum nu ar mai fi văzut vreo stână. Așa că... la deal!
Tot povestim la deal și metrii parcurși trec fără să ne dăm seama. Chiar dacă nu sunt marcaje, aici drumul este atât de evident. Bine, eu cred că merg cu ochii închiși pe aici... Urcăm până sus sub vârful Tituleni și, după ce le arăt stâna de pe piciorul Mierlelor (Emil își aduce aminte de o tură în care am dormit acolo și am venit pe aici și apoi spre Secăria; pante mari, piolet, gheață și tot pachetul!) coborâm spre stâna Doamnele-Tituleni. Noi doi doar inspectăm stâna fiindcă o cunoaștem, pentru colegii noștri fiecare cameră este ceva nou. Și afară ne jucăm un pic cu poze cu o coasă mare. Nu, nu suntem cu respectiva doamnă ;)!
E devreme și le propun să mergem până la izvorul de sub vârful Răzoare. Eu nu prea mai am apă și vreau să fac plinul. Mai ales că izvoarele din apropierea refugiului sunt cam secrete și probabil cu puțină apă. Ceilalți au apă (și chiar mai mult!), dar vin pentru plimbare. În fond e lumină, Adriana ar avea chef de o tură de noapte. Tot povestim și pe curba de nivel de sub Răzoare suntem uimiți de mulții copaci rupți. Doar acum o lună a fost furtuna care a produs o grămadă de pagube prin munții noștri (la început de februarie!)! Povestim una-alta până ajungem la panorama spre partea sudică a Bucegilor. Chiar dacă am văzut asta de zeci de ori, îmi place să mă opresc puțin și să admir. Bine, recunosc, dacă tot știu locurile, fac și o lecție de geografie. Nu știu cât de cerută :)!
Ajungem la izvor și umplu sticla cu apă. Ceva mai în față este stâna din Fruntea lui Văsâi și Sorin coboară până acolo să o inspecteze. Colegii îl știu că vrea să știe fiecare amănunt și stăm până se întoarce. Cam când se întunecă adică! Face poze la tot ce e pe acolo, chiar și la inscripții pe care nu le pot reproduce aici :D! Pe curba de nivel ne întoarcem sub vârful Tituleni și, pe întuneric, coborâm la refugiu.
Lili se ocupă de foc și Sorin de animație (asta după masa cu de toate). Adică iese o petrecere pe cinste. Eu, ca de obicei, sunt mai mult observator și undeva pe la 22.00 mă cam retrag la somn. Nu știu cât au mai stat că am adormit repede...
Dimineața e tihnită, cu multă voie bună, glume și mâncare. Facem curățenie în refugiu, strângem toate (bine, așa e normal, nici nu ar mai trebui să mai menționez asta!) și aproape de miezul zilei pornim la vale. Undeva pe după zadele-felinar (acum sunt uscate) îi propun Adrianei (noi suntem mai în față) să facem dreapta să coborâm mai direct. Nici nu îmi mai răspunde că și pornim la vale după ce îi ghidăm pe colegi după noi. E faină coborârea asta puțin întortocheată până în spatele cabanei Tineretului...
Sub cabană ajungem în poiana largă și, fiindcă ei îmi spun că au mașina la muzeu (de fapt ceva mai jos pe DN, asta aflu jos) coborâm pe lângă a doua căbănuță privată, pe marcaj BR și apoi pe vagul marcaj BG până la poiana cu bazinul vechi. Tot pe la bar coborâm cu toții fiindcă panta e mai mult decât rezonabilă...
Jos convenim să rămân cu Adriana la microbuz spre Sinaia și Emil să meargă cu ei cu mașina. Ne vom întâlni în Sinaia cu toții la gară, cam în același timp. Emil așteaptă trenul spre casă și eu vorbesc să merg cu ei cu mașina. Așa că nu e nici o grabă...
Adriana nu fusese la muzeul trenulețelor din gară și merg cu ea, Sorin insistând să nu stăm prea mult. Până la urmă a venit să ne ia fiindcă stăteam prea mult. Ai și de ce, muzeul merită și acum îl pot vedea și eu mai pe îndelete (nu cum aș fi vrut eu, cu poze la aproape orice). Au diorame noi, au modificat unele din ele... Foarte interesant pentru mine care am trenulețe de mic (pasiune a tatei)...
Bine, ne convinge Sorin să ieșim și, înainte de masă, mergem la muzeul Cezar Petrescu. Suntem doar noi, prilej ca să punem cât mai multe întrebări ghidei simpatice.
Aveți aici toate informațiile pozate de Sorin și, în special prețurile pentru foto și film. Nu facem poze în interior!
Pentru masă mergem la restaurantul ”La turcu'”. Bine, ne luăm d-ale noastre și încercăm, spre amintire, braga... Se apropie de ce știam de mici, dar clar e altceva. Poate își mai aduce aminte cineva de brăgăria care era pe colț cu strada Telecabinei, pe vremea când era un pod suspendat, acoperit, pe care veneau vagonetele cu lemne spre fabrica de hârtie...
Cu stomacele pline pornim spre casă și vom ajunge pe ploaie. Doar ne lasă Anina la Victoriei și fiecare merge spre casă...
Cu mulțumiri pentru amintirile faine și cu dor spre alte ture, să ne vedem cu bine când va fi să fie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu