Alte locuri prin Măcin 03.03.2013

Alte locuri prin Măcin 03.03.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Andrei Bergheș, Alex Dumitru, Cezar Partheniu

Mai fusesem de două ori în Măcin şi ajunsesem pe creasta Pricopanului. Aşa că de data aceasta Pricopanul nu este în planul meu. Ceea ce mi-a stârnit interesul este cariera Turcoaia/Iacobdeal pe care am descoperit-o mai demult şi redescoperit acum pe blogul fetelor de la www.travelgirls.ro mai precis aici. Andrei îmi spune de cetatea Troesmis care este aproape de Iacobdeal şi vrea să ajungă şi pe înălţimile Pricopanului. Aşa că punctele cheie ale turei sunt pregătite. Mai rămâne transportul pe care încă nu l-am rezolvat. Vorbesc cu şeful meu şi pot lua maşina de serviciu (evident că e treaba mea cu combustibilul). Ilinca şi Andrei îmi spun din start că vin, Alex îşi face socotelile şi mă anunţă că vine şi el. Echipa îi deci completă! Sâmbătă seara îmi fac traseul pe Google Maps ca să ştim pe unde ajungem la carieră. Deocamdată ăsta e scopul principal! Planul meu iniţial era să mergem prin Hârşova fiindcă aici nu ţineam minte de ultima dată să plătim taxă de pod. Wrong memories! Fiindcă ne propunem să ajungem cât mai repede în Dobrogea nordică, plecăm pe la 6.00 din Bucureşti şi în loc să ieşim din autostradă la Dragalina, continuăm autostrada, la 7.25 plătim taxa de autostradă (12 lei) şi ieşim în Cernavodă. Pe aici rătăcim puţin pe străduţe şi ieşim spre Seimeni spre nord. mergem noi ce mergem şi după Seimeni, loc în care ieşim şi din ceaţa matinală urmăm drumul logic înainte până ce o bornă kilometrică ne atrage atenţia: Siliştea 7 km! Deci e drumul greşit! Şi unde am greşit. Căutăm pe hartă şi ne lămurim: trebuia după ieşirea din Seimeni să facem stânga spre Topalu. Acum la întoarcere vedem plăcuţa indicatoare (în celălalt sens nu este!) şi facem dreapta spre Topalu. Când intrăm în Capidava, Andrei ne invită să vedem şi cetatea romană. În mod normal e taxă de intrare, dar acum e prea devreme şi nu a venit nimeni la pază. Poate scăpăm fără taxă. Intrăm în cetate, nu e nimeni ("să-i înţeleagă" :D), explorăm zidurile până la Dunăre, Alex e încântat de ideea genială de a veni aici: "Ieri seară nici nu mă gândeam că azi voi fi pe malul Dunării!", mai bălăurim construcţiile ce alcătuiesc cetatea şi ieşim printrte ziduri în apropierea maşinii. Detalii despre Capidava găsiţi aici şi câteva poze mai jos.

Next stop, reciful neojurasic de la Topalu! Andrei ştia de el fiindcă mai fusese şi detalii găsiţi pe Arhiva de geografie. Noi trecem de Topalu şi după un deal împădurit facem stânga (vest) pe un drum de căruţă. Mergem vreo doi kilometri cu atenţie până la poarta mănăstirii Topalu. Mănăstirea este cel puţin interesantă. Din exterior doar crucea de deasupra o trădează. Altfel ar părea să fie o simplă clădire refăcută dintr-un vechi CAP. Intrăm pe lateral, stăm un pic la slujbă şi cu inima împăcată ieşim şi mergem spre staţia seismică şi apoi spre rezervaţia naturală. Urcăm pe lângă staţie pe deasupra platoului, eu cu Alex găsim un picior friabil pe care coborâm sub perete şi ne vom întâlni cu Andrei şi Ilinca după ce ei au făcut cale-ntoarsă. În capătul peretelui mai fac câteva cadre în zona în care s-a întărit zidul de piatră în timpul cercetărilor geologice şi lângă stâna de sub perete vom mai face o ultimă oprire foto. Andrei vroia să se urce pe moţoţoiul roşiatic şi a renunţat văzând că este doar argilă nisipoasă.

Pe acelaşi drum de căruţă ieşim la şoseaua asfaltată şi facem stânga spre Tichileşti, intersectăm drumul spre Hârşova, continuăm pri nHoria şi Saraiu până în Topolog şi aici vedem un alt drum care merge spre Cerna prin Dorobanţu. Ştiam că trebuie să ajungem în Cerna şi mă gândesc că e mai scurt pe aici. Proastă decizie! În doar un kilometru drumul se umple de gropi şi ne întoarcem în Topolog. Facem o pauză de ţigară (pentru fumători) şi ceva ronţăieli şi plecăm mai departe pri npădurea Ciucurova. La o intersecţie am impresia că fac doi tineri autostopul şi încetinesc. De fapt vindeau flori! Continuăm pe drumul mare, ne dăm seama de greşeală, întorc şi fac dreapta spre I. C. Brătianu, apoi stânga spre Măcin prin Mircea Vodă şi Cerna. La un moment dat vedem în stţnga săgeata spre Turcoaia. Perfect, aici vroiam să ajungem! Merg vreun kilometru, întrebăm un localnic cu o Dacie 1310 pe unde urcăm la carieră, ne spune că "după pod facem pe primul drum la stânga şi ţinem drumul până sus în carieră". Mergem vreo 4 kilometri şi pe primul drum la dreapta urcăm în carieră. Vreau să urc cât mai sus ca să avem timp mai mult de bălăurit şi de căutat lacul fetelor despre care v-am povestit la început. Văd că drumul în sus e din ce în ce mai prost pentru maşină şi zic "Gata, de aici pe jos!" Detalii despre frumoasa carieră de granit Iacobdeal/Turcoaia se găsesc pe internet la o simplă căutare. "Este cea mai mare carieră de granit din România. Demararea lucrărilor de exploatare industrială a granitelor din Turcoaia şi Greci, la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, a atras contingente însemnate de locuitori din satele din jur dar şi de la distanţe mai mari, inclusiv venirea unor colonii de pietrari italieni, în mai multe etape, începând cu 1870. Cei mai mulţi italieni au locuit în Iacob-Deal, după cum arată statisticile oficiale realizate până în anul 1913. Apogeul l-a reprezentat anul 1910, după care numărul lor a scăzut, cei mai mulţi părăsind România, mai ales înaintea celui de-al doilea război mondial." (sursa: http://wikimapia.org/11039068/ro/Cariera-de-granit-de-la-Iacobdeal). Din carieră se extrage granit şi în ziua de astăzi în cantităţi nesemnificative. Urcăm la început pe drumul de maşină cu dale, până deasupra căldării în care e maşina, de aici cu Alex merg peste culme până la următorul prag (Ilinca şi Andrei vin pe drumul de maşină), eu vreau să ajung cât mia sus posibil şi tot insist să urcăm şi să urcăm ... Ajungem la nişte dune de nisip sub care se formează o frumoasă pantă de grohotiş (pe care voi coborî cu Alex mai încolo). facem ceva poze şi continuăm tot în sus. Crestele par să fie tot mai mult din Retezat şi îmbie la căţărat. Eu stau cuminte pe unde se poate merge pe două picioare şi tot trag după mine colegii fiindcă sunt însetat de explorare. Urcăm într-o şa unde părea să se termine totul. După şa e o imensă căldare pe marginea căreia se termină un drum de exploatare. În stânga se vede o mică şa şi undeva jos în fundul căldării e un alt mare lac albastru. Pe partea cealaltă a căldării se vede ceea ce pare a fi cel mai înalt punct al carierei. De data asta afirm că nu mai uec până sus de tot. Plăcile "retezate" de acolo îmi vor mulţumi altă dată interesul! Vârfuleţul din dreapta şeii pe care o văzusem în stânga e însă foarte tentant. Urc uc Alex direct pe muchia ce pare să ducă în vârf. Andrei şi Ilinca vin prin şa. Din vârful pe care ajungem în doar câteva minute se face la dreapta o mică crestuţă pe care nu ne putem abţine să o cercetăm mai de aproape. Sunt multe plăci fărâmicioase şi puţin instabile şi explorăm alternativ (Alex şi cu mine) câte puţin din creastă. Alex e primul care ajunge în capătul ei, îi fac câteva poze, mă voi duce şi eu acolo ca să pot admira mai bine întreaga căldare. Mi-am promis că altă dată voi încerca să urc din Turcoaia pe partea vestică a carierei. În partea cealaltă a căldării trei "dinozauri" galbeni (macaralele ce spart şi adună granitul) se joacă cu braţele în aer. Eu şi Alex suntem în culmea fericirii! Aşa ceva să găseşti în platoul dobrogean. Chiar şi aşa făcut de mâna omului şi tot e extraordinar. Ne întoarcem în mica şa de mai devreme şi Alex (în urma unui Redbull) prinde energie şi urcă în viteză şi căţărare elementară pe vârful ce ne era mai devreme în stânga. Îl urmărim şi vedem pasul unde e o trecere probabil de gradul 5. Îl ghidăm de la distanţă şi găseşte o cale de întoarcere mai uşoară. Nici vorbă să continue pe creastă! Ajunge la noi şi vedem că îi curge sânge din palmă. Îşi luase un pic de piele cu un colţ ascuţit! Se şterge fără prea mare îngrijorare şi mai departe! Coborâm până la panta de nisip de mia devreme şi Andrei cu Ilinca sunt temători. Ei nu coboară pe acolo! Alex aleargă bucuros şi vioi la vale şi se opreşte la baza pantei. Eu cobor în cristiane alunecând pe grohotişul ce îmi intră în adidaşi şi ajung rapid la Alex. Ne scuturăm pietricelele din încălţăminte şi pornim mai la vale. Rămăsese să ne vedem cu colegii mai jos la lacul mare. Pe grohotişul următor găsim o pantă ceva mai puţin înclinată şi coborâm cu grijă. Mie îmi cam alunecă adidaşii şi ca urmare am atenţia sporită. Sub această pantă mia coborâm până la un mic ochi de apă şi îl sun pe Andrei. "Suntem la lac!" De fapt erau deasupra noastră! Îi aşteptăm, vedem că nu mia vin şi ne dăm seama că au coborât mai jos de noi. Coborâm la ei şi vedem lacul mare. E în sfârşit lacul căutat! Iarăşi pentru Andrei pare imposibil de coborât. Găsim o brână descendentă, coboară Alex, apoi eu, Andrei şi Ilinca cu puţin sprijin. Sub noi sunt ceva trepte stâncoase! Pe un tăpşan înclinat coborâm la malul lacului unde vom şi mânca de prânz (13.35-14.40). Vroiam iniţial după masă să ocolim lacul, dar pe dreapta părea să fie extrem de înclinat. Aşa că vom merge pe stânga lacului. Din vorbele unui paznic, lacul a apărut prin fisurarea pânzei freatice în timpul unor lucrări de exploatare. Lacul are 8-10 metri adâncime (din spusele lui) şi au fost perioade când s-a şi pescuit. Dacă m-a minţit, vă mint şi eu! Urcăm printre plăci într-o şa din stânga şi de aici pe ceva curbe de nivel ajungem sub nivelul căldării în care e maşina. Îmi dau seama unde e maşina şi pe drumul de dale urcăm la maşină. Frumoasă explorare care cere şi altele! Cu maşina coborâm prin carieră pe unde am venit şi ieşim la drumul principal.

 

Mergem circa un kilometru spre Măcin şi facem stânga pe un drum de ţară foarte prost spre cetatea Troesmis. Mergem vreo doi kilometri şi ne oprim când drumul începe să coboare spre Dunăre. Aici par să fie ceva urme de ziduri. Urcăm printre ele şi vedem un mic platou delurit ce îmi pare a fi vechea cetate. La marginea deluşoarelor e şi o urmă de zid ceva mai modernă. Andrei nu e convins că aici e cetatea. Un lucrător de la o unitate de exploatare ne spune cam vag că ar fi cetatea şi mai în aval. Şi totuşi aici este cetatea, fix unde sunt deluşoarele! De fapt fiecare deluşor este un zid din vechea cetate acoperit de pământ! Vreo 15 minute ne ia să cercetăm toată aşezarea antică, ne întoarcem la drum şi în 20 de minute suntem la cariera de sub creasta Pricopanului înainte de oraşul Măcin (15.35).

Lăsăm maşina la intersecţia de drumuri pe unde ne vom întoarce de la mănăstirea Izvorul Tămăduirii şi pornim spre dreapta pe BA. Îmi aduc aminte ca am mai coborât o dată pe traseul ăsta, dar nu mai ştiu exact pe unde este! Cu atât mai bine! Pentru denumirile de mai jos am folosit această hartă. Trecem printr-un teren proprietate privata şi ajungem la panoul de descriere a crestei Pricopanului şi a traseelor turistice. Iată descrierea de pe panou: "Lungime: 15 km, Marcaj: banda albastră, Ruta: Măcin-Regia Tutunului-Vf. Sulucu Mare-Piatra Râioasă-Şaua Şerparu-Vf. Caramalău-Fântâna de leac-Măcin, Loc de campare: Fântâna de leac, Descriere: Traseu de dificultate medie ce permite escaladarea crestei secundare dar impunătoare a Munţilor Măcin, caracterizată pri nuriaşe formaţiuni granitice, stânci semeţe şi panorame vaste de jur împrejur. Peisajul ca şi relieful este de tip alpin şi chiar dacă înălţimea culmii pare apaprent mică, efortu leste uşor susţinut la urcuş. Traseu accesibil tot timpul anului.". Urmăm semnele, urcăm pentru puţin timp pe pârâul Şerparu şi facem dreapta spre a urca în şaua dintre vârful Căprăriei şi Sulucu Mare. În stânga se vede maiestuos vârful Şerparu.

După prima mare grupare stâncoasă facem dreapta şi mergem pe curbă de nivel uşor ascendentă pe un drum mai lat. Văd culmea din stânga şi îmi aduc aminte: pe aici am coborât direct din Sulucu Mare altă dată! Acum mergem printre grupări stâncoase pe care le admir una câte una.

La 16.22 intrăm într-o zonă cu arbuşti pe care o depăşim mereu cu atenţie la semne. La un moment dat pierd semnele şi ies în dreapta potecii la un luminiş/stâncării. Andrei şi Ilinca au urcat în continuare printre arbuşti şi au ieşit ceva mai sus de unde sunt eu.

Aşa aveam nevoie de locul ăsta! Eşti jos ca altitudine şi totuşi sus deasupra lumii din jur. E un aer amestecat de mare şi de munte! Şi e teribil de uscat şi de vânt! Parcă ai fi ajuns aproape instantaneu pe lună! Aici încă e totul uscat şi va mai avea ceva de aşteptat până să înfrunzească!

Continuăm în sus printre arbuşti şi ieşim la 16.40 în creasta Pricopanului cam la 300 de metri altitudine. Nu e vârful maxim! Mai avem de urcat. Aşa cum se vede în imaginea de mai jos, poteca nou marcată merge prin plantaţia din stânga, urcă până sub gruparea de roci vizibilă şi apoi face dreapta spre top. Deşi tentaţia e să mergem direct pe culme, eu mă încăpăţânez să ţin marcajele.

După stânci marcajele dispar/nu le mai vedem noi şi urcăm direct spre vârf (370m, 17.00). 

Stăm vreo zece minute pe vârf chiar de bate vântul. E musai să ciugulim puţin, să bem un ceai cald şi să trimit câteva mesaje oamenilor dragi "de pe cel mai înalt vârf dobrogean".

Coborâm de pe Sulucu Mare şi după prima şa ne întâmpină Sulucu Mic (312m) cu o grupare mare de stânci care îi marchează cel mai înalt punct.

După vârf găsesc un vâlcel şi nu ma pot abţine să nu mă duc în capătul lui de sus pentru două-trei cadre. Pentru unul din ele chiar cobor pe o brână expusă cu vreo 15 metri de săritori sub mine.

Şaua următoare ne duce în vârful Piatra Râioasă (346m) prin ale cărui stâncării marcajele ne croiesc drum parcă aşa cum urcă poteca din din Căldarea Paltinului spre Turnul Paltinului (Făgăraş, zona Bâlea). Doar că dimensiunile sunt mult mai mici!

Apusul ne prinde înainte de a coborî în şaua Şerparu şi începem un pic să ne grăbim. De dăţile trecute văzusem un drum care parea să coboare pe valea Şerparu şi care duce (aşa cum am văzut mai devreme) în partea de sus a văii în traseul pe care am tot venit. Poate altă dată voi merge şi pe aici! Acum coborâm cu atenţie mărită de pe Piatra Râioasă fiindcă noaptea trebuie să ne ascută vederea. Eu zburd prin locuri atât de uşoare şi o aşteptăm pe Ilinca abia la mesele din şa. Coboară ceva mai încet! Soarele se duce la orizont după vârful Vraju şi ne apropiem minut cu minut de lumina nopţii. La mese mai bem o gură de ceai şi avem de ales între potecile de pe vestul sau de pe estul vârfului (acelaşi marcaj BA!). Nu stăm prea mult pe gânduri şi pornim pe vest să mai prindem ceva lumină. Mergem la început pe un fel de drum mai lat până într-o mică şa şi de acolo în dreapta în sus spre vârf.

Alex e încântat când vede pe vârf însemnele mai multor mărci de biciclete (18.30). Eu nu prea sunt încântat şi pentru el fac câteva poze! Întrebare pentru administraţia parcului: aceste însemne sunt legale?

De aici vedem şi vârful Caramalău, ultimul din traseul nostru de astăzi înainte de a coborî spre Fântâna de leac.

Coborâm puţin după vârful Vraju, întâlnim poteca ce venise pe versantul estic al vârfului şi urmăm linia crestei care ne conduce în şaua dinaintea Caramalăului (eu şi Alex suntem mereu în faţă şi dornici de locuri noi sau mai puţin cunoscute până acum). Aşa că, văzând că Ilinca merge greu şi că Andrei e obosit, le spunem să coboare direct în şaua dintre Caramalău şi Cheiţa. Noi alergăm până pe vârf şi ajungem imediat la ei! În alergare ajungem sub piramida vârfului având mereu colegii în vizor. Ei coborau încet spre şa. Las beţele, scoatem frontalele şi hai la căţărare elementară până pe vârf. Urmez o fisură înclinată la 40-45 de grade, găsesc uşor prizele şi ajung sus sărind din piatră în piatră. Pentru Alex e la fel de uşor şi ne felicităm pe vârf lângă crucea de top. Repede înapoi la rucsaci (pe care îi lăsasem la baza stâncilor) şi apoi la colegi. Le facem semne cu frontalele să ne vadă şi regrupăm pe întuneric. Doar eu şi Andrei mai fusesem în trecut pe aici. Ştiam cam cum coboară poteca şi merg primul. Coborâm direct pe vâlcelul Fântâna de Leac pierzând de multe ori semnele. Direcţia contează de fapt acum. Ştiam cam pe unde e poteca de data trecută când eu am urcat la liber pe Cheiţa în timp ce Dana cu Raluca şi Bogdan au urcat pe marcaje. Ce îmi foloseşte acum să îmi aduc aminte pe unde au mers ei! Cobor pe centrul vâlcelului şi ţin cumva potecile de pe versantul stâng. Firul sec mă conduce peste nişte săritori mici până pe un tăpşan pe mijlocul vâlcelului. Cobor un pic pe el şi anunţ cu bucurie că am găsit marcajul. Tot aici citim ce scrie pe un panou informativ despre formarea munţilor hercinici acum 370-270 de milioane de ani în urmă în Devonian (19.10). Marcajele continuă în stânga panoului tot pe stânga pe versant şi în opt minute ajungem la Fântâna de Leac.

Mai jos de pe un alt panou aflăm şi povestea Fântânii de Leac. Vă spun doar că legenda apărută în monografia "Măcinul şi împrejurimile sale" scrisă în 1930 de N.C.Munteanu-Siculeni şi preluată de la P.Mihailov spune că izvorul vindecător a apărut în locul unde a fost omorâtă şi îngropată fata lui Stroe, considerată vrăjitoare şi cauza frigurilor ce secerau copiii satului. Restul legendei o aflaţi la faţa locului! La 19.30 ajungem la ieşirea din poteca tematică "Fântâna de Leac" şi aflăm şi de poteca tematică Valea Jijilei al cărei marcaj îl văzusem ceva mai jos de Fântâna de Leac (CA). De aici coborâm până în dreptul mănăstirii, facem stânga pe drumul de maşină şi după 1.5 km ajungem lângă cariera unde încep să ne latre nişte supăraţi patrupezi. Trecem pe lângă ei cu grijă şi ne oprim la maşină în jurul orei 20.00 obosiţi şi bucuroşi de reuşită. Mai ciugulim în 10 minute câte ceva şi pornim la drum. Mergem până în Topolog, apoi Hârşova, trecem Dunărea (10 lei taxa de pod), în Ţăndărei fac o mică pauză ca să nu mă ia somnul la volan şi îmi prinde tare bine. Pe DJ 212 ies în Feteşti printr-un filtru pentru rovignete al Miliţiei/Poliţiei şi de aici pe autrostradă spre Bucureşti. Abia pe la ora 1.00 intrăm adormiţi în Bucureşti şi duc pe fiecare coleg la casa lui (cum se cuvine la astă oră din noapte).

Sunt tare bucuros de revederea vechilor munţi dobrogeni şi după cum aţi văzut, mă cheamă în viitor şi pentru alte trasee. Să mai zică cineva că nu sunt interesanţi!