Bucegi 8-9.09.2012

Bucegi 8-9.09.2012

Colegi de tura: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu

Incepand de miercuri, gandesc si stabilesc traseul pentru we. Vor fi doua zile lungi in care planuiesc sa parcurg multe poteci marcate in dragii si interminabilii Bucegi. Stiu ca nu am ajuns si nu cred ca voi mai parcurge alta data traseul din Rasnov spre poiana "7 izvoare" si apoi Malaiesti fiindca e foarte incomod daca nu ai masina. Stiu ca traseele de scurtatura intre BG (intre Piatra Arsa si Babele) si cantonul Jepi (TA) sau cabana Caraiman (PA) nu imi par deloc importante! In fine ma bucur ca obtin masina de serviciu si astfel am sansa de a parcurge mai usor cei 10 km din Rasnov pana la bariera de pe valea Malaiesti. Ma bucur si mai mult cand Ilinca imi spune ca vine cu mine, desi traseul este lung si nu stie daca poate face fata! Si si-a depasit propriile limite! Bravo, Ilinca!

Ziua 1 - sambata 8.09.2012

La 6.30 pornim din Bucuresti pe noua autostrada A3 pana la Ploiesti (vedem un rasarit foarte fain), apoi Comarnic (o alta pauza sa luam niste covrigi mari cu susan de la magazinul de paine situat vis-a-vis de gara), Sinaia, Busteni, Azuga si inainte de Predeal facem stanga pe DN73A spre Paraul Rece si Rasnov. In zadar cautam pe stanga BA pe care ar trebui sa ne intoarcem maine! Din Rasnov facem stanga pe drumul de pe valea Paraului Mare/Ghimbavului (marcat cu BA) si nu gasim uzina electrica inlocuita acum de un saivan si cateva baraci muncitoresti. Urcam pe valea Malaiesti, lasam in stanga drumul auto spre Diham si dupa vreo 2 kilometri ne oprim la bariera de pe valea Malaiesti (10 km din Rasnov): end of the road! Va trebui maine sa coboram pana aici in caz ca uzina e mai sus! Ne intoarcem pe acelasi drum pana in Predeal si lasam masina in benzinaria de langa gara. De aici luam un microbuz (11.30; 4.5 lei/persoana) pana in Busteni in dreptul strazii Telecabinei. La 12.05 trecem pe langa statia de telecabina, fotografiez progamul si pretul pentru dati urmatoare (7.45-17.00 zilnic cu revizie marti dimineata intre 7.45 si 10.30 si pret 32 de lei pana la Babele)! Ma intriga faptul ca la bilet dus-intors nu da pic de reducere macar pentru "fidelitate"! Nu ca as merge eu prea mult cu cabina ;)! In 20 de minute suntem la inceputul vaii Jepilor si vom urma marcajul CA pana la statia de cabina de langa Babele. Conform placutelor puse de Salvamont, traseul este deosebit de periculos si este inchis circulatiei turistice intre 1 noiembrie si 30 aprilie. Sa nu aduc aminte aici de expresiile "traseu inchis"/"traseu nerecomandat"... Lasam in stanga PR spre cascada Urlatoarea si TA spre cantonul Jepi pe valea Urlatorii (peste o saptamana vom cobori pe aici!) si pornim in sus (4-4 1/2 ore pe indicator pana la Babele!). Urcam cateva minute pe poteca printre radacini, apoi vreo suta de metri pe un drum de TAF si il lasam pe aceasta sa coboare spre apa Jepilor si apoi in dreapta spre cabana Salvamont de la baza vaii Spumoase.

Urcam pe versantul drept geografic (stang la urcare!) folosindu-ne de patru cabluri, o scara de lemn si un pod de lemn pret de vreo ora si ceva. Poteca ne duce in final dupa o ora si 10 minute pana la firul sec al Jepilor pe care il traversam spre versantul stang (tot geografic).

Dupa 50 de minute de urcat serios prin padure, timp in care vorbim intr-o mica pauza cu doi turisti ce urca si ei spre Caraiman si Babele, iesim pa prima poiana alpina unde gasim si un cablu ceva mai serios. Imi aduc aminte prin treapta metalica instalata pe stanca de treapta mai larga cu lemn.

In stanga noastra avem Claile Jepilor cu ale lor vai si in dreapta peretii Caraimanului care au o intrerupere in Brana Mare a Caraimanului. In 20 de minute trecem iarasi pe versantul drept, mai urcam putin si facem o pauza de "cedare de prioritate" la cei care coboara pe hornul echipat cu lant. Ne place extrem de mult o fetita de cel mult cinci anisori care coboara cu tatal ei. Ii e mereu frica si o incurajam sa se tina de lant si sa coboare. Asa simpatica este un pic fricoasa si totusi indrazneata! Urcam pe horn, lasam in partea lui superioara poteca nemarcata ce merge spre braul lui Raducu, trecem pe partea stanga a vaii si curand ajungem la scarile de beton echipate cu lant. Simplu mai pare vara!

Continuam urcusul printre cabluri pana ajungem in dreptul capatului de jos al cascadai Caraiman. De fapt al fostei cascade ca acum e secat totul! Doar urma ruginie de pe stanca da de gol locul in care apa se arunca de la inaltime!

Urcam un pic spre firul vaii si in fata dam de o saritoare pe care nu se poate urca cu echipament turistic obsnuit! Poate cu echipament de alpinism, da! poteca noastra face dreapta (spre nord) pe o brana care iarna pune mari probleme datorita inclinarii (repet ca iarna traseul nu este recomandat/este inchis!). Uitandu-ma in spate in capatul branei imi spun in gand: iarasi am ratat intrarea in Braul Portitei! Trecem peste o insiruire de lanturi si cu ultimele priviri in spate ajungem sub panta finala dinainte de platforma cabanei Caraiman. Urcam in serpentine una dupa alta pana ce iesim in fata cabanei la stalpul indicator (16.50). Spre cabana Piatra Arsa si spre Monumentul Eroilor avem marcaj PUNCT ALBASTRU, nu punct rosu (spre Crucea Eroilor) cum apare pe harti!

Bem cateva ceaiuri fierbinti, intreb detalii despre trasee la cabana (nu stiu de ce, dar mi se pare evident sa nu primesc raspunsuri clare de aici!) si la 17.35 pornim in sus spre Babele. Urcam pe firul principal al vaii pe malul stang (geografic), peste 15 minute trecem un prag stancos si apoi pe malul drept ajungem la statia de telecabina (30 de minute de urcare). Nu mai tineam eu minte bine sau traseele ajungeau inainte fix la cabana? Mergem pana la cabana, vrem sa lasam rucsacii la "Floare de colt" si nu ii gasim pe Gina si Ginel, la cabana mi se spune cu raceala ca ei la 21.00 inchid sala de mese si nu mai avem de unde sa luam rucsacii (18.20) (de retinut ca vom reveni dupa 21.30 si sala de mese inca e deschisa!) si primim recomandarea de a lasa rucsacii la baza Salvamont Baba Mare. Aici Gumita e mult mai de treaba si accepta sa lasam bagajele pentru a face un circuit in continuare fara bagaje (18.45). La 19.00 (inca lumina!) ii spun Ilincai sa o ia inainte spre cruce fiindca eu vreau sa merg pe tot traseul marcat incepand de la statia de telecabina. Recuperez repede distanta si pana in capatul de sus al firului vaii Jepilor o ajung pe Ilinca si vom merge impreuna. In spatele nostru soarele se duce in culori de penel dupa orizont!

Urmam curba de nivel care ne duce pe deasupra peretilor Branei pana sub varful Caraiman. Coboram cu atentie pe niste trepte stancoase si la 20.55 suntem langa Monumentul Eroilor. E a doua oara pentru Ilinca cand ajunge la Crucea Eroilor. A mai fost aici acum opt ani! Bustenii incep sa se vada in luminile noptii si nu avem prea mult timp de pierdut aici. Ne intoarcem cu fata spre vf Caraiman si facem stanga pe PA pe Brana Caraimanului (zona marcata). Poteca este lejera (vara) si cu putina atentie, nu ridica absolut deloc probleme. Coboram cam jumatate din brana pana vedem cabana Caraiman si se intuneca de-a binelea. Mie frontala imi face figuri si se tot stinge si folosesc lanterna de la telefonul mobil (risc sa ma repet spunand ca lanternuta asta slaba mi-a salvat de cateva ori viata!). O indrum pe Ilinca cu atentie pe fiecare treapta stancoasa de pe brana si o rog sa faca o mica pauza ca sa ma duc pana pe pintenul inierbat si ingust de pe care se vede o si mai frumoasa panorama a vaii Prahovei. Ah, sa nu uit elementul esential: inainte de acest pinten vedem pe poteca trei umbre negre. Se uita la noi, ne uitam la ele... Sunt trei capre negre care nu ne vad si nu ne simt mirosul inca (probabil datorita vantului!). Cam la 10-15 metri ne simt si o iau la fuga in jos pe pantele inierbate. Le vom vedea si saptamana viitoare de pe platforma crucii de langa cabana Caraiman! Cam in jurul orei 21.00 ajungem la cabana si intram pentru inca un ceai fierbinte si dulce! Poate am exagerat eu un pic cu planul de traseu si cu graba, dar iau decizia finala: renunt la PA spre Piatra Arsa acum si voi merge alta data (saptamana viitoare). Acum urcam pe unde am venit pe CA pana la statia de telecabina si apoi pe BG la cabana Babele. Dezamagiti de usa de la sala de mese deschisa, nici macar nu mai oprim, lasam in stanga CA spre Pestera si Babele, mergem pana la Sfinx si apoi pe BG ajungem la baza Salvamont Baba Mare. Cumpar de la baieti o sticla de apa minerala (fiindca in planul nostru maine abia la Glajarie mai gasim apa!), ne instalam cortul putin mai sus de baza Salvamont spre Baba Mare, ne schimbam cu haine uscate, mancam niste supa calda si ceva uscaciuni si pe la ora 23.00-23.15 ne bagam in saci la somn. Asta nu inainte de a lua Ilinca o aspirina pentru febra musculara, ca altfel a doua zi nu ar mai fi putut merge! Noapte buna!

Ziua 2 - duminica 9.09.2012

Stim ca avem o zi lunga in fata si de aceea ceasul suna pe la ora 7.00. Sunt cateva grade afara si soarele abia s-a ridicat deasupra orizontului. Iesim din saci, mancam bine de dimineata, strangem cortul si rucsacii intr-o adiere nu foarte palcuta de platou si la 8.00 suntem gata de drum. Fiindca nu fusesem niciodata pana acum pe Baba Mare, ma duc in cateva minute pana la baza ei si apoi mergem pe clasica si prea umbta poteca marcata cu BG spre Omu. Chiar daca e asa de dimineata, cateva grupuri de turisti chiar ne-o luasera in fata cu elan muncitoresc spre cea mai inalta cabana din Romania!

Mergem intr-un ritm normal (nu cel al "maratonistului" Cezar :D) si intr-o ora si jumatate ajungem in Saua Sugarilor. Pana aici am vazut noi cate ceva in jurul nostru, de aici intram in ceata specifica Omului. Facem cateva minute pauza langa baraca metalica unde se despart variantele de vara si de iarna pe sub si peste Cerdac si vom urca in 15 minute pe treapta de deasupra peretelui stancos de sub vf Coltul Obarsiei. In loc sa ma gandesc ca aici este un drum de masina (pe unde doar tractorul vine pentru alimentarea statiei meteorologice de la Omu!), imi vin in minte imaginea intrarii in pestera din Obarsia si piciorul de ciuta vazut in alta tura din 2008. Inca 10 minute si suntem la capatul de sus al hornului cu conducta de gaze ce ne coboara in Saua Obarsiei (mai bine zis la intersectia cu varianta de vara de sub Cerdac).

Ce fain s-ar vedea daca ni s-ar ridica ceata din fata ochilor! Asa nu avem ce face si urcam pe drumul de vara pana la Omu. Asa stiam ca se numeste si ca de aici avem BG pe cele doua variante! Cand colo vad ca s-au mai schimbat marcajele: BA pe drumul de vara si BG si BG pe drumul de iarna pe sub vf Gavanele. Nu-i bai, locurile sa le cunoastem! La 11.25 ajungem la cabana Omu unde intram pentru o ciorba calda si cateva ceaiuri. Eu nu prea am rabdare sa stau la caldurica (Ilinca prefera vreo doua ore de caldura cetii de afara!), o las pe ea in cabana si ies pentru o mica plimbare. Ocolesc Varful Ocolit/Bucura Dumbrava (2503m) (pe care am fost cu doua we in urma!) pe vest pe BR, ajung in saua dinainte de vf Gavanele (2472m), cobor pana deasupra Seii Sugarilor si revin la cabana pe drumul de vara. Cativa turisti se mira cum de vin eu prin ceata de sus din Gavanele cand ei abia urca pe drumul de vara! Ii depasesc in ritm de accelerat, ajung din urma un grup de cehi bine echipati si trec pe langa ei in graba. Ii salut si ma uit la ei cu respect. Toti au echipament bun, rucsaci, haine de vant si ceata si merg in ritm incet si constant asa cum trebuie sa faci pentru a nu obosi. Si cel mai fain, asa cum am vazut peste tot pe afara, toti merg cu bete de trekking! Fac o scurta vizita la prietenii Corina si Cipirian de la statia meteo si la 12.30 pornim mai departe caci mai avem cale lunga de strabatut. Prin spatele statie mergem pe BR 5 minute si facem dreapta pentru a cobori in saua Bucsoiului. Treapta stancoasa ne ridica problmeme mai putin decat ceata si tare imi doresc sa se ridice un pic patura alba ca sa putem vedea si noi in jur. Imi spusese Ciprian ca este posibil ca pe Brana Caprelor sanu mai avem alb in jurul nostru. Si asta s-a intamplat chiar inainte de intrarea in Brana! In saua Bucsoiului avem o fereastra de cer spre valea Caprelor si spre valea Malaiesti. Lasam in dreapta capatul vaii Bucsoiului si in 12 minute de urcat suntem pe varful Bucsoiului la 2492m altitudine. Stam cateva minute pentru cateva guri de apa, ne bucuram ca suntem aici inca o data si pornim la vale pe BR. Coboram continuu incurajand grupurile care urca spre ceata. "Mai aveti cam 20 de minute pana in varf si circa o ora pana la Omu!" Cam pe la 2330 de metri norii se ridica definitiv in spatele nostru si tare ma bucur fiindca astfel Ilinca poate vedea frumusetea Branei Caprelor. Mai coboram cateva zeci de metri cu grija la fiecare pas, ii arat Ilincai pe unde sa puna pasii inainte de saua Branei si la ora 14.00 suntem in punctul cel mai de sus al acesteia (2265m). Parasim marcajul Carpatilor (BR) si pornim pe imensele TA pe Brana. E uscat si simt ca pasii imi zburda din piatra in piatra. Caut totusi sa nu ma grabesc prea mult fiindca nu vreau sa o las pe Ilinca in urma. Doar am venit impreuna!

In 40 de minute termina Brana propriu-zisa si facem dreapta spre valea Malaestilor. Avem un intreg picior pe care coboram in curbe de nivel stranse. Caut sa nu ma departez prea mult de Ilinca si ma uit in stanga si-n dreapta la toata stancaraia Bucsoiului. In stanga mea admir turnul Malaiesti unde sunt catva vechi trasee de catarare. La hornul cu lant o astept pe Ilinca si o indrum la fiecare pas. Ea coboara si eu o ghidez unde sa puna fiecare pas. Ma simt asa de bine pe post de "echipa de suport" :)!
Sub hornul cu cablu, coboram la distanta pe serpentinele consecutive pana in caldarea a doua a vaii Malaiesti unde e stalpul indicator. De aici intram pe BA pe care o vom urmari pana aproape de Rasnov. Eu vreau sa ajung pana la baza Hornului mare si o las pe Ilinca sa coboare direct la cabana peste treapta glaciara ce desparte caldarea a doua de cea de-a treia caldare din care se intra in padure. Urc pana in capatul caldarii in care suntem acum, las rucsacul sub o piatra si in 20 de minute de la intersectie ajung sub Hornul Mare in locul unde se despart variantele de vara si de iarna spre Omu (branele Bucsoiului, respectiv Hornul Mare) (16.00). Revin in alte 20 de minute la stalp si la 16.40 aterizez pe platforma cabanei Malaiesti. Stiu ca Ilinca m-a asteptat ceva timp, dar chiar trebuia sa ajung pana in capatul de sus al vaii. Imi e greu sa imi incalc planul, dar nu am ce face, e prea tarziu: renunt la bucata de traseu din Take Ionescu dintre Malaiesti si Prepeleac! La 17.20 pornim la vale dupa cateva ceaiuri calde si ciocolata energizanta!

Taiem primele serpentine ale potecii, pe firul sec al vaii trecem pe dreapta pe poteca orizontala unde iarna zapada are undeva pe la 50 de grade inclinatie, coboram pe rand prin cele trei poieni ale vaii Malaiesti (daca nu ma insel eu in ultima poiana a fost prima cabana Malaiesti luata de avalansa), parcurgem micul canion al vaii si iesim langa fir in locul unde ar trebui sa fie un izvor. Acum totul e secat! Prin culoarul de brazi (in care intr-o tura mai de demult am urcat cu Marian Murgu la lumina lunii) ajungem la masa de lemn si apoi la locul de panorama asupra vaii Malaiesti. "Uite acolo  jos trebuie sa ajungem noi!" ii arat Ilincai spre valea Ghimbavului. In coborare destul de rapida pe culoarul de nisip si pamant trecem pe langa crucea doctorului primar Vladimir Ciobanu ramas in munte la varsta de 49 de ani si ajungem la 18.30 la intersectia din poiana "Sapte izvoare" sau "Malaiesti Izvor" de unde CA coboara in valea Glajariei si urca apoi la cabana Diham. De aici, pentru prima oara in viata mea de bucegean, fac stanga pe BA spre Rasnov. Si coboram lejer pe langa poiana amintita mai sus si in 20 de minute ajungem in valea Malaiesti unde dam de apa. Si inca un mare suvoi! E si o bancuta pentru odihna pe care noi nu o vrem acum! Continuam in dreapta pe piciorul ce formeaza versantul drept al vaii si in 15 minute de coboras abrupt ajungem in firul vaii Malaiesti pe care este un drum forestier. Cu ceva murdarie pe bocanci si oboseala in picioare, coboram cu viteza ceva mai mare pe drum pana ce acesta se tot largeste. Vrem cu nerabdare sa ajungem la bariera fiindca de acolo stim in principiu cat mai avem! Trecem prin poiana Bunacu unde e construita si imprejmuita o casa (legala?) si in cateva minute ajungem usurati la bariera.

Cateva sute de metri mai departe lasam in dreapta drumul de masina spre cabana Diham (mai precis spre valea Frasinetului) si coboram cautand fosta uzina electrica acum inlocuita de un saivan de animale. Macar atata lucru ne spusese cabanierul Ion de la Malaiesti. Ca altfel ne spusese ca pe Valea lui Dobre in sus marcajul e bun spre curbele de sub Paraul Rece! Nu spun cu suparare, dar cred ca omul nu a fost deloc sau a fost acum foarte mult timp pe aici. Ajungem la niste baraci si intrebam un muncitor de valea lui Dobre. Ne confirma de la un batran din zona, dar ne avertizeaza ca dupa ce se termina drumul (pana in sa) nu mai avem marcaje. Chiar alti turisti s-au intors tot pe aici! Incercam si noi sperand sa ne descurcam. Abia zaresc pe podetele drumului vreo doua marcaje foarte vechi si sterse. Si cand se termina drumul, nema marcaje! Vad saua Runcului in fata si continui sa merg pe potecile vizibile cu GPS-ul in mana. Simt ceva nemultumire din partea Ilincai crezand ca ne-am ratacit. Eu am siguranta in GPS si in instinct si stiu ca vom iesi bine din toata treaba asta chiar daca se intuneca. Urc din poteca in poteca prin arbusti si prin tufe dese si urmaresc ca Ilinca sa fie tot timpul aproape. Ajungem in Saua Runcului dupa ce pierdusem deja ultimele marcaje. De aici nu putem sa coboram prin padure asa direct cum arata unele harti si trebuie sa iau decizia. Hai pe drumul asta in sus! Tot urcam pe culmea Piatra Arsa pe un drum de TAF mai mult sau mai putin evident. E noapte si Ilincai incepe sa ii fie teama ca nu mai ajungem la un drum si ca dormim prin padure. Eu sunt linistit fiindca GPSul imi arata directia buna, in dreapta vad abrupturile Bucsoiului si nu se simte nici urma de nor sau de vreme rea. Rautatea insa ni se arata in fata: drumul e blocat de sute de copaci taiat isi lasati in drum ascunsi de vazul lumii pe Piscul lui Iepure si pe culmea Orbanu. Sarim de pe un trunchi pe altul, intram prin noroaie (pana la glezna!), bodoganim pe cei care au facut aceasta crima (pentru asta trebuie purtat doliu, eventual chiar declarata zi de doliu national!) si tare sunt multumit cand iesim din poiana cu trunchiuri haotice si intram in padure tot pe drum. Si totusi unde mergem? Urmam drumul cu convingerea ca directia e buna si pe primul drum de TAF facem stanga si urcam spre DN73A. Tot se deschide padurea in fara noastra si sunt fericit cand dam de o urma de asfalt! Imi aduc aminte perfect de acest asfalt de cand am urcat odata demult dinspre drumul de Forban direct spre Belvedere. Tot pe aici am iesit in sosea! Rasuflu relaxat si imi creste inima in piept! Mergem cateva sute de metri pe fostul asfalt si iesim in DN73A la ora 22.00. Ce bine! Chiar nu conteaza cat de tarziu este fiindca acum suntem la asfalt si speram sa ne ia vreo ocazie. Dar cum imi e obiceiul, desi suntem obositi, mergem spre Predeal fiindca nu stim cand va binevoi primul sofer sa ne ia. Dupa circa 500 de metri vedem in dreapta marcajul PR de la Diham si de aici mai avem 6 km pana in gara Predeal (nici nu mai stiu de cate ori am facut acest drum pe jos!). Din vorba in vorba trecem de CA ce urca peste Fetifoiu (1292m), de sanatoriul de barbati, de cel de femei si de unitatea de pregatire a echipei Steaua si tot facand cu mana opreste un iesean care merge in Busteni. Il rugam sa ne duca pana la intersectia cu DN1 si ii multumim nespus pentru acei 2 kilometri pe care ne-a dus. Ne-a ajutat enorm. De aici face spre nord pe DN1 si in tot felul de amintiri despre Predeal ajungem la benzinaria unde lasasem masina. Ne schimbam bocancii cu sandalele si la ora 0.00 plecam spre casa. Drumul e liber si in doua ore reusesc sa intru in Bucuresti pe noua bucata de autostrada A3. O las pe Ilinca acasa si pana in ora trei sunt si eu acasa si in pat obosit si multumit de tot ceea ce am facut in doar doua zile. La cat am mers parca ar f itrecut o vesnicie in care muntele ne-a rupt de "rautacismele" orasului! Vom reveni curand in linistea ta, drag Munte plin de viata!

RT Respirand Bucegii 16-17.07.2011

RT Respirand Bucegii 16-17.07.2011

Motto:

Edelweiss, edelweiss
Every morning you great me
Small and white, clean and bright,
You look happy to meet me.

The Sound of Music, 1965, Soundtrack

Povestirea asta este, dupa cum stiti, ceva neobisnuit pentru mine! De obicei va descriu locuri si oameni pe care le-am/i-am intalnit cu ceva timp in urma, dar de data asta totul a fost special pentru mine. Va multumesc, buni prieteni, pentru ocazia pe care mi-ati oferit-o de a mai saruta inca o data muntii "de acasa"!

Ziua 0 - vineri 15 iulie 2011

Reusesc abia vineri dupa-amiaza sa plec din Bucuresti pentru intalnirea cu prietenii de la CAR Cluj Universitar. Ei sunt la Busteni spre finalul unei tabere de catarare intr-unul din cele mai frumoase si variate masive de la noi!
Microbuzul trebuia sa plece la ora 19.00 si nu mai este loc pentru toti calatorii. In ultimul timp soferii nu mai iau calatori peste numarul de locuri de teama controalelor si a amenzilor. Responsabilul de autogara reuseste sa mai cheme inca un microbuz care ne va duce pe ultimii 17 calatori spre Brasov (plecare la 20.30). In timpul acesta stau de vorba cu o simpatica brasoveanca ce se ducea spre casa. La Busteni ne salutam cu speranta ca vom mai tine legatura (circa 23.00). Imi iau ceva de mancare si urc la Caminul Alpin unde erau cativa colegi de club. Aflu cu bucurie ca o parte dintre colegi (Dinu Mititeanu, Mihnea Prundeanu, Delia Liscan, Anca Ardelean, Eugen Popovici, Dragos Hazi, Lori Tompa, Raluca Leuca si Cosmin Munteanu) sunt in creasta Picaturii undeva aproape de Prispa Gemenilor si urca la lumina farului nocturn spre cabana Babele (exista o posibilitate de a dormi in jnepeni, asa cum a facut domnul Dinu in alta tura in zona). Cele trei echipe suficient de bine, dar in timp cam mare (e aprecierea celor ce au fost in cele trei corzi) si abia la 00.30, dupa mai mult de 17 ore de mers, au ajuns la Babele! Eu imi caut colegi pentru ziua urmatoare printre cei care sunt la Camin. O parte vor pleca la escalada la Sinaia si dintre cei care raman, Adi Vlad (Vladut) - Aiud si Cristina Donovici - Deva vor sa urce in Hermann Buhl pe la ref Costila. Asa ca ma hotarasc sa urc cu ei in ideea de a merge pe Bucsoiu (solo). Pe la 1.30 ne retragem la somn pentru ziua urmatoare.

Ziua 1 - sambata 16 iulie 2011

Stabilisem sa plecam la 7.00 si, chiar daca ne trezim pe la 6.00, reusim sa iesim din Camin pe la 7.40. E vremea superba si imi doresc din tot sufletul sa o tina tot asa cel putin pana ne vom intoarce noi. La 8.55 trecem pe langa troita si in 10 minute suntem la poteca ce urca in Valea Alba. Noi urcam pe una din variantele de acces la refugiul Costila (asta fiindca mai sunt cel putin doua variante de acces nemarcate). E varianta pe care am coborat ultima data cu Andreea Corodeanu si cu Alex in a doua zi de Pasti http://cezarpart.blogspot.com/2011/06/rt-plimbari-pascale-acasa-in-bucegi-25.html .
Cristina nu se simte deloc bine cu stomacul si nu se simte in stare sa mai mearga si mai ales sa catere. Are asa un sentiment ciudat fata de Adi fiindca il forteaza sa renunte la un traseu mult dorit! Adi e de nota 10 si fara nici un pic de indoiala hotaraste retragerea. Are el ceva regrete ca nu a facut prea multe trasee in conglomerat, dar dupa cum a spus mai tarziu "traseele tot acolo raman"! Asa ca ne oprim, Cristina imi da casca si hamul ei, renuntam la ceva echipament si haine pe care le va cobori la Camin si mergem mai departe spre refugiu si valea Galbinele. Trecem in graba pe langa stanca comemorativa si in 10 minute ajungem la izvor. Aici observ cu o deosebita placere o placa comemorativa deasupra izvorului. Placa e menita sa ne aduca aminte de Constantin Cabalorta, foarte bun alpinist disparut in asa-zisa revolutie din 1989! Rusine sa-mi fie ca am trecut de atatea ori pe aici si abia acum o vad! Luam apa si mergem in sus prin poiana luminata strajuita de peretele Policandrului.
Facem dreapta spre firul Costilei si la 9.45 ajungem la refugiu. Pe valea Costilei mai vedem niste pete de zapada pe care le lasam pentru alta data. Stam 10-15 minute la refugiu si dam cateva mesaje lui Dinu si lui Mihnea si la ora fixa salutam grupul de la refugiu si pornim in sus. Chiar de deasupra refugiului garofitele incep sa imi incante privirea (de as stii eu ce minuni ne vor astepta mai sus...). Valea Costilei inca isi tine mantia alba pe fir si noi o urmarim de sus caci curand facem dreapta pe cateva trepte stancoase spre Coama cu Jnepeni - "punte de legatura intre Tancul Ascutit si ultimele clinuri ale crestei Costila-Glabinele" ("Bucegii, Turism. Alpinism", Em. Cristea, N.Dimitriu, 1964). Urmarim poteca (pe care fusesera toti din tabara in primele zile, exceptie Adi Vlad) ce ne coboara pe la lantul montat de Dan Vasilescu in versantul sudic al vaii Galbinele (cand e gheata e foarte greu de trecut pe placa de aici) pana in firul vaii amintite.
In stanga avem creasta Costila Galbinele si in dreapta Coama dintre Vai din care se distinge Pintenul Galbinelelor. Eu mai fusesem putin pe aici si stiam de firul secundar aflat pe versantul nordic. Intr-adevar poteca ne urca pe firul secundar ininerbat si fara probleme. Tinem poteca ce ne duce mereu in sus si la un moment dat face stanga printre niste jnepeni mari pe un culoar acoperit. Pana aici mai urcasem acum vreo 5 ani cu o prietena si am coborat fiindca ne prinsese ploaia fara cine stie ce echipament! Inainte de intrarea aceasta se formeaza in sus Hornul dintre Fire pe care am fi scurtat mult din traseu. Deasupra culoarului nostru Adi se opreste si ne punem castile. Avem de coborat o brana expusa pana in firul principal si il rog sa ma ghideze si sa imi ia aparatul foto pentru a avea mai mult echilibru (10.40). Fac cateva poze la primele minunate flori de colt si apoi pornim cu grija pe brana.
Vremea pare sa se strice mai sus si incercam sa mergem mai repede. Continuam pe firul principal printre stanci spre albeata ce acopera orizontul de deasupra noastra. La prima saritoare intalnita pe fir facem dreapta si urcam pe cateva placi care ne duc intr-o mare de jnepeni. Adi e mai in fata si a gasit un drum mai usor. Eu ma afund in jnepeni si vad ca din partea de jos a covorului verde apare o femeie echipata si apoi inca un tip. El imi pare cunoscut si asteptam sa vina pana la noi.

"Ati urcat aici pe hornul din secundar?"

"Da, asta este."

Continuam discutia si aflam ca ei vor sa urce in "Cele trei surplombe". "Si voi?"

"Azi doar la plimbare!"

Urcam pe langa jnepeni si curand coboram in firul principal. Eu raman mereu in urma pentru poze si astfel ii vad pe cei trei traversand firul princupal pe versantul sudic (11.20). Cei doi coechipieri de la horn fac stanga pe niste brane pentru a avea loc de echipare si apoi de ascensiune. Noi urcam din placa in placa si revenim iarasi la fir pentru a ajunge la baza Hornului Coamei in jurul orei 11.40. Stiu din carti aceasta solutie de acces la Brana Mare al Costilei caci pana acum nu am mai urcat pe aici. Adi mai fusese intr-o singura tura de iarna pe Hornul Coamei si inapoi. Facem o pauza de orientare. Primesc telefon de la dl Dinu care imi multumeste pentru mesajul de mai devreme si incearca sa ne indrume mai departe. Adi se orienteaza mai bine si se lamureste din sfaturile lui Dinu ca cel mai usor drum spre Strunga Galbinele este tot pe firul principal in sus.
Valea nu conteneste sa imi mangaie toate simturile si ma bucur nespus ca am ajuns in aceste locuri de vis. Florile de colt, ingustimea vaii, vederea coltului Galbinele despre care am citit atatea, peretii de stanca ce ne inconjura in toate directiile ma primesc cu bratele deschise.
Trecem de o alta mica saritoare si placerea urcarii acopera toata oboseala. La 12.15 ajungem in strunga Galbinele. Superb loc! E raiul in deplinatatea lui! In dreapta e coltul Galbinele, in fata noastra se insiruie vaile Scorusilor, Malinului, Tapului, Urzicii, Caprelor si Priponului ce isi arunca adancimile in valea Cerbului! Jos in fata noastra se zareste poteca ce trece pe langa o limba de zapada si apoi incepe sa urce vizibil pe stanga geografica a firului pe trepte de iarba.
Facem o mica pauza de 10 minute si apoi ii dam la vale pana in firul Scorusilor. In 3 minute suntem la zapada (adica in firul vaii Scorusilor) si incepem sa urmarim poteca si momaile ce urca printre brane inierbate pe versantul vestic. Adi incearca sa mai mareasca cate o momaie si are ghinionul ca in doua cazuri sa declanseze niste mici avalanse de pietre. Incidentul trece fara probleme si continuam urcusul.
Micutele flori "Nu ma uita" ma intampina la tot pasul. Cu siguranta nu va voi uita, clipe de culoare in stancaria ce ne incojoara!
La 12.55 ajungem in Brana Mare al Costilei, bine definit si evident. De altfel aici si intram in marea de ceata care se ridica treptat din fata noastra. Logica geografica si amintirile lui Adi ne duc in stanga spre sud. Urcam putin pana in linia de muchie a Coamei Umarului Galbinelelor si apoi in coborare usoara ajungem la o urma de limba de zapada (limba de zapada ce se mentine in locul unde valea Costilei isi are obarsia larga inierbata parcursa de Brana Mare). O trecem pe pasii facuti de colegii nostri cu cateva zile inainte si vedem in stanga noastra fundatura Hornului Coamei ce se lasa in jos spre valea Galbinele. Altfel se vede de aici si nici nu iti imaginezi linia de stanga neagra si uda ce defineste acest horn!
Mai urcam putin pe brau pana in punctul cel mai inalt fiindca Adi vrea sa urmareasca putin firele Albisoarelor. Avem ghinion si Valea Alba este intr-adevar alba! Ceata a invaluit-o cu totul si nu putem vedea absolut nimic.
"Hai sa stam 5-10 minute si poate se ridica ceata!"
Mancam cate o napolitana, ne uitam cu jind spre posibila intrare in Brana Aeriana si tare fain ar fi sa mergem pe acolo. Dar cum nici unul dintre noi nu stie exact intrarea, hotaram sa urcam pe hornul lui Gelepeanu in sus. Dar care o fi hornul? Adi isi aduce aminte de la Dinu ca hornul pleaca din cel mai inalt punct al Branei si aceasta e fix unde ne aflam noi! Adi pleaca un pic in sus in cercetare si se intoarce cu o veste buna: platoul e deasupra pantei ininerbate de deasupra noastra. Coboram amandoi vreo 30 de metri pana la un grup de patru alpinisti ce urcasera pe valea Costilei. I-am retinut pe Alexandra (Alex) si pe Vlad mai ales fiindca Alexandrei ii paream cunoscut de undeva. Stam la povesti si hotaram sa urcam cu toti sase pe Hornul lui Gelepeanu pana pe platou si apoi Babele (14.00). Pe brau avem parte de aproape toate florile posibile: garofite, gentiene, nu-ma-uita, panselute, flori de rhodo, banuti... doar florile de colt deocamdata lipsesc! Si ne vor mangaia din plin pe platou!
In 5 minute terminam hornul si iesim pe platou. La circa 100m in fata se vede racheta bucegeana, releul de pe muntele Costila care este, din cunostintele mele cladirea aflata la cea mai mare altitudine de la noi (in special varful releului).
Aici va incepe alintul nostru dat de catre natura: zeci de flori de colt ne relaxeaza privirile! Vlad ne intreaba (sper ca doar in gluma) daca poate sa rupa cel putin o floare. Si eu si Alexandra sarim cu gura pe el: NICIODATA SA NU FACI ASTA, NICI MACAR CU GANDUL!
Aceeasi mare de garofite, nu-ma-uita, flori de colt si minunati fluturi amortiti ne tine mereu cu aparatele indreptate spre ea! Dupa un sfert de ora trebuie sa ne deasprtim. Eu cu Adi, Vlad si Alexandra pornim pe deasupra Blidului Uriasilor pe platou spre Cruce. Deasupra Blidului ne oprim pentru o alta pauza foto.

Releul imbietor si peisajele ce se arunca sub picioarele noastre parca ne tin in loc. Facem un efort sa ne ridicam si sa pornim mai departe pe buza Blidului. In doar 10 minute intram in marcajul BR ce merge pana la Crucea de sub varful Caraiman. Adi avea in plan o idee mai comoda: sa ne bucuram de o bere la Babele si apoi sa coboram cu cabina!

"Adi, am o rugaminte: fiindca e ultima mea tura in Romanica, putem sa dam un ocol pe la Cruce?"

"Ok, hai!"

Tinem drumul marcat si ajungem fix pe varful Caraiman. Aici e mare imbulzeala si creste din ce in ce spre platoul Crucii. Ne oprim in varf si incercam sa deslusim Brana Mare al Costilei unde eram cu putin timp mai devreme. Ii vedem aproape toate cotloanele si ne gandim ca ar fi fost faina o coborare pe acolo. Doar sa nu fi coborat mai departe pe Alba! Admiram peretele Vaii Albe cu al sau celebru Diedru ce a muncit gandurile multor alpinisti de-a lungul vremurilor (aici ma refer la Fisura Albastra despre care s-au scris nenumarate), admiram randurile de munti mici ce se pierd in zare (Baiului, Neamtului, Grohotis, Siriu) si in sfarsit crucea impunatoare ce isi lasa aripile protectoare spre Valea Brahovei. Linistea Muntelui e deranjata de un jeep care venise cu o intreaga turma de copii (cu scuze ca nu pot sa ii numesc altfel!) care venisera si ei sa vada crucea din masina. Coboram cativa metri si am placerea sa fac poza de mai jos (15.20).
Adi si Vlad pornesc putin in fata si se indreapta spre cabana Babele. Nu stiu cum sa fac sa ii anunt ca e drumul gresit si sa mearga mai jos pe brana. Nu imi vine sa strig ca sa stric linistea Muntelui. Alex fluiera puternic si astfel baietii se opresc si le aratam sa mearga la poteca de jos. Printre sute de flori de colt, una diferita de cealalta, ajungem si noi la poteca gata de coborat spre cabana Caraiman.
La 15.30 intram pe brana care acum este prea lejera. Imi amintesc de cel putin doua ture in aceste locuri. Intr-una din ele Salvamontul de la Caraiman ne-a interzis sa mergem pe brana fiindca este prea multa gheata si in cealalta (o tura de primavara) a cazut o avalansa la 10 metri in spatele nostru (Iuliana Bucurescu stie ce vreau sa zic ;) ). Pe brana ma intalnesc cu o prietena de munte, Ioana Hagiescu, cu care m-am intalnit intr-o tura recenta in Piatra Craiului http://cezarpart.blogspot.com/2011/05/rt-in-bunavointa-craiesei-26-27032011.html. Ea conduce un grup de 3 prieteni spre Omu cu ideea de a cobori pe maiestuoasa vale a Morarului. PA ne duce repede la cabana Caraiman de unde am amintiri mai putin placute date de neospitalitatea de aici (16.00). Sunt pareri si pareri legate de asta! Ne asezam rucsacii dupa o stanca si ne oprim pentru o bucatica de friptura (Alex), niste banane, cateva napolitane, putina apa si un nou chef de mers. Asa ca in 10 minute pornim la goana pe valea Jepilor (CA). Drumul e lejer pentru noi si ridica ceva probleme pentru pantofarimea care a venit pe aici in adidasi sau chiar mai rau! Colegii de tura se "oftica" un pic pe mine fiindca sunt singurul cu bete si nu simt viteza la coborare. Pe restul genunchii ii cam deranjeaza si coboara putin mai incet si mai cu grija. De fapt si mie imi scade viteza fiindca fac destul poze pe un traseu pe care am fost de multe ori. Vorba poetului: toate-s vechi si noua-s toate! Garofitele si restul florilor sunt din ce in ce mai rare si in schimb cascada, poienile Caraimanului si bulgarii albi ce se joaca pe cer ne inunda filmul din fata ochilor. Alex ne arata intrarea spre braul Portitei si sper in gand ca voi ajunge cat de curand si pe acolo!

Poteca obisnuita coboara in trepte de piatra insotite de cateva cabluri si intra in padurea de conifere intr-o graba destul de mare fiindca si noi vroiam sa ajungem cat mai repede la un pahar de bere si la tren. Povestim despre recordurile de viteza pe aceasta vale (1 ora si 10 minute Alex si 45 de minute niste amici de-ai mei) si eu marturisesc ca personal nu imi place absolut deloc sa alerg pe munte. Poate mers repede da!
La 17.15 un sirag de clopotei ne anuta ca intram in padure si ca de aici avem de cutreierat printre copacii putin atractivi. Asa ca ii dam bice fara poze si in 30 de minute suntem in dreptul refugiului Salvamont din Spumoasa si apoi dupa inca 12 minute la iesirea din traseu. Ma uit la ceas si vad ca am facut 1 ora si 50 de minute de la Caraiman. E binisor tinand cont de ritmul de mers cat se poate de normal! Alex si Vlad se opresc pentru un dus rece la picioare in apa ce curge din Valea Jepilor si ne luam "la revedere". Dupa racorire ei urmeaza sa coboare spre trenul care peste 30 de minute ii va duce spre capitala calduroasa. Acasa voi afla de fapt ca in Bucuresti a fost extrem de cald si ca noi am avut parte de o vreme excelenta! De fapt si pe la Cruce imi spusese sora mea la telefon: 38 de grade in Bucuresti!
Eu si Adi coboram la statia de cabina si ne racorim cu cate o bere si cate o inghetata si apoi o tulim spre Caminul Alpin. Imi amintesc de o scurtatura care ii face placere lui Adi. Doar scapam de oras! Trecem prin cimitir, apoi pe niste alei si un pod suspendat pe la marginea padurii si in final pe cateva stradute ajungem in strada Valea Alba si sus la noi "acasa". Ne racorim un pic cu cate un dus improvizat, ne asezam cu totii la masa si la povesti. Ma bucur enorm sa ii revad pe dl Dinu si pe Eugen Popovici, colegul de capitala cu care doar aici in munti reusim sa ne intalnim :D. Cu aceeasi mare placere ii revad pe Mihnea, pe Delia si mai tarziu pe Raluca (ce amintiri placute avem din "Fagarasii mai altfel", editia a treia) si pe Anca (cu care promisesem reciproc o reintalnire la Maraton Apuseni). Povestim cu dl Dinu multe despre traseele facute de fiecare si ma apuca un pic invidia ca nu am putut veni toata saptamana. Imi trece repede fiindca simt ca bucuria lor este si a mea si imi place ca dragii mei Bucegi le-au fermecat inimile, muschii si gandurile! Pana la urma nu mai conteaza oboseala musculara, amintirile raman placute peste ani! Dupa masa de seara iesim cativa la o bere care ne toropeste destul de repede. Cam pe la ora 1.00 ne retragem cu totii la somn. A doua zi va urma pentru multi lungul drum spre casa. Nu si pentru mine care, desi aveam posibilitatea sa merg cu Eugen cu masina in Bucuresti, nutream sa am vreme buna si sa mai respir un pic Bucegii! Si veti vedea in continuare ce a iesit!

Ziua 2 - duminica 17 iulie 2011

Pentru colegii mei care au venit de duminica trecuta incepe ziua de drum spre casa. Este o zi de relaxare in care toti rememoreaza toate vaile, branele si crestele pe care au fost in aceste superbe zile. Si nu sunt deloc putine! Galbinelele, Valea Alba, Seaca dintre Clai, valea Scorusilor, cateva trasee in peretele Vulturilor si in Policandru, ceva catarare la Poiana Stanii au culminat cu cele doua creste impunatoare: Creasta Morarului cu cele patru extraordinare Ace si in ultimele doua zile creasta Costila-Galbinele care a fost in mod evident cireasa de pe tort. Pentru cativa dintre colegi (Lori, Raluca si Anca) Muntele le-a mai oferit cateva perle din zona centrala: canionul Horoabei si pestera Ialomitei in ale carei strafunduri se spune ca ar exista tuneluri de legatura cu alte lumi! Necunoscute sunt caile Domnului/Muntelui!

Oboseala dupa o saptamana de "armata" de neuitat se resimte si nu reusesc in nici un fel sa imi gasesc camarad de drum pentru ziua aceasta care se prevede frumoasa si limpede. Ultimele sanse le am la Anca (pleaca la 15.00 spre casa) si la Raluca (fiind din Brasov, poate pleca la orice ora spre casa si poate veni oricand "acasa" la Busteni) si ma vad singur pentru aceasta zi. Cu putine regrete in suflet ca am stat atat de putin cu bunii mei prieteni si cu bucurie deplina ca ne-am vazut si ne-am simtit atat de bine, ma hotarasc sa pornesc singur in cea mai faina zona cu trasee marcate din Bucegi: Bucsoiu-Malaiesti. Solitudinea ma face sa aleg doar trasee marcate si cunoscute. De altfel asta e si unul din motivele pentru care am venit in Bucegi in acest sfarsit de saptamana: sa respir cat mai mult din Bucegii pe care nu ii voi mai atinge cu pasii pentru o buna perioada de timp! Imi stabilesc traseul si informez colegii de club ca vremea ma imbie sa urc pe creasta Bucsoiului (drumul lui Deubel) pana la intrarea in Brana Caprelor, apoi cobor pe Brana pana la Malaiesti si de aici sau Take sau Glajarie in functie de timp. Cu greu ma despart de colegi si la ora 9.00 dl Dinu ma indeamna la drum: "Hai, Cezare, pleaca fiindca ai drum lung de facut!" Asa ca ma conduce cu o relativa tristete pana la usa Caminului (stim ca e posibil ca vreo doi ani sa nu ne mai vedem la fata) si la ora 9.00 fac primii pasi spre plimbarica de duminica. Prin spatele Caminului cobor pe PG pana la drumul de Gura Diham (personal mi se pare o jignire pentru munte sa spui ca zona dintre Busteni si Gura Diham e valea Cerbului desi tehnic apa ce curge pe aici vine din frumoasa vale a Cerbului ce coboara de la Omu pana la Poiana Costilei) si apoi pe drumul prafuit de masini si plin de corturi si rulote ajung in 40 de minute la cabana-hotel Gura Diham aflata la 980m altitudine. Fac pauze doar de cateva poze si un pic de apa si plec mai departe. Pe cateva lemne amenajate trec raul de langa cabana, urc pe forestier 10 minute si apoi fac dreapta pe poteca nemarcata ce urca la casa de vanatoare "Coltii Morarului".
Drumul mi-e atat de cunoscut incat imi permit sa fac diverse variatii de traseu. La un moment dat exista doua poteci paralele pe o distanta de cateva sute de metri. Urc pe cea de jos mai lina ca panta si inainte de unirea celor doua poteci aud un fosnet la cca 50 de metri. Ma opresc si vad dosul unul mic porcusor salbatic. Printre frunzisul copacilor mai zaresc inca trei porcusori si in fata lor vad scroafa care se uita tinta la minte. Ma si astept sa vina direct spre mine si sa ma dau la o parte din calea ei. Dupa o secunda se hotaraste si face dreapta si fuge prin padure si porcusorii dupa ea. Frumoasa si rapida intalnire! Urc in continuare pe poteca si la 10.25 sunt la casa de vanatoare. Iar o mica pauza de apa si in 2 minute sunt in TR ce urca pe Take pana la Malaiesti. Trec de valea Bujorilor si apoi in graba doar salut o familie ce isi facea poze la intrarea in Morar (caci acum e marcata evident intrarea ce alta data o recunoasteam doar dupa un bolovan mare pe care se vedea marcajul clar) (10.40). In 13 minute ajung in Pichetul Rosu la stalpul ce defineste intersectia a doua importante drumuri: BR transcarpatica ce merge intr-o parte pe Bucsoiu si in cealalta spre Poiana Izvoarelor si Gura Diham si TR/PR ce coboara spre Diham. Fac stanga aici si incep sa urc pe BR/TR, poteca denumita Take Ionescu.
In 20 de minute sunt in poiana Bucsoiului pe care o traversez in ritm alert cu pauza doar de doua poze spre valea Bucsoiului. Inca mai sunt limbi de zapada pana aproape sus in creasta!
Tin pasul voios si la 11.50 sunt in poienita din care se vede pintenul Prepeleacului, locul de unde se pot vedea si Dihamul si Malaiestiul. In doua minute sunt la separarea de marcaje. Eu voi face stanga pe BR spre vf Bucsoiu si cabana Omu (Drumul lui Deubel). In momentul in care fac o poza la panoul ce marcheaza separarea, doi turisti se sperie de mine fiindca nu se uita in jur. Din cate stiu eu, cand mergi pe munte te uiti si pe unde mergi in primul rand ca sa vezi peisajul, in al doilea rand ca sa retii locurile si in al treilea rand ca sa simti, sa respiri, sa acumulezi cat mai mult din energia vie data de Munte/Natura! E un punct de vedere personal si chiar mi-ar place daca cineva poate sa il combata! De aici incepe un urcus destul de abrupt printre jnepeni si pe trepte stancoase. Urcand, imi aduc aminte de o veche tura cu Mariana si cu Gabi Hogescu (sa tot fie vreo zece ani de atunci) cand am avut norocul sa urcam pana la Omu. In acea tura am intalnit un batranel de 85 de ani care urca pe lanturi cu un rucsac de circa 20 de kilograme. I-am luat din rucsac cam jumatate din greutate si la Omu i-am oferit un loc de cazare din cele pe care le primisem noi. Tot respectul pentru acea vointa de fier care l-a dus pana la 2500 de metri pe un traseu nu tocmai usor. Tot din tura aceea imi aduc aminte de un calugar care a urcat duminica dimineata la Omu si a facut o mica slujba de sf Ilie. Frumoasa amintire care ma duce cu gandul la bisericuta de pe vf Profet Ilias din Olimp. Dar asta e alta poveste! Banda rosie imi aduce aminte de Alina Carja cu a ei celebra pagina de internet. Ii dedic cateva ganduri frumoase si urc mai departe.
La cele doua lanturi ajung cam pe la ora 12.35 si ma folosesc de ele ca sa urc mai repede. Primul cablu imi aduce aminte de ture de demult in care aici nu era nimic amenajat si doar mainile si picioarele ne erau de folos. Micul canion ne-a dat atunci de furca fiindca aveam rucsacii mari si tindeau sa ne traga la vale. Tot in acea coborare de primavara (inca mai erau limbi de zapada in zona varfului) am vazut un ciopor de vreo 30 de capre maro ce se odihneau pe o mare pajiste alba. Si tot atunci am trecut pe urmele unui mic ursulet de vreo suta si cincizeci de kg care aluneca pe zapada si pe noroi (am gasit o urma in noroiul de pe poteca). De atunci stiu de solutia de a scapa de ursul care tinde sa te atace: fugi din calea lui coborand pe relative curbe de nivel si el aluneca direct la vale. Ma rog, nu stiu cat de eficienta e metoda fiindca nu am aplicat-o si nici nu imi doresc sa o aplic!
Revenind la tura actuala, dupa lanturi ma intalnesc cu acelasi grup cu care ne intersectaseram drumurile pe Brana Craiamanului si mai schimbam cateva vorbe. Ioana imi marturiseste schimbarea de plan: o criza de bila din seara anterioara a determinat-o sa coboare pe un drum marcat si ceva mai lejer. Ne salutam reciproc cu speranta ca vom mai vorbi cel putin pe net. Eu pornesc in sus si o aud pe Ioana sfatuindu-si colegii sa mearga cu fata la stanca si sa se tina de cabluri. Deasupra ultimului cablu o "mustrez" pe Ioana:D :

"Mi-ai lasat garofitele astea ca surpriza!"
De dupa cabluri incepe golul alpin cu trepte stancoase. Urc pe multe serpentine pana la primul stalp aflat cam pe la altitudinea de 2000 de metri. Daca n-as sti drumul bine, as spera ca aici e varful! Dar stiu ca la coborare se vad mereu stalpii in jos cum vii dinspre varful ce se apropie de 2500 de metri. Asa ca urc linistit fiindca stiu ca mai am ceva de mers. In dreapta vad jos in vale cabana Malaiesti pe unde voi cobori si in spatele ei masivele culmi Padina Crucii si Tiganesti. In Padina Crucii se zareste impunatoarea cruce de deasupra cabanei. Ma gandesc cu ochii mintii unde ar putea cobori muchia Tiganesti si parca imi si fac in minte solutii de coborare pe aceasta culme nemarcata. Cine stie cand voi ajunge in acest taram al ursilor!
Stancariile din abruptul nordic al Bucsoiului au aici aspect diferit fata de imaginea de la cabana si se inalta in "garduri" impietrite si in coloane ce par sa se piarda in valea Malaiestilor.
Pasii ma duc in sus si privirea imi tot sta indreptata spre caldarea Tiganesti strajuita de varful Scara cu al sau maxim calcaros in care este o superba fereastra, cu platoul pe care era fostul refugiu Scara si cu gigantii ce stau ordonati in coborarea dinspre Scara spre refugiul cel nou din saua Tiganesti. Parca nu ma satur de aceasta imagine si mi-o intiparesc cat mai bine in minte. De altfel cred ca doar o amnezie totala te-ar putea face sa uiti acestre imagini!

Ajung la intersectia cu TA ce merge pe Brana Caprelor si fac o pauza de 5 minute pentru a le explica unor turisti ce coboara de la Omu pe unde e cel mai usor de coborat. Ei vor sa mai doarma inca o noapte cu cortul la Izvoare sau la Diham si nu stiu exact cum e traseul mai departe. Le dau indicatii si din pacate nu pot sa ii ajut si cu apa. Stiu ca in sus in zona Omu nu este apa decat in locurile cunoscatorilor si ii dezamagesc spunandu-le ca nici de-acum incolo nu vor gasi un timp apa. Ii las la odihna si eu pornesc la 13.30 pe brana, nu inainte de a surprinde cateva imagini de aici de sus.
Aici caprele nu vor sa isi faca aparitia (desi sunt pe brana lor) si nici florile-regine nu-si mai arata petalele pufoase. In schimb gentienele albastre ma opresc la fiecare 20-30 de metri sa le admir. Ma uit la peretii care se ridica impunatori deasupra mea si ma gandesc la imensitatea peretilor din Alpi si la muchia stancoasa Orlovet ce se ridica deasupra lacului Strasnoto Ezero din muntii Rila. Ma relaxez in coborarea pe brana si ma gandesc cum ar fi iarna pe aici. Admir fiecare coloana din conglomerat, fiecare coltilor de se ridica semet deasupra muchiile, fiecare fisura si posibila pestera din zona si cam dupa 20 de minute de mers pe brana, vad ca vine din spatele meu un alt iubitor de natura. Astept sa vina si ma bucur ca am partener de tura pentru restul drumului. E un tanar din Ploiesti care reuseste sa se bucure de fiecare zi libera si vine in Bucegi cat de mult poate. Astazi e hotarat sa merga pe unul din putinele trasee marcate din apropiere pe care nu a fost si iata-l pe Brana Caprelor. Povestim de una, de alta in coborare continua pe brana. Ca si mine, se opreste foarte des si ramane mult de uimire la frumusetea caldarilor Malaiestilor.
Imi aduc aminte si povestesc de pestera pe care clubul "Emil Racovita" din Bucuresti a cartat-o in peretele Bucsoiului (descoperire verbala a lui Emilian Cristea) si care se pare ca este la ora actuala pestera dezvoltata la cea mai inalta altitudine in conglomerat (2406m) (Sursa: http://www.carpati.org/geografie_articol/dezvoltat_pe_conglomerate/43/). La 14.15 incepem coborarea in serpentine inguste spre caldarea mediana a Malaiestilor. Am trecut acum ceva timp pe aici si ma surprinde existenta unor lanturi si chiar a unor cabluri mai vechi. Sincer sa fiu nu imi aduc aminte de ele (14.30). Coboram in fundul caldarii admirand in stanga si apoi in spate Turnul Malaiesti pe care sunt cateva trasee alpine. Hornurile ne pazesc spatele si astfel putem cobori fara grija spre cabana Malaiesti. Locul mi-e atat de drag de nu va inchipuiti! Asta fiindca il stiu cu linistea si cabana veche de alta-data, fiindca aici am intalnit si reintalnit multi prieteni valorosi, fiindca am ajutat vechiul cabanier sa urce cu magarii caposi pana la cabana, fiindca e una din primele locuri vazute pe munte si intiparite in mintea copilului de prin anii '80 si din multe alte motive care te fac sa iubesti un loc fara a avea neaparat o explicatie!
Terasa cabanei ne primeste la masa si ne odihnim pentru vreo 40 de minute. Eu insist sa ma hidratez cu o ciorbita de legume si trei ceaiuri dulci. Colegul meu se rezuma la mancarea din bagaj si chiar renunta la un ceai fiindca el de obicei indulceste totul cu miere (si nu cu zahar cum sunt acum ceaiurile). Ce atitudine corecta! Imi fac eu socoteala ca am pierdut personalul care pleaca in doua ore din Busteni si in final voi pierde si urmatorul accelerat de la cca 18.30. Bucurie mai mare pentru mine sa mai stau in bratele muntilor! Ne alimentam cu apa si la 15.50 pornim inapoi pe Take Ionescu spre Pichetul Rosu (TR). Admir izvorul amenajat foarte fain de la Malaiesti si urcam plini de amintiri pana la "Prepeleac". Imi aduc aminte de podul pe cabluri pe care am urcat prima data cu tatal meu prin anii '90 si am avut ceva emotii la trecerea podului miscator. Acum totul e solid si nu ridica absolut deloc probleme. La zona expusa cu lanturi ne gandim cum ar fi iarna pe aici si rememorez turele de iarna in care doar varfurile coltarilor se infig in placa de gheata de pe stanci. La 16.20 trecem de stanca impunatoare unde acum ceva ani (mai 2004) Monica Tamas a dat primele semne de rau de altitudine si noi nu le-am bagat in seama crezand ca e doar o greseala de moment. Urmarile de atunci au fost tragice pentru ea si cei mai vechi in domeniu isi aduc aminte! De aici in 6 minute coboram valcelul ce iarna e o mare panta de zapada si trecem lejer pe brana care ne-a dat ceva emotii in alte ture de iarna. In 3 minute trecem pe podetele bine amenajate (alt loc cu emotii in ture mai vechi) si in inca 7 minute imi inchid micul meu circuit de astazi la intalnirea benzii rosii. De aici traseul e arhicunoscut si nu avem decat sa intindem pasul spre Pichet (17.25).
Continuam pe BR care ne duce peste 15 minute pe sub cabana rosie si vizibila de la Izvoare si in 40 de minute de mers/alergat suntem la Gura Diham. Am scapat la fix caci in spatele nostru se aduna nori negri de furtuna. Ne gandim cu mila la cei care au fost prinsi pe traseu si ne aducem aminte fiecare de zecile de ploi si furtuni pe care le-am prins pe aici in diferite iesiri. De aici drumul nu face deloc placere, dar trebuie strabatut. Trecem printre rulote si corturi (ce s-o mai aduce pe aici in urmatorii cativa ani?), mergem cat putem de repede pe sub BG ce vine de pe Drumul Tunului si valea Cerbului, scurtam cateva serpentine si in 45 de minute suntem la statia de masina de langa gara. Colegul meu are bafta de un microbuz spre Ploiesti si pleaca imediat si eu verific trenurile la gara. Singurul accelerat spre Bucuresti e la 20.58 si imi incerc norocul la microbuze (nu la ocazie fiindca era un politist la trecerea de pietoni si stiu ca autostopul e cam in afara legii). Microbuzele de la orele 19.00 si 20.00 sunt pline si abia la 20.30 gasesc un loc in ultimul microbuz pana la Bucuresti (23.00). Ajung la fix la statia de metrou Stefan cel Mare si cu ultimul metrou sunt inainte de ora 0.00 in casa.

Rememorez toate momentele extraordinare din aceasta tura, le multumesc in gand tuturor prietenilor pe care i-am avut si pe care o sa ii am alaturi in toate incercarile vietii, ii multumesc lui Dumnezeu pentru sansa de a petrece doua zile minunate in dragii Bucegi si voua pentru tona de rabdare de care ati dat dovada sa citit pana aici!