Piatra Mică - Azuga 15.10.2024

Bună dimineața! Locul (cabana Curmătura) este atât de fain încât nu ne dăm seama când trece de ora 10.00 și vrem să pornim la drum. Mulțumim și salutăm gazdele și la 10.30 pornim la drum cu promisiunea nescrisă și nerostită de a reveni cândva. Cu siguranță revenim!

Urcușul până în Șaua Crăpăturii este o simplă formalitate. Urcăm pe trei marcaje care au culorile tricolorului românesc! O privire spre valea și Acul Crăpăturii și apoi urmăm marcajul PA care trece printr-un scurt pâlc de pădure și apoi iese în șaua de unde se vede abruptul fain al Pietrei Mici. Motiv de un pic de pauză înainte de a urca! E fain să putem admira în același timp valea Bârsei, frumoasa zonă deluroasă a culoarului Rucăr-Bran, zonele semi-verticale ale Pietrei Mici și ale Turnului! Un fel de 360 de grade chiar dacă suntem deasupra Șeii Crăpăturii!

La fel ca în zona lanțurilor de sub vârful Turnu, poteca are multe schimbări de direcție, câteva cabluri și atrage mereu prin sălbăticie. Doar că iarna e nevoie de echipament de iarnă și multă asumare: o dată m-am oprit înainte de ultimul cablu fiindcă era o zonă expusă sau altă dată m-am oprit chiar sub primul cablu! Mereu siguranța traseului trebuie să primeze în fața elanului de început sau a curajului. Totul pe munte trebuie făcut foarte calculat, nu ghidat de curaj sau de tupeul tinereții în abordarea pe munte! Anii de mers pe munte dau o maturitate total diferită de teoria maturității valabilă pentru absolut orice persoană. Urcăm cu foarte multă grijă la fiecare pas, mai ales fiindcă traseul a fost puțin schimbat din motive de siguranță. E foarte fain să simți că fiecare pas te duce tot mai sus, chiar dacă Piatra Mică are doar 1816 metri, altitudine medie pentru munții românești. Dar pot spune aici ca o lege nescrisă: nu altitudinea este importantă, ci dificultatea traseului. Aș putea da multe exemple aici, dar mă limitez doar la majoritatea traseelor de pe Valea Cernei sau la cele din Hășmaș sau de aici, din Piatra Craiului sau din Ceahlău... Ca să nu menționez trasee din afara țării fiindcă aș putea menționa trasee extrem de dificile la altitudinea de ”zero metri”. Colegii alpiniști ar putea da sute de exemple pentru asta (faleze la malul mării)! Într-o oră și jumătate suntem pe vârful Piatra Mare, la baza crucilor, cea metalică mai înaltă și cea de lemn, mai veche și, personal, mai frumoasă și mai apropiată de natură! Pauză de poze și masă, inclusiv o prăjitură care ne rămăsese de la cabană. Vedeți răvașul mai jos :)!

După o pauză relaxantă de circa 40 de minute pornim mai departe spre poiana Zănoaga. Acum coborâșul este ușor, chiar dacă e susținut și solicită genunchii destul de mult. Pentru asta este aproape obligatoriu să mergi cu bețe de trekking dacă vrei să îți menții genunchii în formă bună cât mai mult timp! Știu că aici scriu ca un moșuleț, dar asta vine nu neapărat din vârstă, ci din anii de mers pe munte! Într-o jumătate de oră de coborât pe serpentine suntem la ieșirea în poiana Zănoaga și curând vom schimba marcajul din PA în BG, cel pe care urcasem acum câteva zile. Și de aici la vale, fără poze, cam o oră și 15 minute până la Botorog. Aproape ni s-a terminat ”vacanța” din Crai. Mai avem vreo 10 minute până la mașini. Înainte de bariera din Prăpăstii, dacă vă aduceți aminte :D (circa 14.45)!

Mai avem puțin și fiecare merge pe drumul lui. Dar mai putem sta încă o seară împreună și Rebeca se pliază pe programul meu (mulțumesc; bine, oricum nu ar fi plecat la drum seara și ar fi găsit un loc de campare mai bun pentur ea!). Mâine la prima oră trebuie să fiu la telecabina din Bușteni pentru a urca la muncă. Așa că trebuie să ne gândim la un loc unde să campăm diseară. Mergem în Râșnov și de acolo pe serpentine urcăm prin Pârâul Rece și urcăm în Predeal. Este cam multă coadă și facem destul de mult până la ieșirea din Predeal. Și tot așa facem mult și pe DN1 până la Azuga. Inițial voiam să mergem pe valea Azugii, după ieșirea din stațiune, dar întâi ne este foame și nu putem gândi limpede. Am mai avea o opțiune pentru campare, dar o scriu mai jos puțin. Parcăm undeva în partea de sus a Azugii și căutăm un restaurant. Singurul pe care îl găsim deschis este restaurantul ”Pivnițele Rhein”. Este un loc foarte elegant, preferat și onorat de familia regală. Dar chiar și așa, prețurile sunt cu puțin peste ceea ce suntem noi obișnuiți. Așa că vom lua masa aici, într-o atmosferă cu o eleganță deosebită. Evident că masa se termină cu un papanaș extrem de gustos!

Și acum putem vorbi relaxați despre locul de campare. Cel mai aproape de punctul meu de pornire pentru mâine este Valea Cerbului. Dacă inițial știam că nu se mai campează acolo, poate am fi mers în altă parte sau în parcarea de la Gura Diham. Mergem pe valea Cerbului și ne găsim un loc mai ferit de lumini. Dar nu atât cât să avem o surpriză: doar ce eram în mașină și apare o mașină de jandarmerie. Cu lumina pe noi ne cere să ne legitimăm. Ok, ies din mașină și povestesc un pic cu ei. Mă fac că știu de interdicție și apelez la locul meu de muncă: având locul de muncă la releul Coștila care ține de Bușteni, ne cunoaștem sau cel puțin avem cunoștințe comune. Așa obțin cumva o excepție de la interdicția de a campa aici. Știu bine și motivele acestei reguli și povestesc cu jandarmii despre problemele cu urșii de aici, mai ales cu deșeurile lăsate de cei care vin cu mașina, de obicei mai multe zile sau chiar două-trei luni pe vară. Altfel tratăm situația ca prieteni și colegi de munte (băieții sunt de la Jandarmeria montană!). Mai ales că dimineață, la prima oră trebuie să fiu la stația de telecabină pentru a urca la muncă. Și ei cunosc foarte bine schimbul nostru de tură și foarte multe situații pe munte! ”Data viitoare mergeți în parcarea de la Gura Diham, bine?” Mâine dimineață, cam pe la 6.30 părăsim locul, bem o cafea bună în oraș (găsim un automat la magazinul Coștila - magazin pe care îl cunosc de peste 40 de ani!) și apoi Rebeca pornește spre casă și eu spre parcarea de la cabină. Urmează două săptămâni sus, la muncă, la Coștila!

Tura de "trup si suflet" in Piatra Mica 16.12.2012

Tura de "trup si suflet" in Piatra Mica 16.12.2012

Colegi de tura: Dana Botezatu (Bucuresti), Sorin Stan (Bucuresti), Sorin Borza, Emil Borza, Vlad Borza (Brasov), Radu Antonescu (Bucuresti), Cezar Partheniu (toti cu cont activ pe www.carpati.org, desi nu stiam asta)

Dupa tura de 1 decembrie facuta de Dana, Sorin si Emil Borza si Mishi pe Brana Aeriana, au cu totii nevoie de ceva mai lejer. Asa ca Radu face "aranjamentele" sa mergem impreuna in tura intr-o plimbare clasica pe Piatra Mica. Fiindca stam in apropiere, Sorin Stan (din Bucuresti) ne ia pe mine si pe Radu la 5.30 aproape din fata casei (de la statia de metrou Titan). Mergem tinta pana la Romana de unde o luam si pe Dana si apoi direct Ploiesti, Predeal, Rasnov, Zarnesti, Fantana lui Botorog. La Botorog (9.20) ne intalnim cu Sorin (Bv) cu baietii lui Vlad (9 ani) si Emil (16 ani), ne echipam cu parazapezi, pioleti, bete, coltari (deocamdata in rucsac) si pornim in sus pe BG. Fiecare merge in ritmul lui, eu, Emil si Sorin (Bv) luand-o cateodata inainte. De cateva ori ma opresc sa imi astept colegii si nu pot sta prea mult ca ma ia frigul (chiar daca schimb tricoul cu fata in spate, pun altul uscat sau mai pun o haina pe mine). Voi cum faceti sa scapati de problema asta? Merg incet tot inainte si abia in poiana Zanoaga ne adunam cu totii.

Planul initial era sa urcam de aici pe PA pana pe Piatra Mica si sa facem cale-ntoarsa. Sorin (Bv) propune sa facem circuitul clasic (Curmatura-Saua Crapaturii-Piatra Mica-Poiana Zanoaga) si mi se pare mai bine asa fiindca e mai usor de urcat decat de coborat pe lanturi (ne gandisem si la Zanoaga-Piatra Mica-Saua Crapaturii-Curmatura)! Fiecare se bucura in felul lui de zapada si de culori. Eu cu Radu catam jocuri de culori, ferestre de lumina spre Magura, Fundatica, Leaota si Bucegi si adaptam setarile aparatelor sa ne iasa cadrele cat mai bune. Ce mult foloseste polarizatorul!

Putin inainte de cabana Salvamont gasim un melc de zapada, mergem intr-un ritm lejer pana la Curmatura unde ajungem la miezul zilei.

La cabana stam la masa si povesti, admir refacerea foarte faina a cabanei, chiar urc si pana in singura camera reamenajata si ma bucur sa vad ca se apropie de cabanele din afara tarii (nu ma feresc sa ii spun asta cabanierului care aranja paturile dupa carpatistii care urcasera mai devreme pe Piatra Mica - ce bine fiindca asa sigur avem poteca!) si abia la 13.25 suntem gata sa ne continuam drumul. Ah, sa nu uit! In sala de mese ma saluta Ana cu care venisem aici printre primele dati undeva prin 2001-2002. Amintiri din copilarie! Stam un pic la povesti si imi exprim un pic regretul ca nu pot sta cu ei pana maine (daca vii cu un grup, pleci cu acelasi grup!).

Pornim pe PA spre saua Crapaturii povestind cate ceva de "locomotiva" din stanga noastra (nu am urcat pe ea si Sorin (Bv) imi povesteste ca e suficient loc sus cat sa faci picnic :D !). Dana, Radu, Emil si Sorin (Buc) urca pe poteca directa spre sa, eu cu Sorin (Bv) pe marcaj si Vlad ramane singurel in spate. Noroc ca il ghideaza Sorin (Bv) prin statie ca altfel ii cam luasera emotiile (si pe Vlad si pe Sorin). Cand auzim ca a ajuns in sa la colegi, ne linistim. Noi trecem pe sub grota si nu mai urcam pana in sa, ci facem dreapta spre grohotisul de sub peretii Pietrei Mici. Asta dupa ce ne jucam cu cristalele si florile de gheata de pe copaci si de pe ramurile jnepenilor. Nu e mucegai, e opera temporara a iernii!

Sub grohotis ne adunam cu totii fiindca aici incepe partea interesanta. Si de traseu si de veselie! Mai ales intre Dana si Vlad, acompaniat mai apoi si de Sorin (Bv) care se bulgaresc cu zapada din ce in ce mai mare. 
Dupa pauza de tigara pentru Sorin (Bv), cateva portrete si echipare, pornim in sus "spre creste". In afara de mine, nimeni nu mai are probleme cu urcatul pe treptele acoperite uneori cu gheata. Mie bocancii cu talpa ca de sanie imi fac figuri. Unde urcasera toti fara nici o problema, mie imi aluneca talpa ca naiba! Sorin (Buc) e in fata si imi intinde o bucla facuta din cordelina, mai trag de cate un snop de iarba si pana la urma urc. Aveam o pozitie prea incomoda si blocam drumul ca sa imi pun coltarii acolo! Dupa acel pasaj rasuflu usurat si iau decizia de a-mi pune bocancii. Chiar daca nu e nevoie! Eh, acum e altceva! Suna fiecare colt cand se loveste de piatra, dar siguranta e mai mare!

Trecem de cablul de mai sus, eu prind curaj cu coltii si urc dupa cablu pe un hornulet mai expus pe langa poteca ("cine m-o pus sa urc pe aici?") si ajungem la o zona mai plata cu jnepeni si zapada. Motiv pentru alta bulgareala! Mai urcam un pic, trecem si valceaua unde o cornisa ne intorsese o data din drum (acum nu e multa zapada si putem trece in siguranta) si dupa ultimul cablu ajungem la hornul unde ne intalnisem acum doi ani cu Florin Cristescu si cu Ioana Hagiescu. Il depasim cu usurinta (asta dupa ce Radu facuse un pas gresit si se opintise intre doua colturi) si iesim in linia crestei.

Mergem minute bune pe creasta, printre copaci si jnepeni incepem sa "dansam" prin zapada, ajungem in poiana dinaintea varfului si continuam prin(tre) alte craci, radacini si crengute pana la crucea de pe varf (16.00).

Cred ca aici la cruce sunt -10 grade sau chiar mai jos! Nu putem sta decat cateva minute, timp in care manusile mele umezite puse pe piatra aproape ca s-au lipit de aceasta!
In 5 minute pornim la vale. Zapada parca e altfel. E mult mai condensata si tasata si poteca pare mai bine batuta. Aici e deja poteca de primavara :D! Coboram care cum poate (pe picioare, pe fund, mai repede, mai incet), mai vad in fata o "lupta" intre Vlad si Dana, coboram prin padure si la 16.35 iesim in poiana Zanoaga. Inca e lumina!

Si da-i de bucuria zapezii! Alerg la vale parca as fi un copil mic! "Grozava-i placerea vitezei", spune un cantec de munte.   

"Sorin, stai sa vina si Vlad ca e in ceata :D!"
Ne oprim pana apare Vlad din spate voios si rosu in obraji, mai bem cate o gura de ceai sau rontaim cate un biscuite si da-i la vale ca se intuneca. Bine ca stim de aici poteca in orice conditii. Abia am urcat-o, e doar prin padure ... Cobor la inceput fara frontala si abia pe la mijlocul pantei aprind si eu becul. Incepe un pic sa fulguiasca si e din ce in ce mai cald. Fiecare merge in ritmul lui si la 17.40 (o ora de cand am intrat in Zanoaga) suntem la masini. Sunt zero grade! Ne schimbam cu haine uscate, le punem pe cele ude la uscat, salutam familia brasoveana multumindu-ne reciproc pentru tura si plecam ei spre Bv si noi spre Bucuresti. Alegem sa nu mai mergem pe DN1 (presupunem ca e aglomeratie de la schi) si mergem pe ruta Zarnesti-Bran-Fundata-Rucar-Valea Mare-Pravat-Targoviste-Bucuresti. Cum ajungem in jurul orei 23.00, Dana ramane la Romana si noi trei mergem spre Titan multumiti de tura (Sorin e un pic suparat ca s-a defectat incuietoarea de la portbagaj si trebuie sa o rezolve cat mai repede). Cu Sorin ma voi vedea saptamana viitoare duminica dimineata in Gara de Nord (mergem in directii diferite).

Tura clasica din Piatra Mica fost cu totul altfel decat in alte dati. Destul de cald (prea cald pentru mijloc de decemvrie), multa voie buna, cristale si flori de gheata pe copaci si pe ramurile jnepenilor, cabluri si trepte cu zapada inghetata, nevoia de colti de fier, ceaiuri fierbinti, cabana Curmatura in refacere, ferestre de lumina numa bune pentru obiectivele noastre, bucuria alunecarii pe zapada (fara schiuri) in poiana Zanoaga, brazii de Craciun admirati si impodobiti la ei acasa, ... Astfel brazii sfintei Sarbatori sunt cei mai frumosi! O plimbare faina si relaxanta la poalele Craiesei ascunsa in neguri!