Colegi de tura: Andreea Corodeanu, Alex, Cezar
Atentie! Timpii de parcurs sunt circa 2/3 din timpul real de marcaj!
Ce face serviciul din om! Acum cand am mai multe zile libere de Pasti, sunt fortat sa stau in Bucuresti cel putin in zilele obisnuite de we (adica in ajunul sarbatorii crestine si in prima zi de Pasti)! Respect (in sens invers) vorba unui vechi prieten de-al tatalui meu: Pastele are o singura zi, in rest se munceste! Doar ca eu am muncit doar in prima zi si am avut liber urmatoarele doua (prin bunavointa statului roman). Tot imi faceam planuri pentru doua zile si nimeni nu a reusit sa isi faca timp sa ma insoteasca luni si marti. Asa ca a trebuit sa ma multumesc pentru inceput cu o iesire doar de o zi cu Andreea Corodeanu si cu prietenul ei Alex pe valea Prahovei.
Ziua 1 - luni 25 aprilie 2011
Nu avem un plan initial in afara de urcatul in personalul de 6.24 din Gara de Nord spre "casa" din Bucegi. Stam la povesti, cautam diverse variante de plimbare si pana la urma ne hotaram la o urcare lejera pana la refugiul Costila. Acesta ii va trezi amintiri placute Andreei din niste scoli de catarare si ii va bucura spiritul de nou lui Alex. La ora 10.00 personalul ne lasa in Busteni si pornim pe drumurile cunoscute spre Caminul Alpin. Urcam pe strada Valea Alba si in fata noastra avem tot timpul abruptul luminat al Caraimanului. In 20 de minute suntem langa Camin si gasesc (din fericire) niste colegi de club (CAR) care imi dau speranta ca pot sta la Camin in seara ce vine. Ramane sa ne auzim mai pe seara cand coboram sa fim siguri ca e cineva la Camin (fiindca exista o oarecare incertitudine pentru asta in functie de medicii din Sinaia - colegul de la Camin a fost muscat de niste caini si inca nu se stie cand ii pun toate copcile). La 10.30 pornim in sus pe TR ce urca spre poiana Costilei. Noi (adica eu si Andreea) stim bine ca vom iesi pe nemarcat spre refugiu si urmarim fiecare locsor cunoscut in stanga si in dreapta.
Urcam lejer pe poteca si Alex e fericit cand isi gaseste doua bete cu care sa se ajute. Astea tin loc pentru ceva timp betelor de trekking care sunt extrem de utile (si la urcat si la coborat)!Cam pe la ora 11.00 gasim in dreapta un marcaj forestier "cerc rosu". Urcam un pic pe el pe un fel de forestier si cand urmele dispar in totalitate, revenim in marcajul nostru TR printr-un urcus prin padurea proaspat inverzita.
La 11.30 suntem la intrarea in traseul demarcat spre refugiul Costila. Vedem din cand in cand un vag TG pierdut pe cate un copac. Multitudinea florilor de primavara ne opresc cateva minute spre admiratia sensibilitatii ce domina urmele iernilor reci.
In fata noastra se zareste printre "mainile" verzi ale copacilor triunghiul inzapezit de la obarsia Vaii Albe. Suntem convinsi ca mult timp de acum incolo va mai fi zapada pe firul vaii ce poarta numele puritatii iernatice.
Prin padure dam de cateva pete inghetate de zapada si ne oprim pentru cateva minute la stanca pe care sunt fixate cateva placi comemorative.
Imi aduc aminte ca ultima placa pe care am vazut-o aici era in memoria alpinistului Mihai Cioroianu disparut in 1999 in expeditia pe Muntele Ucigas Chogori. O data cu el ne vin in minte nume celebre in alpinismul mondial (mai corect spus "himalayanism") in frunte cu sir Hillary si Tenzing care au reusit si s-a gasit confirmarea atingerii celui mai inalt varf de pe Pamant. Am deosebita stima pentru colegul de club Sandu Bulgar cazut pe Albisoara Crucii in 3 martie 2010 si pastram un moment de reculegere la placa instalata de colegii de club. Jos palaria! Verificand textul de mai sus, ajung pe blogul bunului prieten Dinu Mititeanu la articolul http://www.dinumititeanu.blogopedia.biz/11-alpinism-escalada/urcand-spre-costila pe care va invit sa il cititi cu mare atentie! E una din multele pagini de istorie a alpinistilor romani pastrata pe vecie de stanca vie!
In fata noastra se zareste printre "mainile" verzi ale copacilor triunghiul inzapezit de la obarsia Vaii Albe. Suntem convinsi ca mult timp de acum incolo va mai fi zapada pe firul vaii ce poarta numele puritatii iernatice.Prin padure dam de cateva pete inghetate de zapada si ne oprim pentru cateva minute la stanca pe care sunt fixate cateva placi comemorative.
Imi aduc aminte ca ultima placa pe care am vazut-o aici era in memoria alpinistului Mihai Cioroianu disparut in 1999 in expeditia pe Muntele Ucigas Chogori. O data cu el ne vin in minte nume celebre in alpinismul mondial (mai corect spus "himalayanism") in frunte cu sir Hillary si Tenzing care au reusit si s-a gasit confirmarea atingerii celui mai inalt varf de pe Pamant. Am deosebita stima pentru colegul de club Sandu Bulgar cazut pe Albisoara Crucii in 3 martie 2010 si pastram un moment de reculegere la placa instalata de colegii de club. Jos palaria! Verificand textul de mai sus, ajung pe blogul bunului prieten Dinu Mititeanu la articolul http://www.dinumititeanu.blogopedia.biz/11-alpinism-escalada/urcand-spre-costila pe care va invit sa il cititi cu mare atentie! E una din multele pagini de istorie a alpinistilor romani pastrata pe vecie de stanca vie!
Cateva serpentine cu un pic de zapada ne urca pana la izovrul amenajat de sub refugiu (12.30). Facem o pauza faina de vreo zece minute si curand iesim in poienita de deasupra izvorului. Sufletele ne sunt mangaiate de cateva branduse care ne imbratiseaza poteca.
Urcam prin poiana pana in capatul de sus si facem dreapta pe poteca acum clara (nu asa de confuza cum a fost in tura din martie 2008 cand cu doi prieteni ne-am oprit aici pe noapte si zapada mare din cauza oboselii; in acea tura avalansele continue de pe firul Costilei ne-au oprit din drum). Acum coboram in firul vaii pe niste brane largi si clare si la 13.05 suntem pe limba de zapada ce acopera tot grohotisul din dreptul refugiului si saritorile de deasupra. Vedem refugiul in fata si stim ca aici e punctul terminus al iesirii noastre.
Ne relaxam in fata refugiului, stam la povesti si la masa, admiram peretii din jurul nostru si Andreea isi aduce aminte cu placere de traseele de pe aici, de primul ei rapel serios, de ascensiunile pe vaile Costilei si Galbenelelor si de multele clipe faine din acea tabara de catarare. Eu revad cu ochii mintii toate turele in care am ajuns in zona (si din pacate nu sunt foarte multe la numar) si refac vizual traseul pe care l-am facut de cateva ori pe creasta Baiului (inca acum in fata noastra cu pete de zapada). Ne infruptam cu de toate si nu pot sa lipseasca de la masa bucatele traditionale de Pasti: oua rosii, cozonac si cate o gura de vin rosu! Parca nu ne vine sa plecam la cat de frumos este aici! Nu degeaba refugiul Costila este "inima catararii bucegene".
Trec mai bine de doua ore si abia pe la ora 15.10 ne hotaram sa ne intoarcem pe drumul pe care am venit. Ne incaltam si ne strangem bagajele fara a lasa nici un pic de mizerie (asa cum de altfel trebuie sa faca orice OM care merge pe munte). Pornim inapoi peste limba de zapada acum moale peste firul vaii Costilei.
Coboram printre branduse prin poiana inclinata si in 25 de minute suntem la izvor. Aici facem o pauza de cateva minute si ii dam drumul in jos pe poteca pe care am venit. Reusim sa gasim alta varianta ce coboara printre copaci daramati chiar pe buza nordica a Vaii Albe si la 16.30 revenim la marcajul turistic TR. E pur si simplu o plimbare de relaxare si ne bucuram de fiecare floare, de fiecare raza de soare, de fiecare copac cazut, de fiecare umbra ce se rasfrange asupra noastra, de fiecare vedere a obarsiei Albei si de verdeata ce ne va inconjura mai jos pe langa drumul nostru imaginar. Inca un sfert de ora de urmat marcajul gasit si suntem la Caminul Alpin (16.45). Aici prietenii de mai devreme imi "provoaca" o "criza" de fericire. Stau peste noapte aici si vor pleca a doua zi cu masina spre casa. Ca urmare pot sa stau si eu la Camin (fiind membru CAR si platind taxa normala de cazare stabilita prin regulamentul intern al clubului si al Caminului). Ii conduc pe Andreea si pe Alex la gara cu rugamintea mare de a nu se supara pe mine ca nu ma intorc cu ei. Ma asigura ca nu e nici o problema si ca se bucura si ei pentru mine ca pot sa mai stau inca o zi in Bucegii dragi. La 17.52 trenul lor pleaca spre Bucuresti si eu ma gandesc ce as putea face pana seara. Ideea imi vine instantaneu: Urlatoarea!
Ies din gara si cobor spre sud pe DN1 pana in dreptul fostei fabrici de hartie construita si administrata ceva timp de fratii Schiel (de unde si denumirea de Schiel data potecii pe Valea Urlatorii sau Jepii Mici marcata cu TA). De aici urc pana la hotelul Silva si apoi in cateva minute sunt la intrarea in Valea Jepilor sau Jepii Mari marcata cu BA (18.20). Simt ca picioarele au prins viteza si imi propun sa vad cat de repede pot sa fac un mic circuit ce cuprinde si cascada. Asa ca pornesc in graba pe PR si trec in viteza pe langa multe grupuri ce iesisera la plimbare pana la cascada. Ma simt ca un rapid care trece pe langa personale stationate in gari :D! In 18 minute ajung la cascada Urlatoarea in jurul careia in 2005 am facut o actiune de ecologizare cu clubul Christian Adventure. Stiu ca au fost discutii la acea vreme pe listele de munte legate de ineficienta acestui tip de actiuni, dar macar noi am fost multumiti sufleteste ca am facut ceva pentru natura (chit ca a doua zi dimineata valea Jepilor era la fel de murdara ca inainte sa strangem noi gunoaiele cu o zi inainte).
Fac doua poze si continui urcarea rapida pe marcajul neoficial CR. Dupa doua minute de urcat pe grohotis dau de o alta cascaduta deasupra celei mari, cascaduta pe care nu o mai vazusem pana acum. Imi clatesc ochii cu aceasta mica si frumoasa cadere de apa si pasii mi-o iau in sus pe poteca. Inca patru minute de urcat si ies pe langa o statie de captare in marcajul TA despre care am vorbit mai devreme. Incep sa cobor in ritm alert si doar la Seaca dintre Clai fac o pauza de cateva poze putin mai sus de marcajul oficial (19.00).
In alergare ajung la conducta de apa unde se unesc TA cu PR si in graba cobor direct pana deasupra salii de sport si apoi in stanga pe forestier pana la intrarea in Valea Jepilor. Ma uit la ceas si sunt surprins de timpul "scos": circuitul Urlatorii in 45 de minute! Asa ca mai cobor pana la primul podet ce traverseaza apa si fac stanga pe PG spre partia Kalinderu. Tinta mea este sa ajung la Caminul Alpin si caut sa evit cat mai mult orasul. Asa ca tin marcajul mai intai pe un asa zis forestier si apoi pe poteca ce urca destul de sustinut prin padure. Ambitia mea este sa ajung la 19.20 la partie si cand imi dau seama ca nu mai am timp sa fac acest lucru, incetinesc ritmul. Mai am cateva serpentine de facut si apoi o curba de nivel ma scoate la 19.30 sub S-ul Kalinderului.
Pe aici traseul imi este foarte cunoscut si ma opresc pe marginea partiei pentru cateva guri de apa (acolo unde intr-o plimbare pe 1 mai 2009 am facut o pauza pentru cateva sandwich-uri). Mai cobor cateva zeci de metri si fac stanga pe forestier pe marcajul BG. Doar ca pe aici datorita amenajarilor parcului de distractii, terenul s-a schimbat foarte mult. Nu mai recunosc drumul asa cum era acum doi ani si in acelasi timp sunt incantat sa revad structura de la ICWC unde de curand am ajutat la organizarea etapei din Campinatul Mondial de Catarare pe Gheata.
Continui pe PG si la ora 20.00 ajung la intersectia cu TR deasupra Caminului Alpin. Sunt extrem de multumit de timpul facut in acest scurt circuit bustenean si cobor la prietenii de la Camin cu care schimb cateva vorbe. Cobor pana la un nonstop sa imi iau ceva de mancare pentru seara si pentru a doua zi si revin "acasa".
Mananc ceva de seara si cam in jurul orei 22.30 ma retrag la somn cu gandul la ziua de maine. Deja incep sa imi structurez in minte traseul pe care il voi face.
Ziua 2 - marti 26 aprilie 2011
Trezirea a doua zi se face de buna-voie si e mangaiata de razele de soare ce intra pe geamul camerei. Mananc ceva de dimineata si ma "alint" cu maiestuoasa vedere a Caraimanului si a Costilei ce strajuiesc Busteniul de deasupra!
Urcam prin poiana pana in capatul de sus si facem dreapta pe poteca acum clara (nu asa de confuza cum a fost in tura din martie 2008 cand cu doi prieteni ne-am oprit aici pe noapte si zapada mare din cauza oboselii; in acea tura avalansele continue de pe firul Costilei ne-au oprit din drum). Acum coboram in firul vaii pe niste brane largi si clare si la 13.05 suntem pe limba de zapada ce acopera tot grohotisul din dreptul refugiului si saritorile de deasupra. Vedem refugiul in fata si stim ca aici e punctul terminus al iesirii noastre.
Ne relaxam in fata refugiului, stam la povesti si la masa, admiram peretii din jurul nostru si Andreea isi aduce aminte cu placere de traseele de pe aici, de primul ei rapel serios, de ascensiunile pe vaile Costilei si Galbenelelor si de multele clipe faine din acea tabara de catarare. Eu revad cu ochii mintii toate turele in care am ajuns in zona (si din pacate nu sunt foarte multe la numar) si refac vizual traseul pe care l-am facut de cateva ori pe creasta Baiului (inca acum in fata noastra cu pete de zapada). Ne infruptam cu de toate si nu pot sa lipseasca de la masa bucatele traditionale de Pasti: oua rosii, cozonac si cate o gura de vin rosu! Parca nu ne vine sa plecam la cat de frumos este aici! Nu degeaba refugiul Costila este "inima catararii bucegene".Trec mai bine de doua ore si abia pe la ora 15.10 ne hotaram sa ne intoarcem pe drumul pe care am venit. Ne incaltam si ne strangem bagajele fara a lasa nici un pic de mizerie (asa cum de altfel trebuie sa faca orice OM care merge pe munte). Pornim inapoi peste limba de zapada acum moale peste firul vaii Costilei.
Coboram printre branduse prin poiana inclinata si in 25 de minute suntem la izvor. Aici facem o pauza de cateva minute si ii dam drumul in jos pe poteca pe care am venit. Reusim sa gasim alta varianta ce coboara printre copaci daramati chiar pe buza nordica a Vaii Albe si la 16.30 revenim la marcajul turistic TR. E pur si simplu o plimbare de relaxare si ne bucuram de fiecare floare, de fiecare raza de soare, de fiecare copac cazut, de fiecare umbra ce se rasfrange asupra noastra, de fiecare vedere a obarsiei Albei si de verdeata ce ne va inconjura mai jos pe langa drumul nostru imaginar. Inca un sfert de ora de urmat marcajul gasit si suntem la Caminul Alpin (16.45). Aici prietenii de mai devreme imi "provoaca" o "criza" de fericire. Stau peste noapte aici si vor pleca a doua zi cu masina spre casa. Ca urmare pot sa stau si eu la Camin (fiind membru CAR si platind taxa normala de cazare stabilita prin regulamentul intern al clubului si al Caminului). Ii conduc pe Andreea si pe Alex la gara cu rugamintea mare de a nu se supara pe mine ca nu ma intorc cu ei. Ma asigura ca nu e nici o problema si ca se bucura si ei pentru mine ca pot sa mai stau inca o zi in Bucegii dragi. La 17.52 trenul lor pleaca spre Bucuresti si eu ma gandesc ce as putea face pana seara. Ideea imi vine instantaneu: Urlatoarea!Ies din gara si cobor spre sud pe DN1 pana in dreptul fostei fabrici de hartie construita si administrata ceva timp de fratii Schiel (de unde si denumirea de Schiel data potecii pe Valea Urlatorii sau Jepii Mici marcata cu TA). De aici urc pana la hotelul Silva si apoi in cateva minute sunt la intrarea in Valea Jepilor sau Jepii Mari marcata cu BA (18.20). Simt ca picioarele au prins viteza si imi propun sa vad cat de repede pot sa fac un mic circuit ce cuprinde si cascada. Asa ca pornesc in graba pe PR si trec in viteza pe langa multe grupuri ce iesisera la plimbare pana la cascada. Ma simt ca un rapid care trece pe langa personale stationate in gari :D! In 18 minute ajung la cascada Urlatoarea in jurul careia in 2005 am facut o actiune de ecologizare cu clubul Christian Adventure. Stiu ca au fost discutii la acea vreme pe listele de munte legate de ineficienta acestui tip de actiuni, dar macar noi am fost multumiti sufleteste ca am facut ceva pentru natura (chit ca a doua zi dimineata valea Jepilor era la fel de murdara ca inainte sa strangem noi gunoaiele cu o zi inainte).
Fac doua poze si continui urcarea rapida pe marcajul neoficial CR. Dupa doua minute de urcat pe grohotis dau de o alta cascaduta deasupra celei mari, cascaduta pe care nu o mai vazusem pana acum. Imi clatesc ochii cu aceasta mica si frumoasa cadere de apa si pasii mi-o iau in sus pe poteca. Inca patru minute de urcat si ies pe langa o statie de captare in marcajul TA despre care am vorbit mai devreme. Incep sa cobor in ritm alert si doar la Seaca dintre Clai fac o pauza de cateva poze putin mai sus de marcajul oficial (19.00).
In alergare ajung la conducta de apa unde se unesc TA cu PR si in graba cobor direct pana deasupra salii de sport si apoi in stanga pe forestier pana la intrarea in Valea Jepilor. Ma uit la ceas si sunt surprins de timpul "scos": circuitul Urlatorii in 45 de minute! Asa ca mai cobor pana la primul podet ce traverseaza apa si fac stanga pe PG spre partia Kalinderu. Tinta mea este sa ajung la Caminul Alpin si caut sa evit cat mai mult orasul. Asa ca tin marcajul mai intai pe un asa zis forestier si apoi pe poteca ce urca destul de sustinut prin padure. Ambitia mea este sa ajung la 19.20 la partie si cand imi dau seama ca nu mai am timp sa fac acest lucru, incetinesc ritmul. Mai am cateva serpentine de facut si apoi o curba de nivel ma scoate la 19.30 sub S-ul Kalinderului.
Pe aici traseul imi este foarte cunoscut si ma opresc pe marginea partiei pentru cateva guri de apa (acolo unde intr-o plimbare pe 1 mai 2009 am facut o pauza pentru cateva sandwich-uri). Mai cobor cateva zeci de metri si fac stanga pe forestier pe marcajul BG. Doar ca pe aici datorita amenajarilor parcului de distractii, terenul s-a schimbat foarte mult. Nu mai recunosc drumul asa cum era acum doi ani si in acelasi timp sunt incantat sa revad structura de la ICWC unde de curand am ajutat la organizarea etapei din Campinatul Mondial de Catarare pe Gheata.
Continui pe PG si la ora 20.00 ajung la intersectia cu TR deasupra Caminului Alpin. Sunt extrem de multumit de timpul facut in acest scurt circuit bustenean si cobor la prietenii de la Camin cu care schimb cateva vorbe. Cobor pana la un nonstop sa imi iau ceva de mancare pentru seara si pentru a doua zi si revin "acasa".
Mananc ceva de seara si cam in jurul orei 22.30 ma retrag la somn cu gandul la ziua de maine. Deja incep sa imi structurez in minte traseul pe care il voi face.Ziua 2 - marti 26 aprilie 2011
Trezirea a doua zi se face de buna-voie si e mangaiata de razele de soare ce intra pe geamul camerei. Mananc ceva de dimineata si ma "alint" cu maiestuoasa vedere a Caraimanului si a Costilei ce strajuiesc Busteniul de deasupra!
Imi salut prietenii de la Caminul Alpin si la 9.30 plec spre hotelul Silva cu planul concret de a urca pe Valea Urlatorii si apoi de a cobori pe Piciorul Pietrei Arse sau pe la Cota 1400. Pana la data de 1 mai traseele de acces spre platou sunt oficial inchise datorita riscului crescut de avalansa. Am recomandari multiple ca se poate merge fara probleme si sunt si mai mult incurajat de vremea frumoasa de tot! Ca si ieri, caut sa evit cat mai mult orasul. Cobor putin pe strada Valea Alba si urmez niste stradute care ma scot pe aproximativ aceeasi altitudine deasupra bisericutei aflata in dreptul garii. Aici intreb cativa localnici daca stiu vreun drum de acces spre Silva si primesc raspuns afirmativ si indicatii pretioase. Urc pe strada pana in capatul ei de sus, ocolesc ultima casa si intru in padure pe un drum forestier. Traversez un mic parau pe un pod suspendat si apoi peste un mic delusor inierbat ies putin in aval de cimitirul orasului. Primisem sfaturi ca cel mai repede ajung la Silva prin cimitir. Mi se pare un pic macabru si ma avant pe niste stradute mai jos de gardul locului vesnic de odihna. Alti localnici iesiti la poarta ma indruma din nou prin cimitir. Asta e acum: ma duc pe acolo! Intru pe poarta principala si ma furisez printre pietrele funerare spre o poarta in stanga (in partea sudica a "ultimei case" a bustenarilor). Ies pe poarta si cobor pe niste radacini-trepte pana la primul rand de blocuri ce anunta zona statiei de telecabina. Imi croiesc drum printre blocuri si pe deasupra unor terenuri de tenis ies la podul peste care trecusem apa Jepilor cu o seara inainte. 
Separarea celor doua trasee "ale Jepilor" (Valea Jepilor BA si Valea Urlatori TA) ma prinde cam pe la ora 10.20. Las in dreapta valea Jepilor si urc pe PR si TA pana la intersectia "La Vinclu" de la care va trebui sa las in urma drumul de Urlatoare pe care am fost aseara (10.30). Incep sa urc pe poteca uscata amintindu-mi cu placere fiecare pas din celelalte ture. In special imi aduc aminte de o tura de prin 2007 cand am coborat iarna pe aici. Atunci am coborat fara probleme pe zona cu cabluri (evident cu asigurari cu cordelina) si ceva mai jos m-am "dat" la vale pe un valcel plin de zapada. Nu aveam coltari si nici nu stiam atunci cum sa ma opresc. Asa ca ma tot duceam la vale si mi s-a rupt si unul din betele imprumutate. Am avut noroc cu niste copacei solizi pe marginea stanga si m-am agatat cu un picior de ei. Bunul prieten Cip a venit atunci in ajutorul meu si am scapat teferi. Dar cu o mare invatatura de minte: coltarii fara de care nu mai plec in conditii de toamna-iarna-primavara si stilul de coborat sigur cu fata la zapada si pe poteca! In 15 minute de la plecare sunt la locul unde am facut pauza de revenire in acea tura si pornesc mai departe. Firele de vale se succed unul dupa altul si putin dupa ora 11.15 dau si de primele bucati de zapada inghetata pe poteca.
Continui sa urc si abia astept sa ies la pajistea alpina. De cateva ori sap trepte in zapada pe panta care imi pare cea mai sigura. Prima poiana ce imi vesteste golul alpin ma primeste in bratele ei la 12.20. Ma aflu in locul numit "La mese" de unde se vad in sus stalpii de la vechiul funicaular de la fabrica de hartie. In stanga mea se inalta maiestuos peretele ce coboara din vf Jepii Mari (2071m) pe plaiul Paltinu. In dreapta mea se inalta peretele Claii Mari in care sunt numeroase trasee de catarat si sub care se ascund cele trei fire ale Comorilor. Ma aflu putin sub locul unde braul lui Raducu se uneste cu poteca marcata de pe valea Urlatorii.
In acest loc aveam o mica temere data de posibilitatea ca treptele de stanca sa fie acoperite de gheata. Logica mea care spune ca versantii sudici nu mai au zapada se adevereste de catre Maria Sa Muntele: nu este absolut nici un pic de zapada sau gheata pe zona cu cabluri! Asa ca trec bucata asta mai repede decat m-as fi asteptat: la 12.40 sunt sub ultimul fir de vale de la care trebuie sa fac stanga printre jnepeni. In acest rastimp nu pot sa nu ma opresc pentru cateva poze si sa ma las supravegheat de una din locuitoarele nestingherite ale acestor zone: o capra neagra ce se uita de sus la mine (la propriu!).
La valcel zapada cuprinde in totalitate poteca si ma duce mult mai repede decat ma astept la cantonul Schiel sau Casa Naturalistilor (12.50). Ma autofelicit pentru alegerea de a veni pe aici fiindca vremea este mai mult decat perfecta! In dreapta mea (spre N si NV) se vad Caraimanul si Crucea Eroilor si parca undeva cocotata sus este cabana Babele. De fapt cuvantul "sus" e potrivit aici fiindca ma aflu la 1925m deasupra "marei" (asa cum scrie pe placuta de la gara din Busteni) si pana la Babele mia sunt peste 200m diferenta de nivel. Fac 15 minute pauza de masa pentru cateva napolitane, cateva guri de apa si o suita de poze. Imi iau rucsacelul in spate si pornesc la 13.05 pe TA spre cabana Piatra Arsa. Jnepenii deschid in fata mea un culoar si ma lasa sa trec. Urc printre ei avand in spate imaginea Pietrei Mari si ies la prima poiana dintre jnepeni dupa 5 minute de miscat picioarele dornice de mers. Zapada este destul de inghetata si din cand in cand bocancii mi se afunda prin placa de deasupra pufului alb destul de umed. E 1 mai, la ce as putea sa ma astept de la Munte? Prin rezervatia de jnepeni urmez indicatoarele care ma duc in 20 de minute la o intersectie de culoare de zapada. La 50 de metri in fata mea se vede hotelul Piatra Arsa si in stanga terenul de antrenament pentru sportivi.
Renunt la Piatra Arsa si in 5 minute ajung la terenul de fotbal pe care il ocolesc pe stanga in dorinta de a evita sa ma afund si mai mult in zapada umeda si neplacuta pentru bocancii mei de vara. Cunosc bine directia de urmat spre Piciorul Pietrei Arse din tura din martie cu Adina http://cezarpart.blogspot.com/2011/03/rt-bucegi-strunga-11-13022011.html si nu numai.
Renunt la Piatra Arsa si in 5 minute ajung la terenul de fotbal pe care il ocolesc pe stanga in dorinta de a evita sa ma afund si mai mult in zapada umeda si neplacuta pentru bocancii mei de vara. Cunosc bine directia de urmat spre Piciorul Pietrei Arse din tura din martie cu Adina http://cezarpart.blogspot.com/2011/03/rt-bucegi-strunga-11-13022011.html si nu numai.
Asa ca ajung rapid pe marcajul BA pe care voi cobori pe Picior. Inainte de a iesi din platou surpind un fel de monstru din Lockness ce iese impietrit de dupa varfurile cu jnepeni ce limiteaza abruptul bucegean.
La ora 13.50 parasesc platoul pentru coborarea spre Poiana Regala. Pastrez curba de nivel marcata pentru a evita cat mai mult limbile de zapada. Imediat ce incep sa cobor trec cu pierdere de altitudine peste o limba de zapada si apoi drumul ma duce lejer pe varianta pe care am ales-o eu in urcarea cu Adina. Tin muchia pana la capatul ei si apoi in cateva serpentine intru printre primii brazi. Am placuta surpriza sa ma intalnesc cu primii colegi intru Pasiune ce urcau intr-o plimbare detasata pana pe platou. Facem schimb de impresii (chiar si cu cainele care ii insoteste si care e bucuros de mangaieri) si ne urmam fiecare drumul mai departe. Mai trec de o ultima pata de gheata si ies lejer la masuta unde am facut pauza de atatea ori. Fac si acum un minut pentru doua poze si cobor mai departe spre Poiana Stanii. In 5 minute ajung la intrarea nemarcata in braul/brana ursilor pe care o las in dreapta (14.40) si ma afund in serpentine succesive descendente prin padure. Intalnesc doi pantofari/turisti in adidasi ce urca agale spre masa (fiindca la stilul lor nu cred ca vor ajunge mai departe si nici nu imi doresc; tipul are un casetofon zgomotos pe umar!!!). Poiana Stanii/Regala ma intampina cu o gramada de flori placute si multe. E adevarat ca sunt si cateva grupuri de picnicari printre care trec fara a ma uita nici in stanga nici in dreapta. Doar minunile din iarba si cateva peisaje ma opresc din viteza mersului.
E inca devreme sa cobor in Sinaia si ma hotarasc pe moment sa cobor pe vechiul marcaj PG spre Poiana Tapului (15.00). Distractia mare este ca in toata poiana nu exista nici un indicator in acest sens. Noroc cu memoria mea care imi arata cu exactitate unde gasesc primul marcaj ascuns sub ramurile unui copac in coltul nord-estic al poienii. Trec un paraias si tin poteca foarte clara si evidenta. Chiar si marcajele incep sa fie mai bune si imi place extrem de mult poteca imprejmuita de verde. E atat de atragator verdele si vad cativa oameni ce culeg frunzele puternic colorate. Am nevoie doar de confirmarea unui brasovean ca totul e plin de leurda in jurul meu ca sa imi creez un sentiment de slabiciune ca nu am nici o punga sa adun leurda!
La ora 13.50 parasesc platoul pentru coborarea spre Poiana Regala. Pastrez curba de nivel marcata pentru a evita cat mai mult limbile de zapada. Imediat ce incep sa cobor trec cu pierdere de altitudine peste o limba de zapada si apoi drumul ma duce lejer pe varianta pe care am ales-o eu in urcarea cu Adina. Tin muchia pana la capatul ei si apoi in cateva serpentine intru printre primii brazi. Am placuta surpriza sa ma intalnesc cu primii colegi intru Pasiune ce urcau intr-o plimbare detasata pana pe platou. Facem schimb de impresii (chiar si cu cainele care ii insoteste si care e bucuros de mangaieri) si ne urmam fiecare drumul mai departe. Mai trec de o ultima pata de gheata si ies lejer la masuta unde am facut pauza de atatea ori. Fac si acum un minut pentru doua poze si cobor mai departe spre Poiana Stanii. In 5 minute ajung la intrarea nemarcata in braul/brana ursilor pe care o las in dreapta (14.40) si ma afund in serpentine succesive descendente prin padure. Intalnesc doi pantofari/turisti in adidasi ce urca agale spre masa (fiindca la stilul lor nu cred ca vor ajunge mai departe si nici nu imi doresc; tipul are un casetofon zgomotos pe umar!!!). Poiana Stanii/Regala ma intampina cu o gramada de flori placute si multe. E adevarat ca sunt si cateva grupuri de picnicari printre care trec fara a ma uita nici in stanga nici in dreapta. Doar minunile din iarba si cateva peisaje ma opresc din viteza mersului.
E inca devreme sa cobor in Sinaia si ma hotarasc pe moment sa cobor pe vechiul marcaj PG spre Poiana Tapului (15.00). Distractia mare este ca in toata poiana nu exista nici un indicator in acest sens. Noroc cu memoria mea care imi arata cu exactitate unde gasesc primul marcaj ascuns sub ramurile unui copac in coltul nord-estic al poienii. Trec un paraias si tin poteca foarte clara si evidenta. Chiar si marcajele incep sa fie mai bune si imi place extrem de mult poteca imprejmuita de verde. E atat de atragator verdele si vad cativa oameni ce culeg frunzele puternic colorate. Am nevoie doar de confirmarea unui brasovean ca totul e plin de leurda in jurul meu ca sa imi creez un sentiment de slabiciune ca nu am nici o punga sa adun leurda!
"Uite doua pungi de paine de la mine! Eu pot sa mai vin si alta data!" imi spune noul coleg de traseu.
"Multumesc tare mult! Acum ma apuc de cules!"
In vreo 30 de minute adun doua pungi de paine cu leurda pe care o indes cat mai mult. Are un puternic miros de usturoi care imi va da putin de furca in tren.
Cobor pe urmele lui in speranta ca gasim maircajele bune. Eu imi aduc aminte ca alta data am gasit marcajele chiar pana in Poiana Tapului. Acum defrisarile si drumurile forestiere noi au schimbat peisajul si curand pierdem tot ceea ce credeam noi ca inseamna marcaj. Coborasul este destul de abrupt si cele doua pungi de leurda pe care le tin in mana imi ingreuneaza si mai mult stabilitatea. Dar nu e nici o problema ca am destula siguranta in mine. La 16.25 vedem ultimul marcaj si coboram la un drum forestier intr-o serpentina mare. Colegul meu cel nou nu mai fusese pe aici si avea un sfat de la un prieten sa tina dreapta pe forestier. Coboram noi vreo 500 de metri si ni se pare ca e cam ciudat pe aici si ca directia nu e deloc buna (pe aici coboram in Busteni). Asa ca revenim la serpentina si vedem ca din ea se desprinde un fel de culoar-poteca in jos. Mergem la vale pe el pana ce dam in valea Tapului. E un prilej de pauza cateva secunde pentru racorire si vedem pe rau in jos primele case din localitate (17.00). Asa ca pe langa cursul de apa coboram pana la prima strada ca ne duce tot in jos psre Prahova si linia de tren. Nu suntem asa de siguri unde ne aflam si intrebam o localnica de gara. Ne lamureste ca suntem pe strada Amurgului in Poiana Tapului si ca gara e imediat dupa sosea. Asa ca ii multumim si in 5 minute suntem la DN1. Aici ne despartim si eu cobor la gara intuitiv pe sub curtile catorva case. la 17.20 sunt in gara, imi vize biletul pentru intoarcere si astept pana la 18.00 cand "caruta" ma ia si ma duce pana acasa in "draga" capitala (21.25). In tren mirosul de leurda ma face un pic "respingator" si profit de ocazie ca sa imi intind putin picioarele ce m-au alergat destul in aceste doua zile.
Ii multumesc Muntelui pentru aceste doua zile minunate de Pasti petrecute pe munte alaturi de prieteni si de tacutele stanci bucegene!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu