Bucegi 30-31.07.2016

Traseu/route: Bușteni-Pichetul Roșu-Mălăiești (TR)-Țigănești (BG)-Clincea (BR)

Colegi de tură/Trekking camarades: Clemence, Cezar 

Clemence își începe vacanța în România și, fiind pasionată de munte, se lasă pe mâna mea să o duc într-un loc frumos și accesibil. Și unde altundeva să fie decât în catedrala Mălăiești? 

Ajungem dimineață cu trenul în Bușteni și pornim la drum în sus pe strada Valea Albă. Găsim o hartă veche, trecem de Căminul Alpin și apoi în sus pe lângă troiță, pe lângă intrările în Valea Albă și spre refugiul Coștila și prin cele trei văiugi ajungem în Poiana Coștilei. E inutil să spun că distanțele și minutele au trecut pe nesimțite din poveste în poveste... Mâncăm la stână, îi explic ce înseamnă stâna românească și mai departe spre Pichetul Roșu peste apa Cerbului...

Clemence starts her holiday in Romania and, being passionate with mountains, let me take her to a beautiful accessible place. And where can it be other than Mălăiești cathedral?

We reach Bușteni in the morning by train and start to trek up on street Valea Albă (White Valley). We find an old map, pass beside Căminul Alpin and, going up beside the crucifix, the entries to Valea Albă/White Valley and Coștila refuge and the three small valleys, we reach Poiana Coștilei (big opening/clairiere). It is useless to say that distances and minutes easily passed from one story to another... We eat at the sheep-yard, I explain her what is a roumanian sheep-yard and continue to Pichetul Roșu over Cerbului water...

Urcăm, coborâm, dăm de văcuțe prin pădure, facem un mic ocol să vedem cum mai arată adăpostul din Valea Morarului, urmăm marcajele și poteca bine-cunoscută și ajungem în Pichetul Roșu. Aici schimbăm direcția la stânga alături de BR, salutăm grupuri și grupuri de montaniarzi și tot urcăm prin culoare de avalanșă spre valea Bucșoiului. Facem pauză la banca lui Traian (îi povestesc lui Clemence de prietenia noastră și de momentul nefast) și ne punem pelerinele fiindcă începe ploaia. Trebuia să fie și asta!

Mai departe trecem de un culoar de noroi, de zona cu scări și de al doilea culoar până în șaua Prepeleag/Prepeleac. Aici e masa dedicată unui alt prieten și citiți voi frumoasele cuvinte. Pentru amândoi am în minte versurile:

”Iar voi, prieteni, dragii mei

Prin munți când v-avântați

De mine să vă amintiți

Și-un iodler să-mi cântați”

We go up and down, meet some cows in the forest, make a small round to see the shelter from Valea Morarului/Miller's Valley, follow the marks and the well-known path and reach Pichetul Roșu. We turn to left next to BR (red line), we salute groups of montagnards and go up through avalanche lines to Valea Bucșoiului/Bucșoiu's Valley. We make a break at Traian's bench (I tell Clemence about our friendship and the bad moment) and we put our rain jackets for the rain starts. It has to be like this!

We pass one mud couloir, then area with stairs and the second couloir to Prepeleag/Prepeleac saddle. You can see here a table for the memory of another friend and you read the beautiful words. For both of them I found some lines.

"And you, my dearest, dearest friends

On mountains if you soar

Remember me from time to time

A iodler you should oar."

Începem coborârea, printre rădăcini Clemence se julește puțin la genunchi (vedem abia la vechiul pod mișcător), coborâm pe zona expusă și pe la căluții cabanei și ne oprim peste apă pe terasa plină de oameni. Mâncăm ceva, un băiat de la Salvamont se oferă, curăță și bandajează rana, mulțumim și căutăm un loc liniștit pentru cort. Îl găsim ceva mai sus în fundul căldării glaciare, puțin sub primul prag. Întins cortul, mers la apă, supă, mămăligă cu brânză de burduf și unt... Ce zi faină și acum la sfârșit norii și ceața se joacă deasupra noastră spre abrupturi...

We start to go down, Clemence scratches one knee in the roots (we observe this at the old moving bridge), we go down on the exposed zone and beside the horses from Mălăiești and we stop after the river on the crowded terrace. We eat something, a guy from Salvamont offers to clean and bandage the wound, we thank and search for a quiet place for the tent. We find it up at the end of glacial cirque, just under the first threesold. Laying the tent, going for water, soup, mămăligă/polenta with bellows (?) cheese and butter... What a fine day and now, at the end clouds and fog play above us on the steep slopes...

Dimineață ne trezim în aceeași atmosferă superbă, coborâm la cabană pentru ultimul pansament și pornim mai departe. Planul inițial era să dormim sus la Țigănești și a fost o alegere mult mai inspirată așa... Printre flori, gândăcei, marcaje BG și prin culoare de noroi urcăm în Padina Crucii unde facem o scurtă pauză de biscuiți și brânză specifică Pirineilor. Pe poteca lejeră găsim praguri ce ne urcă spre micul lac Țigănești și pereții finali ai căldării. Cotim dreapta și ajungem în ceață la refugiul Țigănești (2178m). Frumos loc și surprinzător refugiu-balon pentru Clemence!

We wake up in the morning in the same great atmosphere, go down to the cabane/chalet/refuge for the last bandage and move on. The initial plan was to sleep up at Țigănești shelter and we did a more inspired choice... Between flowers, bugs, Yellow Line marks and mud couloirs we head up to Padina Crucii where we make a short break for biscuits and specific Pyrenees cheese. On a light path we find threesolds that head us up to small Țigănești lake and the final walls of the cirque. We turn to right and reach Țigănești shelter (2178m) in fog. Beautiful place and surprisingly baloon-shelter for Clem!

Trecurăm munții și coborâm spre Bran pe Muchia Clincii... Pierdem altitudine repede pe sub culme, salutăm și încurajăm grupuri în urcare, trecem printre sfincși și alți monoliți, simt un miros de stână, vorbesc un pic cu ciobanul (are câteva sute de oi ceva mai jos în vale) și intrăm în pădure. Peisaj cunoscut și totodată nou! La turma din pădure vorbim puțin cu ciobanul și cu câinii (pe limba lor simplă și caldă), continuăm la vale și înainte de ultima cotitură la stânga spre izvor, o rog pe Clemence să mă aștepte. Vreau să îmi confirm că putem alege alt drum. Scurtă alergare de confirmare și mergem în jos pe Muchia Oprișului. Nu aș urca pe aici, chiar de mai găsim niște marcaje BR! Și ne oprim pentru moment aproape jos fiindcă am intrat în zmeuriș. Nici că ne pasă că ar putea apare ursul! Ieșim la un drumeag, apoi în drumul mare de mașină și tot în față ajungem pe strada Porții la podul Oprișului (după un desert bun cu corcodușe dulci). Câteva momente de pauză și apă și apoi vedem mai departe.

We passed the mountains and now we go down to Bran on Clincea ridge... We lose altitude quite fast under the ridge, salute and encourage groups who are going up, pass between sphinxes and other monolits, I feel sheep-yard smell, talk with the sheperd (he has a few hundreds sheep down in the valley) and enter the forest. Known and new landscape in the same time! At the sheep flock in the forest we talk with the sheperd and the dogs (in their simple warm language), we continue down and before the last turn to left to the spring/source, I ask Clemence to wait for me. I want to confirm myself that we can choose another path. Short confirmation run and we go down on Oprișului ridge. I wouldn't go up on this way, even if we find some Red Line marks! And we stop for a moment in the lowest part because we entered the raspberry bushes. We don't care that the bear might appear! We reach a small forest road, then the big car road and continuing in the same direction, we reach Porții street down at Oprișului bridge (after a good desert with sweet mirabelles). Few break minutes for water and we see further.

Căutăm un taxi până la DN și realizăm că cel mai ieftin e să mergem până în Brașov (90 de lei). Așa că suntem destul de repede în Gara centrală din Brașov!

Îmi iau bilet la primul tren și mâncăm tot felul de bunătăți tradiționale (de la salată de vinete la ciulama, mămăliguță, sarmale, ciorbă de legume...). Clem pleacă spre hostelul unde aranjasem cu cazarea pentru seara asta și eu spre tren. Am uitat complet că am cortul ei în rucsac și reușim să ne mai vedem câteva minute să-i dau cortul. Cu ajutorul amabililor domni de la fast-food-ul din gară!

Foarte faină tura, plăcută și relaxantă, și prevedem niște săptămâni foarte faine. Clemence va merge în Piatra Mare și în Crai singură, apoi revine la București spre we... Va fi un we de totală relaxare... Să nu anticipăm!

We search for a taxi to DN and realise that is the cheapest way to go to Brașov (90 lei). So we are pretty fast in Central Railway Station in Brașov!

I buy ticket at the first train and we eat all kind of traditional food stuff (from salade d'aubergines to ciulama, mămăligă, sarmale, vegetables soup...). Clemence leaves to the hostel where we set for this evening and I go to the train. We completely forgot that I have her tent and we manage to meet for a few minutes to give her the tent. With the help of the gentle men from the fast-food!

A very fine trip, enjoyable and relaxing and we foresee some fine weeks. Clemence will go to Piatra Mare and Piatra Craiului by herself, then she will come to Bucharest for we... A totally relaxing we... Let's not anticipate!

Pe vechi drumuri din Baiului 19-20.07.2014

Plimbări de o zi prin aceiași munți ai Baiului 19-20.07.2014

Nefiind hotărât ce trasee voi parcurge și cum (mai ales că e vorba de trasee foarte prost marcate), nu am anunțat turele către prieteni.

Ziua 1  - sâmbătă 19.07.2014

Așa cum sunt obișnuit de mulți ani, sâmbătă ajung cu trenul obișnuit regio până în Posada. Pe drum m-am hotărât să parcurg traseul marcat cu BR din sudul munților Baiului. Având hartă și ceva cunoștințe despre zonă, știu cam pe unde ar trebui să meargă traseul. Am mai fost și cu alte ocazii în căutarea acestui vechi traseu! De la halta Posada (unde mănânc primul măr din cele câteva luate din non-stop-ul din Gara de Nord!) urc scările până la DN1 și merg la dreapta pe DN1 spre sud până la valea Florei. Urmează să descopăr marcajele fiindcă nici în alte dăți (când am coborât pe valea sau pe muchia Florei) nu găsisem marcaje! Trec pe stânga șoselei și urc pe drumul forestier ce duce deasupra castelului familiei Bibescu și a muzeului cinegetic. După intrarea de sus a muzeului cotesc la dreapta și găsesc niște marcaje CR. Mai încolo mă voi lămuri despre ce vorba aici! Merg pe drum până la cantonul de vânătoare Florei și ies din drumul lat spre stânga.

La început urc spre nord pe un prim drum de exploatare. Drumul merge spre vest și atunci continui la stânga în sus pe alt drum. Repet mișcarea asta de câteva ori până ajung la o potecă mai lată. Merg spre dreapta spre est și îmi dau seama că deviez mult de la direcție. Poteca coboară spre valea Florei. Revin la locul unde am pornit spre est, mai urc vreo sută de metri spre vest și ajung la o curbă mare la dreapta. Până aici am mers fără marcaje! După curba asta în sus dau de primele marcaje BR vechi din tablă prinse în scoarța copacilor! Le urmez tot în sus pe drumuri de noroi până la gardul unei pepiniere/plantații/poieni, cotesc la dreapta și ajung într-o curbă de nivel. Iarăși lipsă de marcaje! Explorez poteca de pe curba de nivel vreo 200 de metri spre est (coboară ca cea de mai devreme!), revin apoi spre vest și ajung la o poiană lungă și frumoasă. Îmi amintesc de ea de când am urcat cu Adina iarna spre casa Florei. Parcă îmi vine să îi cânt poienii (asta îmi vine acum când scriu și mi se întâmplă deseori pe munte "Îmi amintesc de tine, stăteai în fața mea/A fost de-ajuns o privirie ce n-o pot, n-o pot uita" - Compact, "Fata din vis"). Merg până în mijlocul ei pe drum de exploatare, mă lămuresc că nu e bine pe aici (mai încolo puțin astăzi voi ajunge în același loc!) și revin la punctul de plecare pe curba de nivel. 

Trebuie să merg tot pe culme în sus. Intru printr-o mini-junglă prin care rar mai umblă vreun om (de animale sunt sigur că umblă!), găsesc poteca și un stâlp foarte vechi și șters (semn că sunt pe vechea potecă), urc prin poiana lungă (sunt puține și mă bucur vizual și gustativ de niște frăguțe foarte frumoase și bune!) și se formează un drum de exploatare mai larg ce continuă să urce. De menționat că pe GPS îmi apare (ca și în alte multe locuri!) ca fiind drum de exploatare! Continui pe drumul cu urme de tractor până ce ajung în pădurea răcoroasă!

Traversez vreo 100 și ceva de metri de pădure și ies la șaua de sub vârful Doamnele. Din ce știam eu din altă tură, fosta casă de adăpost Florei se găsea undeva în stânga acestei șei (locul mi-e cunoscut din două ture de iarnă de acum câțiva ani cu Adina Budică și Emil Engel). De fapt (așa cum voi afla peste mai puțin de două luni) casa de adăpost era chiar în această șa (îi voi vedea vechea fundație acum năpădită de arbuști și buruieni). 

Urc pe drumul vizibil prin zone cu iarbă înaltă, de câteva ori evit iarba printr-un șanț natural și ajung la drumul principal pe care localnicii merg cu căruțele. Cotesc la stânga și peste câteva zeci de metri dau de câțiva ciobani care stăteau tolăniți la o bere. Se miră cum de un bucureștean merge singur pe aici. Le spun exact pe unde am venit, pe unde merg și le mai dau alte detalii despre zonă. Sunt uimiți că nici ei nu știu atâtea detalii chiar dacă sunt de-ai locului. Doar unul din băieți e venit de la oraș de câțiva ani și e justificat să nu știe locurile pe aici. Nu mă lasă până nu beau cu ei câteva guri de bere. Ei nu înțeleg cum vine treaba să nu bei alcool când mergi pe drum și ți-i sete! Le zic că merg până la Piscul Câinelui și mă întorc. Sigur ne mai întâlnim!

Pe dreapta las vârful Doamnele și apoi vârful Tituleni. Sub cele două vârfuri se află stâna renovată din fonduri europene, stână unde am stat într-o iarnă înainte de renovare. Eram cu munții de zăpadă în fața intrării stânei și cu multe grade minus chiar în interior! Mai departe las pe partea stângă vârful Răzoare care se lasă spre sud în muntele Fruntea lui Vasal, ajung în șaua de la sud de vârful Mierlei și urc prin estul primei gâlme a acestuia. Sub a doua gâlmă vorbesc cu un cioban ce stătea cu oile pe vârf. Nu vroia nimic, doar vroia să mai audă și el voce de om străin (șeful lui a venit cu mașina în timp ce vorbeam noi ca să numere oile). Ciobănașul e trimis de stăpâni de la stâna de sub Petru (unde e tatăl lui) fiindcă se cerase cu băieții de acolo. Recunoaște că nu face deloc frumos la băutură și d-asta a fost izolat aici la stâna Mierlei. Continui pe drum și între vârfurile Vornicu și Piscul Câinelui mă intersectez cu doi bicicliști. Schimbăm câteva vorbe și pornim în direcții opuse. În șaua dintre Vornicu și Piscul Câinelui ies din drumul de culme la stânga și pe ceață ajung la vârful Piscul Câinelui (1650m). Unesc astfel și segmentul ăsta de marcaj BR cu cel de săptămâna trecută! 

Cum îi ceață și nu văd mare lucru, fac cale-ntoarsă pe unde am venit. În șaua Mierlei dau de ciobanii de mai devreme. Abia urcau cu căruța cu calul și s-au mirat când m-au văzut că eu sunt deja pe drumul de întoarcere. Fac o mică variație față de drumul de venire și urc pe vârful Răzoare (adică pe linia de iarnă pe culme, nu pe drumul de sub vârf!). Revin la drumul de culme la est de vârful Răzoare și mă întâlniesc cu o familie ce urcase cu o Dacie papuc și acum stăteau la odihnă. Mă întind puțin cu ei la povești în aerul curat de munte. Vin niște consăteni de-ai lor, ne salutăm, îi las să stea de vorbă și pornesc la vale printre căluți și văcuțe ce se plimbă pe sau pe lângă drum. 

Ies din drum pe urmele de căruță cunoscute de mai devreme, mă uit la "pista de decolare" ce coboară spre șaua vechii case de adăpost Florei și cobor până la pădure.

Cobor prin petecul de pădure și apoi prin lungile poieni ale piciorului Florei, ajung pe drumul de mai devreme la gardul grădinii ce-mi schimbă direcția la stânga, urmez drumul cu cele câteva marcaje și după ele mă las ghidat de "inimă" până la casa de vânătoare Florei.

Merg pe drumul forestier pe care venisem acum câteva ore și în stânga văd că marcajele coboară pe lângă drum prin Porțile Verzi. Acestea de fapt sunt o veche poartă a castelului familiei Bibescu pe unde era singura cale de acces dinspre pădure. 

Pe poteca slab marcată (marcată acum mult timp și cu marcaje aproape dispărute) ajung deasupra stației de gaz. Cotesc la dreapta și urc la dreapta pe vechile marcaje CR ce duceau spre casa de adăpost Florei. Trec de drumul forestier și marcajele dispar repede printre drumurile de exploatare. Continui în explorare pe un drum de exploatare și tragere de lemne. Drumul e din ce în ce mai plin de noroi și se strâmtează într-un canal de scurgere. Urc pe el pe malurile de pământ și ies într-o poiană unde e ruina de la bazinul de pește de la Podul lui Șerban. Bazinul ținea tot de palatul familiei Bibescu. Urc printre frăguțe pe canalul de noroi până la poiana lungă unde fusesem mai devreme și mă întâlnesc cu posădeanul Florin. Are niște câini cuminți care doar mârâie un pic ca să își apere vacile stăpânului.  

Îmi povesteste despre cloșcărie (o ruină pe lângă care trecusem ceva mai sus de casa de vânătoare Florei unde se creșteau în special păsări pentru palat), despre Podul lui Șerban (bazinul de mai devreme despre care nu știe prea multe), despre Porțile Verzi (la fel îmi spune ce știe și el) și despre poiana în care ne aflăm. Îmi spuen despre un loc fain ceva mai sus de poiană și îl explorez puțin. E un loc de popas foarte liniștit și plăcut. Prilej de odihnă și de povești la telefon cu o dragă prietenă aflată acum la vreo 500 de kilometri distanță! 

Cobor pe același drum până la marcajele CR și pe drum intru la dreapta prin curtea castelului și ajung la paza de la poartă și la gara Posada. În așteptarea trenului îmi schimb tricoul pe peron, mănânc un măr și niște biscuiți și cu trenul regio de vară plec la 19.30 spre București (22.00). Fie și câteva ore, tot e mai bine să dormi în patul tau!

Duminică dimineață sunt în Gara de Nord la regio. Fiindcă e drumul mai lung decât într-o singură tură de două zile, pare că am ajuns prin mai multe locuri. Merg cu trenul până în Azuga (9.00) unde mai știam de câteva trasee (ultimele trasee marcate neparcurse în ultima perioadă din zonă). Merg pe strada principală întins până la parcul Ecaterina Teodoroiu și cotesc la stânga înainte de parc pe unde știam eu că merge TA. Mai coborâsem o dată pe aici. Urc până la ultima casă și mă uit puțin în față spre Bucegi (pentru câteva clipe sunt cu fața spre vest).

Urc prin pădure pe canale pe unde se scurge apa când plouă și ajung într-o poiană aflată la 1150 de metri. Aici surpriză: poteca marcată merg și în stânga și în dreapta. Îmi dau seama că hărțile nu sunt în totalitate greșite (poteca marcată cu TA merge pe hărți pe culme, nu pe unde am venit eu!). Doar că mai este o variantă de potecă. 

Hai pe aici, Cezare, că e nou pentru tine și tot trebuia să mergi! Cobor constant până în poiana următoare și mi se pare că poteca mege la stânga peste o mlaștină! Așa că trec mlaștina, ies la un drum forestier, fac stânga și un azugean ce adună zmeură mă lămurește pe unde e poteca. Fac cale-ntoarsă și în ultima poiană după mlaștină descopăr pe unde e traseul corect! Continui în coborâre pe poteca marcată și pe o veche potecuță pietruită (asemeni celei pe care se urcă la Poiana Stânii/Stâna Regală de la Sinaia) ajung la DN1 la 100 de metri nord de pasarela de la gară). Bine că aflu și eu după zeci de ani pe aici de unde pleacă marcajul! Revin la poiana de la 1150 metri încheindu-mi astfel explorarea și urc pe culme spre golul de sub Clăbucetul Azugii. 

Cam o treime din drum merg pe o aproximativă curbă de nivel și apoi începe un urcuș susținut pe piciorul împădurit. Îmi pare destul de ușor vara și țin minte că am mai fost pe aici chiar dacă nu recunosc prea mult locurile. Mă simt așa de bine că încep să fredonez ceva refrene de munte (de plăcere, nu de frica ursului :D)!

Înainte de a ieși din pădure văd pe partea dreaptă ceva neobișnuit: o cutie de candele (de care găsești în cimitire) asemeni vechilor lampadare din orașe e prinsă de un copac cu o bară metalică. A trecut atât de mult timp de când este aici încât bara metalică de suport începe să fie acoperită de scoarța copacului. Îmi place ideea de a nu pune o cruce obișnuită metalică și a lega amintirea montaniardului de unul din copacii dragi! Mai merg puțin și ies la golul alpin. 

Înainte de a urca spre plantația de pini îmi confirm poteca marcată prin semnele ce merg la stânga. Altă dată doar le văzusem din direcția cealaltă, nu am mai mers pe aici! Altă bucățică nouă de traseu! Curba de nivel plină de noroi mă conduce până în piciorul nordic al muntelui deasupra cabanei Gârbova. Văd cabana și cobor spre ea. Îmi e cunoscut cabanierul Ion Peticilă de mulți ani și chiar dintr-o tură de astă toamnă-iarnă!

La cabană mi-i tare bine și parcă nu îmi vine să merg mai departe. Mă opresc pentru o mămăligă cu brânză de burduf, piper și ardei iute și două ceaiuri. Chiar cabanierul pregătește mămăliga cu brânză de burduf în diverse sortimente! Îl întreb de un traseu marcat cu PA spre păstrăvărie și se laudă că l-a marcat pe drumul tunului (un drum construit de militari în primul război mondial). Îmi spune cam pe unde să cobor pe acolo și mai îmi spune de traseul marcat cu PA care coboară spre fosta cabană Limbășel. Îmi spune că și pe acesta l-a remarcat într-o perioadă de liniște. Rare sunt perioadele astea la o cabană, poate doar într-o marți sau miercuri când vin puțini turiști! Fiindcă e ocupat cabanierul, hotărăsc să cobor spre Limbășel și la întoarcere să îmi arate pe unde pleacă drumul tunului. După vreo oră de leneveală cobor pe PA pe lângă stația de apă. Trec în prima parte a drumului printr-o zona cu coada-calului și mă afund în desiș și lăstăriș mare. Reușesc să dibui poteca până la primul vâlcel pe care îl traversez și poteca devine mai clară peste al doilea vâlcel. Tot în coborâre în 40 de minute de la plecarea de la Gârbova ajung la valea Limbășelului. 

Ajuns la drum, merg pe acesta peste un pod de beton la stânga și în 50 de metri ajung la vechea cabană Limbășel. Acum scrie pe ea că e privată și e lăsată în paragină. Pe drum și apoi spre stânga merg niște TA neoficiale spre Susai. Mai știți că săptămâna trecută am dat de astfel de marcaje pe valea Limbășelului la coborârea pe piciorul Cenușeroaiei? La cabană dau de doi brașoveni care venisera de la Susai pe drumul forestier și cu ei (mă bucur să le fiu ghid pentru că pot să mai povestesc cuiva despre locuri live și nu mai merg singur cel puțin o bucaă de drum) urcăm înapoi la Gârbova. Așa de fain urcăm lejer prin pădure că nici nu simțim când aproape dăm cu nasul de hambarul cabanei! 

Stăm vreo juma de oră și nu vine nimeni să ne ia comanda. Suntem un pic dezamăgiți de asta (mai ales că mai devreme s-au comportat cu mine exemplar), ne salutăm și ei pleacă spre Clăbucet Sosire și eu spre Clăbucetul Taurului (le arăt pe unde să scurteze prin pădure tot pe traseu marcat!). Cabanierul îmi explică pe unde pleaca drumul tunului și dă-i și caută-l! Ca și acum mulți ani într-o iarnă de Crăciun, urc pe vârful Clăbucetul Taurului pe linia și drumul de culme. 

Chiar și cu indicațiile cabanierului, nu găsesc drumul despre care îmi spusese. Doi localnici (la odihnă, foști voluntari săptămâna trecuta la concursul de ciclism) mă ghidează pe lângă plantație spre drumul tunului. Nici urmă de marcaje!

Hotărăsc să cobor pe ceea ce GPS-ul îmi arată ca fiind muchia ce coboară spre păstrăvărie cu un drum de exploatare pe ea. Merg pe la marginea pădurii spre est și intru într-o mare de jnepeni. Mă lupt vreo 20 de minute cu jnepenii și ei reușesc să îmi smulgă o singură dată un bocanc din picior (am luat bocanci sub gleznă și mi s-au desfăcut șireturile!). Îl recuperez, ies în muchie unde nu e nici un marcaj.

Așa că... dă-i la vale! Nu-i marcaj, doar o poteca ce intră pe la 1300 de metri în bălării. Îmi găsesc drumul ținând linia muchiei (mă ajută GPS-ul prin zonele largi), ajung la o poteca largă pe care fac dreapta și în serpentine cobor cam un kilometru mai jos de păstrăvărie. Pfuh, ce bine! 

Fac dreapta pe drumul prăfuit într-o căldură teribilă (30 și ceva de grade, imens de mult pentru multe!), merg prin soare prin toată Azuga și ajung la gara. Nu merge calculatorul și îmi dă bilet bianco cu plată pe care scrie toate datele necesare. Pe peron mă întâlnesc cu Mihaela, o colegă de la Floare de Colț cu trei colegi de tură (se alergaseră reciproc cam pe unde am fost și eu), ne punem la povești obișnuite/materialiste sau mai superioare/spirituale, râdem și ne întindem la câteva jocuri de Solo (un fel de Uno un pic mai complex și îmi aduc aminte cu ocazia asta regulile). Tot într-o tură cu Mihaela învățasem să joc și Solo și știu că nu-mi plăcuse că era prea rapid (deh, sângele de "ardelean" din mine :D!) și nu ne dăm seama cum ajungem la București. 

Fain we, ajunși pe lumină în București și acasă, distracție mare, descoperiri de trasee noi, finalizare de proiect (partea de teren) și dragi prieteni de munte!