Cu trenul prin Europa 4-26.01.2013 Ziua 22-23 Viena, Bratislava, Budapesta, Brașov, București

Ajung dimineață în Viena Westbahnhof. Parcă am mai fost în capitala austriacă la începutul plimbării feroviare europene :D! Mă duc un pic să mă odihnesc în OBB Lounge și mă uit să văd ce tren am mai departe În principiu cam am de gând să merg spre casă... La panoul cu trenuri văd că am un tren la 9.21 spre Bratislava. Întreb și aflu că am trenuri spre Bratislava (City Shuttle) din oră în oră. Doar că trenurile sunt din Wien Haupbahnhof (Hbf), gara principală! Ies din gară și găsesc tramvaiul 18 care merge spre Hbf (fostă Sudbahnhof). Mă urc în el și merg circa 10 stații. Recunosc că am greșit neluându-mi bilet și am mers cam cu inima strânsă, dar chiar nu mai am bani mai deloc după atâtea zile! Trebuie să reduc toate cheltuielile la minim :D! Cobor din tramvai și am ceva de mers prin gara care se modernizează. Sunt ceva pasarele care mă duc la sala de așteptare. Aici văd că am pierdut trenul de 9.21. Nu-i bai, îl iau pe următorul la 10.21 (REX 2514) de la peronul 11! Este un City Shuttle care face puțin peste o oră până la Bratislava (11.27 mai exact ca oră de sosire)!

Urmez indicațiile VYCHOD/EXIT prin gara mare Bratislava Hlavna Stanica și verific trenurile pentru Budapesta. Am la 13.50 sau 15.50! La fix pentru câteva ore de plimbat folosind harta pe care mi-o luasem gratis din Viena! Îmi fixez obiectivele și dă-i în jos pe străzi spre centrul istoric. 

Din piața Namestie Franza Liszta merg în față pe Predstanicne Namestie (încep denumiri cu care noi suntem mai puțin obișnuiți :D!) până în bulevardul Sancova. În față văd panoul celor de la Abba Hotels și fac dreapta spre intersecția mai mare. Fiindcă nu am cum trece marele bulevard decât încălcând reguli de circulație, găsesc aleea care mă urcă pe pasarela pietonală suspendată și ajung pe partea cealaltă pe bulevardul Stefanikova. E cel care mă va conduce spre centrul vechi! Pe bulevard tot cobor până ce văd pe stânga o intrare în parcul Maria Theresa dintre Palatul Arhiepiscopal și Palatul Prezidențial Grassalkovich. Intru prin parc pentru câteva minute pe aleile acoperite de zăpadă și printre statuile ecvestre. Sunt zero grade, e vreme de iarnă așa cum știu eu în România, nu căldură ca în Paris, Marseille sau Roma! Mă plimb un pic și pe altă ieșire revin în Stefanikova.

În piața din fața palatului prezidențial (Hodzovo Namestie) este în mijlocul unei fântâni o statuie-glob cu sculpturi interesante pe ea. Fântâna e oprită și parcă și aici, și prin tot orașul totul merge în reluare (sunt câțiva oameni care trec grăbit prin piață pe sub steagurile din fața Palatului). De la frig probabil e încetineala asta! Se vede că a fost o țară comunistă și înțeleg din plin de ce cehii s-au separat de slovaci în timpul războiului rece. Nu există comparații între Praga și Bratislava!

Trec piața și pe Suche myto ajung în Zupne Namestie unde las pe dreapta biserica capucină, pe lângă cazino intru în mica piațetă Hurbanovo Namestie, trec pe un pod metalic (Podul lui Mihail) peste mlaștina Bratislavei și intru pe Michalska, stradă pietonală care trece pe sub Michalska Brana, una din cele mai vechi clădiri ale orașului. Este singura poartă a cetății medievale care a supraviețuit vremii (51 de metri înălțime). A fost construită prima data în anii 1300 și modernizată în stil baroc în 1758, an în care s-a adăugat în vârf statuia sfântului Mihail cu balaurul. Poarta este singura rămasă din fortificațiile Bratislavei (ziduri fortificate, bastioane, patru porți, mlaștină și un turn de pază parțial refăcut lângă podul lui Mihail).

După poartă fac stânga pe Zamocnicka și ajung în Franziskanske Namestie la Biserica franciscană a Sfintei Marii (Kostol Zvetavannia Panne Marii). Este cea mai veche biserică din Bratislava, construită în 1297 în urma victoriei din 1278 a regelui Ladislau IV al Ungariei asupra regelui Ottokar II al Boemiei. La început a avut stil gotic, apoi renascentist (sec. XVII) și baroc (sec. XVIII)! Una din capele conține criptele familiei Jakub, unul din principalii primari ai Bratislavei (Pressburg/Poszony)... Interiorul are multe detalii interesante, vă las pe voi să le descoperiți în prima vizită în Bratislava...

Puțin în față pe lângă un urs-statuie modern ajungem în Hlavne Namestie unde se află Stara Radnica, veche primărie construită începând cu anul 1370! Este cea mai veche primărie slovacă funcțională, în prezent aici aflându-se muzeul orașului! Primăria a fost construită prin lipirea a trei clădiri și se remarcă prin acoperișul cu șindrilă frumos colorată (asta îmi aduce aminte de ceva asemănător la catedrala Sfântul Ștefan din Viena!). 

Mă rotesc puțin prin piața plină de statui care de care mai inedite și ies pe Radnicna pe lângă restaurantul Paparazzi! Nimeresc în piața Primacialne Namestie din spatele primăriei vechi unde este intrarea în muzeul orașului. Nu intru spre vizită, doar hoinăresc pe străzi...

Revin în Hlavne Namestie, pe Zelena ajung în Venturska pe care la dreapta revăd poarta Sfântului Mihail și pe străduțe nimeresc pe lângă Universitatea Istropolitană în spatele Domului Sfântului Martin. Este dominant în partea asta de oraș și cumva face legătura cu zona castelului Bratislava! Domul este catedrala arhidiocezei romano-catolice din Bratislava și este cunoscută pentru multele încoronări care au avut loc aici între 1563 și 1830 (de la regi ai Ungariei la Habsburgi). Deoarece biserica a fost construită pe un cimitir, sub ea (până la șase metri adâncime se găsesc cripte și catacombe, cele mai cunoscute fiind cele ale familiei Palffy, cea iezuită și cea a arhiepiscopului).

În fața catedralei este Rybne namestie e unde se vede castelul Bratislava și podul modern Novy Most peste Dunăre. Ordinea e evidentă: merg pe pod și apoi la castel. Podul mi se pare interesant prin faptul că sunt căi separate pentru mașini și pietoni. Mai exact pe sub calea de rulaj auto pe cele două laterale ale podului sunt trotuare pe care mergi liniștit fără zgomotul mașinilor. Pornesc pe partea stângă să văd Dunărea care se scurge spre țara noastră și apoi spre deltă și Marea Neagră (era să spun Marea cea Mare cum se spunea în antichitate la Mediterană și apoi la ocean!).

În capătul podului este un turn care se ridică până a 95 de metri înălțime, sus fiind un observator și un restaurant (10 metri mai jos față de punctul cel mai înalt unde se poate urca și vedea cam până la 100 de kilometri). Ei se laudă cu monocularul prin care te poți uita gratuit! Se poate urca pe cele 480 de trepte sau cu liftul (oricare din variante costă)! Ori în momentul de față nu mai dispun de finanțe, așa că renunț la vizitele ”turistice”. Pe scări ajung la partea din amonte a podului pe care mă întorc, de data asta cu ochii în sus pe Dunăre spre Pădurea Neagră și spre castel!

Probabil că o fi ceva interesant și în partea sudică a orașului, nu mai am timp prea mult de vizitat și nici chef pe frigul de acum!

La capătul podului văd un mini-autobuz turistic în stil british și trec printr-o stație largă capăt de autobuz. Pe străduța Beblaveho urc în pantă printre restaurante și magazine cochete spre castel văzând în stânga frumoasele pasarele ale podului Novy Most de mai devreme (chiar, așa se numește și podul din Praga, Karl Most!). 

Pe Zamocke Schody trec prin poarta Sigismund (sec. XV) în curtea Leopold cu bastioane din sec. XVII. Urc pe scările în diagonală spre curtea principală din fața castelului. Aici este statuia călare a regelui Svatopluk I (846-894) care a obținut independența Moraviei Mari de sub Imperiul Franc de Est. 

Castelul Bratislava a fost locuit din epoca de piatră și primele dovezi scrise sunt din 907 A.D. Turnului Coroanei este datat în sec. XIII și poate fi observat și astăzi. În timpul lui Sigismund de Luxemburg (1387-1437) se reconstruiește castelul în stil gotic și după 1526 devine reședința monarhilor maghiari. În timpul domniei Mariei Tereza (1740-1780) castelul este redefinit în stil baroc. În 1811 castelul arde în întregime și este refăcut abia în 1953. 

Aș vrea să vizitez expozițiile castelului și mă mulțumesc doar cu o trecere pe lângă intrarea expozițiilor și cu o vizită pe terasa înzăpezită de unde se poate admira Dunărea Albastră. Știu că sună mai mult austriac, dar poate vreți să reascultați ”Dunărea Albastră” a lui Johann Strauss fiul...

Prin poarta Vienna (construită în 1712) ies din castel și mă grăbesc fiindcă nu mai am prea mult timp la dispoziție. Totuși locurile prin care trec le observ cu atenție crescută. Azi nu am găsit nimic legat de România!

Și deodată îmi flutură tricolorul deasupra capului. Este cel ridicat la Consulatul Onorofic al Republicii Moldova din strada Zamocka 16! Plăcut moment! Pe o placă văd cuvintele lui T.W.Wilson, al optsprezecelea președinte al Statelor Unite (pentru ajutorul dat slovacilor în căutarea liberății prin Comisia Atlantică Slovacă): ”Mai degrabă aparțin unui popor sărac care a fost liber decât unei națiuni bogate care a încetat să mai iubească libertatea”. Iau un steag slovac pentru mama (are steaguri cam de peste tot pe unde au fost ”ambasadorii” ei), doi magneți și câteva vederi și mă orientez spre gară (cam în fugă fiindcă mai am 15 minute până la tren).

Trec pe lângă palatului grofului Pavol  Palffy (1589-1655), traversez bulevardul Staromeska și ajung la biserica capucină de mai devreme și pe Stefanikova revin pe drumul descris mai devreme la gară unde urmează să iau la 13.50 trenul spre Budapesta. Cu trei minute înainte de plecarea trenului ajung în gară și din fugă merg direct la tren și urc în vagonul restaurant din capătul trenului EuroCity EC 277. 

Întreb grăbit fără să mai salut unde e clasa I. "Hello" "Hello, excuse me" "First wagon" "Thank you" Găsesc un scaun la clasa I lângă doi japonezi cărora controlorul le verifică pașapoartele. Mie nu îmi verifică fiindcă îs european, pentru ei e mai complicat. De fapt nu pentru ei, mai mult pentru poliție că iau la puricat fiecare pagină și viză. Ei au permise Interrail pentru Europa deci la asta semănăm :D! 

Pe drum admir dealurile-munți din nordul Ungariei și încă mă mai bucur de un pic de păduri înzăpezite. Curând va rămâne doar pusta ungară spre Budapesta... Unde ajung în gara Budapesta Keleti la 17.45 cu 10 minute întârziere. Mă duc la casa internațională (pe dreapta cum a intrat trenul în gară) și angajata NAV îmi spune că trebuie să plătesc doar rezervarea chiar dacă îi explic că pass-ul meu nu e valabil în România de la Episcopia Bihor la Brașov. Fiindcă trenul meu Euronight EN 407 merge doar până la Brașov și de aici văd cu ce mă întorc mai departe până în București. OK, așa o fi! Controlorul de la tren îmi spune să îmi iau bilet din tren din România. Schimb 5 euro (233 Ft = 1 euro) de-mi iau o felie de pizza, o sticlă de apă și 4 banane și caut trenul. 

Mă urc și în 20 de minute (18.40) plec spre țară. Urmează ca la 20.57 să trec prin Biharkerestesz la granița cu România după 21 de zile în afara țării!!! Normal că ajung cu câteva minute întârziere, poliția maghiară verifică pașapoartele și în Episcopia Bihor vine și poliția română. Îi întreb dacă trenul stă mai mult de cinci minute ca să îmi iau bilet, cobor, reușesc să iau biletul până la Brașov (din gărișoara mică unde aproape că nici nu credeam să fie casă de bilete!) și mă urc înapoi în tren. 

Deși am rezervare de la Budapesta la Brașov, casierița nu știe să îmi dea fără rezervare de loc și o plătesc și pe asta (3.5 lei). Nu-i bai! În tren controlorul îmi spune că e bilet de clasa a doua (eu mă dusesem tot la clasa I unde stătusem până acum) și mă duc 3 vagoane mai departe la clasa a doua. Așa cu o dezamăgire în suflet... Prin toată Europa am mers la clasa I cu permisul și nimeni nu mi-a zis nimc, am mers cu tot felul de trenuri de la cele mai slabe (acum îmi aduc aminte de trenul de trecere din Belgia în Franța) până la cele mai bune (ICE, TGV) și acum în țara mea un controlor nu mă lasă să merg la clasa I. El are dreptate. Mă mut frumos la clasa a doua ”lovit” de tupeul românesc. Aici din punctul meu de vedere nu e vorba de corectitudine (fiindcă pe asta o înțeleg) ci de atitudine! Pe un conațional care a mers trei săptămâni prin toată Europa cu trenul îl tratezi așa cu sictir? Trec peste moment, în fond știu prin ce lume mă învârt pe acasă. Tot vorbesc cu soră-mea despre toate de acasă (de mult aștepta momentul!) și rămâne să ne auzim mâine. 

Ațipesc câte o oră-două, mă trezesc întâmplător pe la Cluj și pe la Dej și apoi definitiv pe la Bodoc. Abia aici realizez traseul: Cluj-Dej-Deda-Toplița-Gheorgheni-Sfântu Gheorghe-Brașov. De oboseală nici nu am știut cum a trecut timpul. Mă uit pe geam, simt și eu într-adevăr că începe iarna și realizez ca și în alte dăți sutele de ani cu care suntem noi în urmă. Cam peste tot pe unde am mers casele (chiar și ale celor mai amărâți) sunt aranjate, vopsite, curățate, terenurile și pădurile sunt îngrijite, aici totul parcă se apropie cumva de haosul balcanic. Și credeți-mă, nu o spun cu dezamăgire, o spun doar ca pe o constatare! Un lucru bun în Brașov: ajung la casă cu 5 minute înainte de plecarea IR spre București (adica 9.18!) și casierița îmi dă bilet! 

"Dar vezi că ai doar patru minute până pleacă! Ai timp?" 

"La ce linie e?" 

"La 3!" 

"Am timp! Nu am mai luat cu Card Tren Plus că lua timp să treceți toate datele!"

Câteva zâmbete, 

"Drum bun!"

Mă urc în tren în ultimul vagon în care am și locul. Mă tot uit pe geam cu nesaț la iarna pe care am căutat-o în toata Europa. Cu excepția Mont Blanc Express, Bernina Express, un pic din Austria și Ungaria, e primul loc în care văd zăpada "ce-am pohtit". 

De parcă nu aș mai fi mers cu trenul pe Valea Prahovei, stau cu ochii mereu pe geam. La 10.10 trec prin Chamonix-ul românesc privind în sus spre Caraiman, Coștila și Jepi. Parcă le-a fost dor de mine! Și mie de ei! Ajung cât de curând pe crestele voastre! Continui drumul prin aceeași iarnă românească și în jurul meu recunosc balcanismul: tot felul de genți, sacoșe, bagaje, oameni foarte variați (ceva de genul ăsta am văzut în Paris sau Roma), mai simpli, mai complicați. De toate ca la noi! De la un vânzător ambulant încep să îmi refac trusa medicală cu niște plasturi. La 12.00 ajung în Gara de Nord și astfel se termina primul meu circuit feroviar european. Mi-au rămas în minte multe idei: Paris mai pe îndelete, Transsiberianul, Italia mai pe îndelete, poate ceva Dolomiți de weekend la vară, alte linii panoramice, reveniri prin țările prin care am fost...Cât mi s-au deschis ochii și am văzut un pic din lumea în care trăim (sau am vrea să trăim ;) )!

Cu trenul prin Europa 4-26.01.2013 Ziua 3 - Viena

Dimineață ploioasă în Viena! Parcă nu te îndeamnă la nimic! Și totuși nu am venit să stăm degeaba, chiar dacă vremea nu ar părea să permită prea multe! Mai stăm puțin și pe la miezul zilei plecăm spre Wienerwald/Pădurea vieneză! Este vorba de dealul împădurit Kahlenberg. Martha știe foarte bine zona și ne povestește că drumurile pietruite în serpentine au fost construite în timpul împăraților și sunt păstrate în forma originală ca monument tehnic. Pe când la noi în București pentru ”modernizare” asfaltează bulevardele istorice cu piatră cubică! Mergem până în parcarea de pe dealul Kahlenberg aproape de biserica cu același nume. Plouă și nu ne împiedică să vizităm, cel puțin pe exterior! 

Kahlenberg este locul unei importante lupte din 1683. În urma unei lupte mocnite între Imperiile Turc și Austriac Turcii conduși de Kara Mustafa se îndreaptă spre Viena cu scopul de a o cuceri. Ca vasali, Țara Românească și Moldova sunt obligate să trimită soldați în sprijinul armatei turce. Abia la Szekesfehervar Șerban Cantacuzino află ținta atacului turcilor și hotărăște să ajute creștinii austrieci. Sub pretextul spionajului, românii trimit soli și informează austriecii asupra mișcărilor din trupele lui Kara Mustafa, întârzie construcția celor două poduri de pe Dunăre (misiunea românilor), atacă Viena cu bombe de paie sau cu ghiulele de fontă care provoacă pagube minime zidurilor Vienei. În ziua bătăliei decisive de pe dealul Kahlenberg între armata regelui polonez Jan Sobieski și cea a lui Kara Mustafa, românii au asistat de la distanță din pădurea Schonbrunn unde aveau tabăra. Acțiunile românilor au ajutat la depresurarea Vienei și au fost apreciate de austrieci. Șerban Cantacuzino a menținut mascat colaborarea cu turcii prin acțiuni ulterioare (informațiile sunt preluate de pe Wikipedia). 

De am putea să vedem de aici Viena... Totul e acoperit de nori și ploaie. Senzația că de aici s-a eliberat orașul cu sprijinul alor noștri este destul de puternică și parcă se simte cumva energia românească... Pe terasă erste un vagon vechi transformat în magazin. Cum e închis, fac doar o poză și înapoi la mașină și jos spre oraș.

Ca orice turiști veniți prima dată în Viena, vrem să vedem palatul/schloss Schonbrunn. Este o soluție bună de a vizita ceva când ploaia nu se oprește! Martha ne duce cu mașina la Schonbrunn și intră cu noi. A mai fost! Vine cu noi la casa de bilete și ne spune care bilet e cel mai bun. Sunt prețuri diferite în funcție de cât vrei să vizitezi. Noi alegem bilete de 10.5 euro și intrăm la ora stabilită (pe fiecare bilet scrie ora de intrare pentru a intra pe grupuri și a nu se face înghesuială). Îți lași bagajul și haina la garderobă, lași umbrela într-un suport special ca să nu ude, dacă vrei îți iei ghid audio și la drum. Nu ai voie să faci poze în interior! Mergem prin camere de primire, prin camere de masă și de siestă, prin sufragerii și dormitoare, prin birouri personale și de lucru, prin biblioteci și saloane de dans, prin toalete personale ale împăraților care au locuit aici. Remarc simplitatea dormitorului lui Franz Josef și bogăția ornamentală a dormitorului reginei Sisi și frumusețea și mărimea tablourilor din camerele destinate meselor regale. În biletul nostru sunt incluse doar camerele din două aripi și ca urmare când terminăm ceea ce ne permite biletul (într-o bibliotecă imensă cu pereții acoperiți cu mobilier vechi și foarte multe cărți), facem stânga și ieșim la sala de la intrare de ne recuperăm hainele și bagajele. Nu mai știu cum am ajuns în curtea din spatele palatului Schonbrunn pe aleile cu pietriș. 

Chiar și pe ploaie se vede cât de cochet și aranjat este parcul. Lăsăm în spate palatul și urcăm spre Gloriette. Pe partea dreaptă lăsăm Rosarium-ul care este închis. La capătul aleilor din Grosses partere (vezi harta) este fântâna lui Neptun (Neptunbrunnen), un grup statuar colosal cu arteziană. Era o fântână a lui Neptun și în Budapesta, vă amintiți?

Pe aleea în zig-zag din dreapta urcăm spre Gloriette, o fațadă cu rol de arc de triumf, construită din rămășițele primei variante a castelului. Monumentul glorifică monarhia austriacă și conceptul de Război Drept dus pentru a stabili o pace durabilă. Uite pe cine întâlnim pe marginea aleii...

De sus din fața Gloriettei ne uităm un pic spre măreața Vienă...

Coborâm pe partea stângă a grădinilor (cum te uiți de la palat în sus spre Gloriette) pe poteci care mă bucură ca om de munte. Așa, să simt că suntem în natură! De la fântâna lui Neptun mergem pe la ruinele romane (aș fi vrut să arate ca aici) și coborâm pe lângă Najadenbassin până la Lichte allee. Suntem în spatele palatului și mergem la dreapta pe aleea largă și foarte curată. la capătul ei o familie ieșise cu copii la joacă. Cum se știe că orice copil, când vede o baltă, este primul care aleargă prin ea, părinții îi îmbrăcaseră special cu cizmulițe și pelerine și îi lasă să alerge în voie :D.

Mergem la mașină și cu ea ne îndreptăm spre Karlsplatz de unde ne începem plimbarea prin oraș. Se oprește și ploaia și ne ajută mult :D! Cum găsim un loc de parcare pe străduțe, trecem prima dată în grabă pe lângă Karskirche. Vom reveni aici! Acum mergem deasupra stației de metrou-muzeu Karlsplatz. Diseară aici va fi deschisă expoziția unui artist cunoscut. Doar că nu avem timp să stăm până diseară să intrăm. Stația de metrou și linia veche sunt renumite pentru modul în care se făcea transportul la început. Nu exista metrou propriu-zis și prin tunel se trăgeau vagoane clasice cu cai. Pentru ca animalele să nu se sperie de întunericul din tunel, li se puneau ochelari care să le acopere ochii și mergeau automat. Nu ochelari de cal cum se pun de obicei pe lateralul ochilor, ci ochelari care acoperă cu totul ochii!

Trecem pe partea cealaltă a străzii la Kunstlerhaus. Ce fain ar fi să mergi la concertele de muzică clasică de aici! E cunoscută în toată lumea pentru reprezentațiile ei! Doar că acum e sâmbătă și duminică seară este prima reprezentație... Așa că ne mulțumim doar cu pozarea programului și a stelelor de pe trotuar (gen Hollywood)!

Revenim în parcul din Karlsplatz și mergem la biserica Karlskirche pe care o văzusem mai devreme. Este impunătoare și contra-cost se poate urca cu liftul într-unul din turnuri. Costă prea mult chiar și pentru Martha și renunțăm la panorama din turn!

Pe Technikerstrasse mergem spre Belvedere și avem o surpriză plăcută în piața Schwarzenberg: chiar în mijlocul Vienei este un monument dedicat comunismului și armatei roșii (Russische Denkmal). Monumentul este ridicat în memoria celor 17.000 de soldați sovietici morți în bătălia pentru Viena. Nu este iubit de vienezi, dar a fost o condiție a tratatului din 1955 încheiat pentru a asigura retragerea armatelor rusești și neutralitatea statului (nu am înțeles ce scrie acolo în rusă și am apelat ca și alții la internet pentru informații).

De aici mergem spre Belvedere, palatul dedicat artei construit pentru prințul Eugeniu de Savoya. Nu e de mirare că port și eu acest nume :D! Intrăm în muzeu, vizităm gratis o expoziție de artă cu vânzare și apoi grădinile palatului. De fapt palatul este format din două clădiri (palatul de Sus și palatul de Jos și noi am fost în cel de jos) cu o mare grădină alpină în grădinile dintre ele (creată în 1803). 

Ieșim din grădini pe un pasaj de sub palatul de jos și facem dreapta pe Rennweg până la Salm Brau, o berărie în stil tipic austriac. A fost dorința Marthei să ne arate ce înseamnă tradițional austriac și vienez! Coborâm la demisolul foarte fain (un vechi beci amenajat ca restaurant) și ne luăm câte o bere la halbă și câte o plăcintă. Martha alege o mâncare de linte cu orez.

Ieșim foarte mulțumiți, mergem la mașină și revenim în Karlsplatz. Lăsăm mașina în siguranță și pe Kartner Strasse mergem spre centrul vechi. La prima mare intersecție este Kartner Ring și Opera din Viena. Tot așa sunt stele hollywoodiene pe trotuar și nu putem intra în Operă măcar pentru câteva poze la holul maiestuos. Ne mulțumim doar să îl vedem prin ferestrele ușilor mari! Lăsăm pe stânga hotelul Sacher (Iulian vrea și o să revenim aici puțin mai încolo) și continuăm pe strada pietonală Kartner Strasse. Pe dreapta este biserica malteză pe care o remarcăm prin masivitate și prin crucea caracteristică, pe stânga sunt la nivelurile 1 și 2 balcoane pictate... Mai departe pe dreapta sunt chioșcuri ambulante, pe stânga sunt vreo două florării și magazine de suveniruri...

Pe Johannesstrasse facem stânga pentru a merge la biserica capucină. Este cunoscută prin frumusețe și prin faptul că aici se găsesc în subsol criptele imperiale (Kaisergruft) (ale familiei Habsburgilor, ale împăraților și moștenitorilor Sfântului Imperiu Roman). Avem ghinion și muzeul criptelor s-a închis. Aici se află criptele a 145 de membri din familia regală de Habsburg decedați din 1633 până în prezent (2011). Așa că ne mulțumim cu biserica, și ea cu trecut interesant. Biserica a fost donată de Anna de Tirol, consoarta împăratului Matthias de Habsburg, a fost construită după Razboiul de treizeci de ani și consacrată în 1632. 

Revenim la Kartner strasse și mergem până în centrul istoric dominat de biserica-dom Sfântul Ștefan. Biserica enormă este foarte fain luminată și în interior vedem un amestec de culori moderne pe pereții masivi. Este messă și ca urmare stăm doar la intrarea în marea navă. În gând mulțumesc Domnului că am ajuns aici. Este un loc special!

La întoarcere pe Kartner strasse lăsăm pe dreapta cofetăria Aida foarte tentantă. Scopul nostru dulce e ceva mai în față...

...Adică la hotelul Sacher vestit pentru elegantul restaurant și mai ales pentru prăjituri. În fața hotelului avem surpriza să întâlnim cei trei magi de culoare. Eu doar le fac o poză lor, alți turiști își fac poze cu ei!

Intrăm pentru o tartă. Suntem întrebați prima dată dacă avem rezervare fiindcă este multă lume. Nu avem rezervare și suntem rugați să așteptăm. Așa cere protocolul... O domnișoară foarte drăguță ne găsește o masă și mai întâi ne invită la garderobă să ne lăsăm hainele și bagajele (dacă țin eu bine minte costă un euro de persoană pentru două ore!). Ne așteaptă să lăsăm hainele și ne conduce într-un salon din dreapta. Salonul este foarte elegant, cu tapiserii aurite și aplice foarte plăcute, cu mese de marmură și flori pe fiecare masă. Nici Martha nu mai fusese aici și este la fel de încântată ca și noi! Ni se aduce meniul și ne luăm câte o tartă cu ciocolată, un ceai Sencha Senpai și un cappucino. Prețurile sunt pe măsura eleganței și o dată în viață merită să mergi aici!

Acum chiar că ziua este completă! După vreo oră de cinat aici, mergem la mașină și acasă. E destul de târziu și e bine că mâine nu lucrează nici unul dintre noi. Mai stăm de vorbă puțin și ne promitem să ținem legătura. Martha merge în seara asta la o prietenă și nu crede că va veni mâine dimineață așa devreme cum plănuim noi să plecăm. Ne dă indicațiile pentru drum (adică cum să ajungem la cea mai apropiată linie de U bahn care ne duce la Meidling), ne urează drum bun și promitem să ținem legătura. Pentru cheie e foarte simplu! Când plecăm din casă lăsăm cheia pe dulăpior și tragem ușa bine fiindcă se închide automat! Cât de normal pare pentru ei, cât de neobișnuit pentru noi veniți din estul Europei. Bine că eu sunt obișnuit cu corectitudinea din Norvegia unde se lăsau casele deschise sau chiar în cămin lăsam ușa de la cameră deschisă la perete și putea oricine să intre. Nimeni nu punea problema să ia ce nu e al lui. Îi mulțumim mult pentru tot ajutorul și îi urăm distracție plăcută diseară! Strângem bagajele, mai scriem câte ceva în jurnalul de pe laptop și la somn. mâine avem o zi lungă de călătorie feroviară pe Semmering bahn și unde om avea timp mai departe.