Pirin 3-10.10.2015 - ziua a patra

Miercuri, 7 octombrie! Mă trezesc dimineață și e cam răcoare în cameră. Merge, mai ales că nu mai am de gând să stau mult și să pornesc la drum. De aseară cabanierul îmi spusese de niște variante mai simple de mers față de drumul E-4 pe care merg eu. Fiindcă am uitat să vă spun la vremea respectivă: sus la cabana/refugiul Tevno Ezero cabaniera mi-a deschis ochii, sunt pe traseul european E-4, un traseu care teoretic pleacă din Pirinei și ajunge până în munții Eladei, Peloponez. Așadar fără să știu, m-am înhămat la câteva zile dintr-un ”Camino” de trekking din Bulgaria. Așa cum anul trecut în Stara Planina intrasem pe o scurtă perioadă pe E-3, altă rută ce merge prin Bulgaria și teoretic și prin Carpații noștri. În fine, închid paranteza și revin la ziua de ”lucru în teren”. Las camera curată, dau un telefon acasă (de pe terasa cabanei) și cobor cu tot bagajul în sala de mese. Dimităr, cabanierul este acolo și mă întâmpină binedispus. Îi cer o omletă și două ceaiuri și mi le face repede, cât mănânc iese pe afară și se sfătuiește cu un prieten și se hotărăște să mă ducă circa doi kilometri cu mașina până la intrarea în E-4. A înțeles de aseară că vreau să merg pe jos în continuare și îmi propune să rămân la o cabană în șaua Srumena Djamiia. Așa dedusese el de pe harta mea (până la Petrovo unde intenționez să ajung îmi spune că e prea mult de mers pentru o zi)! Vreau să îi plătesc și sunt surprins când îmi cere practic doar banii pe cazare, pe ciorba de aseară și pe omletă. Restul din partea casei! Ieșim din cabană, mă joc un pic cu una din pisicile cabanei (mai devreme se jucau într-un brad) și la drum. Sunt surprins de mașinuța lui mică cu care se bagă pe drumurile de piatră din mica stațiune Popovi Livadi. În 20 de minute suntem la intrarea în traseu, îi mulțumesc și cu curaj pornesc la drum. Teoretic ar fi doar drum forestier toată ziua... Chiar dacă nu găsesc pe hartă, Dimităr îmi spusese să urmăresc mereu săgețile spre Parilski Prohod (nu știu ce o fi aia, probabil i-o cântat caneva prohodul vechiului marcaj pe care merg eu!; Paril e o localitate aproape de granița cu Grecia-Greția în bulgară).

Drumul de mașină este destul de monoton și mă bucur de fiecare marcaj, de fiecare curbă de fiecare mic refugiu care îi dă culoare, de fiecare rază de soare, de fiecare intersecție, de fiecare poiană... Elemente care mă opresc mereu să identific pe unde sunt... Chiar la un moment dat trece o mașină a parcului și șoferul/rangerul mă întreabă dacă nu vreau să merg cu el. ”Ne, blagodaria, marș!” Tradus asta înseamnă ”Nu, mulțumesc, mers!” Trec de refugiul Dâlgia Ciuciur (nu știam eu aseară de ce vorbeau ei la masă când spuneau de Ciuciur), las pe dreapta drumuri spre vârfurile Murata și Sveștnik, trec de o cascadă cu amenajare hidro, fac poze la razele ce trec printre copaci și la foioșii însoriți, las în stânga un drum spre vârful și refugiul Mlaki sau spre vârful Mutorog... În poiana de sub Mutorog aud un huruit destul de urât. Mă opresc să văd ce ”monstru” vine! Sunt două camioane cu lemne care înaintează prin noroi. Îi salut fiindcă sunt pe munte chiar dacă nu îmi place ce fac. Aici nu am un 112 sau altă metodă să verific dacă e ceva legal. Și oricum cu limba lor nu te poți înțelege cu ei... Drumul ocolește următoarea poiană pe stânga, mai văd câte o săgeată cu traseul E-4 și surprinzător, câteva mașini cu garda joasă venind din sens opus. La cum e drumul, nu mă așteptam să văd astfel de mașini aici. Se pare că e destul de circulat... Las în spate vreo două refugii, grupuri de pietre masive ascunse printre copaci și pe dreapta trei cai tare cuminți și simpatici, continui în coborâre lejeră pe drumul uscat și însorit și văd că prin pădure de foioase drumul face dreapta și urcă într-o mică șa undeva pe la 1600 de metri. În spate mă uit la vârful Mutorog și la fratele lui împădurit Ușite. Cam pare să se termine zona montană... Mai cobor pe drum vreo zece minute pe lângă un zid-construcție-ruină și ajung în șaua Srumena Djamiia. E o intersecție de drumuri și în loc de multele cabane (care ar trebui să fie aici) e doar o stână-adăpost cu pereți din plastic. Mă opresc lângă ea să beau niște apă și să identific încotro merg mai departe. Mă ajută și o săgeată pe care scrie E-4 și îmi indică aceeași direcție ca mai devreme...

Deocamdată drumul e tare frumos. La fel ca mai înainte e drum de mașină și chiar la intrare am văzut și un marcaj. Unul singur pentru o mare perioadă de timp... În zece minute ajung pe drum într-o șa cu o intersecție de drumuri în unghi drept. La stânga drumul pare să urce, la dreapta să meargă pe o culme și în față coboară. În mod evident traseul continuă în față și zona mi se pare tare interesantă. Sunt o grămadă de bolovani și zone cu grohotiș și mici plăci șistoase. Și pe deasupra mai este și vegetație de zonă uscată cu arbuști mici și țepoși sau iarbă alungită. Ies un pic la dreapta pe drum pe un mic picior până ce druul dispare între bolovani, mă bucur de peisaj și caut să acumulez cât mai mult în camerele video naturale și revin la intersecție. Drumul coboară prin unduiri șistoase și face dreapta spre pădure. 

O mică șa și încep să urc pe partea cealaltă pe un drum mai mult folosit pentru lemne decât de către turiști. Semne nu prea sunt, explicația fiind mutarea traseului E-4 spre Paril. Eu nu țin cont de asta, pe stânga trec pe lângă niște cai care nechează curioși de apariția mea, Trec vale după vale și la un fir mai adâncit în munte aud deasupra niște tăietori de lemne. Sunt prea departe să îi întreb de drum și continui printre stive de lemne pe marginea drumului până pe muchia primului picior de munte.

Și de aici cam urmează distracția. Drumul începe încet-încet să se piardă în favoarea frunzelor și plantelor din ce în ce mai mari. Dacă pe aici era drumul înainte înseamnă că trebuie să fie o potecă ceva... Tot urmez drumul vag până ce acesta coboară la firul apei. Clar aici e ceva putred și mă gândesc unde e ultimul semn. Tocmai la ieșirea din șa pe drum. Ce să caut eu până acolo? Hai mai bine să ascult sfatul înțelept al muntelui de a urma firul văii. Și care vale să fie cea bună? Trec pe malul stâng al firului unde mă aflu și logic e că dacă îl urmez la vale, voi ajunge într-un final la câmpie. Chiar de țara asta e formată mai mult din dealuri și munți! Versantul e înclinat și cu covor mare de frunze, cobor pe laterala bocancului până la firul apei și pe lângă un izvor mocirlit urc pe partea dreaptă. Și mai departe merg tot deasupra firului văii. E destul de lejer și ajung într-o poiană mică. Una din multele din partea de jos a picioarelor de munte! O traversez și printre arbuști țepoși merg spre a doua poiană pe poteci vizibile. Mă opresc puțin fiindcă văd un corcoduș și mănânc din el până mă satur. Ce bucurie mai mare poți să ai să găsești ceva fructe comestibile în mijlocul junglei... Continui pe poteci mai clare sau mai confuze și intuiesc o potecă ce coboară chiar spre firul apei. Pe ea trec pe partea cealaltă a pârâului și surpriză, dau de două marcaje BR. Mare bucurie care e doar aparentă! Poteca cu marcajele urcă în stânga până la un fag uscat și încolăcit și sub el coboară pe partea cealaltă a micului picior de deal spre o stâniță. E de fapt tot un adăpost de lemn acoperit cu plastic (un fel de boșcă acoperită cu folie cu un mic țarc) și nimic mai mult. Părea să fie o potecă la nivelul stânei și nu e prea clară. Ce e de făcut? Tot în jos pe poteca de animale. Pare să fie folosită ca retragere a animalelor și a oamenilor și se afundă în arbuștii mari și cu mulți țepi.

Poteca de capre și oi mă conduce la stânga prin măceși și chiar mă întreb unde duce. Oricum prin altă parte nu pot merge la cât de des e totul pe aici! Știu că trebuie să cobor cât mai în firul văii ca să pot să urmez cursul apei. După un mare ocol la stânga ajung în firul unui pârâu și nu îl mai trec, doar urmez piciorul din dreapta lui spre vale. Ocolesc niște trepte de stâncă, trec prin mici poienițe și văd că de multe ori mă apropii de firul apei. Asta e, sper să fie apa bună! De multe ori nu am cum să ajung la canionul îngust format de stânci pe lateralele apei și trebuie să îmi găsesc poteci care urmează versantul (de cele mai multe ori doar pe cel drept fiindcă îmi e imposibil să trec pe cel stâng) trecând peste vâlcele care mai de care mia înclinate și cu mici canioane! Mai dau de poieni mici, mai intru în pădure... Tot timpul deasupra firului apei Belbovska (să nu credeți că recunosc pârâul pe hartă ca să îi știu numele, merg după instinct și bazându-mă pe logica unui singur fir de apă mai mare și mai importantă în zonă). Când am posibilitatea cobor la firul văii și apa acum este destul de mare și lată (undeva cam pe la doi metri lățime și puțin mai adâncă de gleznă). Noroc că mai sunt și pietre pe care mai trec de pe o parte pe alta a apei. Ba mai ocolesc mici săritori, ba mai merg pe lângă apă, ba mai sar de pe o piatră pe alta, ba mai urc pe versantul drept... Valea pare la un moment dat să se lărgească și să se liniștească și chiar am surpriza ca apa să dispară total pe partea dreaptă într-o peșteră. La cât de calcaroasă e zona, oricând mă aștept aici la tot felul de văgăuni. De fapt ”găuri” și scurgeri tot văd pe pereții văii... Cât e zona fără apă merg mai cu elan la vale și chiar când reapare un mic pârâiaș păstrez aceeași viteză. Urmează niște mici cascade și ies într-o poiană mai lungă. E vizibilă poteca de-a lungul ei și apoi poteca mă duce pe versantul stâng. Și se îmbogățește volumul de apă cu o conductă gri de vreo 10 centimetri diametru. Iupiii, asta înseamnă zonă umblată dacă e vreo captare pe aici! Și deci bucuria unei poteci sigure spre stația de captare. Iau apă și continui pe drumul de exploatare care merge pe stânga văii, urmăresc mereu să am conducta aproape și văd că aceasta se întrerupe pe segmente. Nu mă sperie fiindcă tot trebuie să ajungă la zone populate... La 16.40 ajung la o stână pe dreapta și începe să bureze. Nu prea mult, doar cât să îmi pun fâșul pe mine și mai departe la vale. Stâna este de fapt o casă nelocuită cu țarc, fără zonă de muls/preparare brânzeturilor. Inspectez casa rapid și continui la vale. 

Pe partea stânga se formează un drum și după vreo sută de metri drumul începe să urce la stânga. Eh, cum să merg eu pe drumul forestier? Îmi trecuse gândul ăsta prin minte și l-am gonit repede. Doar merg pe firul văii cum am zis și trebuie să ies undeva... Văd poteca pe firul apei și dă-i la vale. Este poteca de exploatare a conductei și asta îmi dă curaj. Și mai mult, conducta gri la un moment dat este acoperită într-una albă mai mare. Presimt că este din ce în ce mare și mai importantă și mă țin după ea. Sunt amenajări hidro și parapeți pe anumite zone, pe altele conduca chiar coboară aproape vertical printre copaci... Ajung la firul apei și acum o altă conductă neagră flexibilă mă conduce în jos pe sau pe lângă firul apei. Mai ocolesc niște săritori, mai mă las prin vreun tunel format pe sub stânci (cine a coborât de la cabana Cheia din Buila-Vânturarița pe cheile Cheii înțelege la ce mă refer), mai sar pe lângă vreo cascadă, mai caut pe dreapta văii drumul aproape de conductă prin poienițe mici, mai sunt zone de vale liniștită... Tot pe firul apei cam în jurul orei 19.00 am surpriza tare neplăcută: urmând conducta pe firul apei dau de un șir de săritori mari care compară cu canionul ”Șapte scări” din Piatra Mare. Și cum nu e nici o conductă, nu mă pot aventura la vale. Nah, acum belea, Cezare! Ce să faci că nu prea ai timp de pierdut. Și mai e puțin și se și întunecă și tu ești în toată jungla asta a nimănui... Trebuie să faci cale-ntoarsă până la stână sau să găsești o cale de a ocoli canionul pe deasupra văii. Bun plan ăsta ultimul! Urc abrupt pe panta de pământ și în câteva minute mă lovesc de o altă piedică: stâncile se înalță aproape verticale în sus și nu găsesc nici un vâlcel printre ele. Hm! Analiză rapidă de moment! Voi găsi apoi seara pe hartă că zona asta de stânci se numește Anastasia și undeva după ele este localitatea Belbovo. Deocamdată nu știu asta și trebuie să hotărăsc rapid ce fac. Cobor la poteca pe care am venit, pe conductă mă întorc la stână și rămân acolo peste noapte. Revin la poteca de mai devreme, o urmez cu pași repezi la deal, reușesc cu ”talent” să evit săritorile și prin zona de mlaștină/junglă/desiș/apă/stânci ajung în doar o oră la drum. Sunt salvat, de aici mai fac zece minute până la stână pe ploaie. E ora 20.10 și am un loc unde dormi în siguranță... Indiferent ce va fi mâine, hotărăsc să merg pe drumul forestier pe care îl văzusem mai devreme. Trebuie să ducă undeva la localități și ca urmare la civilizație...

Plouă mărunt și apăsător și caut să mă organizez cât mai bine. În primul rând scot frontala și cercetez casa. Am godin, o masă cu bancă și un pat unde pot dormi 3-4 persoane. Îmi schimb hainele ude cu altele uscate, găsesc pe sub prici tot felul de lemne și mai mult coajă de brad uscată și din ea încropesc un foc în godin. La început e firav, apoi prinde viață și treptat încălzește tot metalul godinului și coșul bine izolat. Când văd că focul s-a aprins bine, iau sticla și o umplu cu apă afară la râu. Deocamdată e clară apa, mâine nu voi mai putea bea de aici la cât va fi de tulbure și cu nămol! Îmi pun pe godin hainele la uscat și le mai întorc din când în când să nu se ardă. E destul de greu să fierb apa pe godin și ca urmare aprind primusul ca să îmi fac repede o supă ”cu viermișori”. Nici nu mai contează ce e acolo, cald să fie! Mănânc cât de cald se poate, îmi scot sacul de dormit și îmi pregătesc patul. Încă e abia ora 21.00 și mă întind un pic pe bancă cu capul pe rucsac. Cumva vreau să reflectez la cât de bine și cât de liber sunt aici în mijlocul pustietății... Studiez harta și îmi dau seama că sunt la Belbov Preval după curbele de nivel și îngustimea văilor. Și drumul ar trebui, conform marcajului de pe hartă, să urce mâine pe drum... Ațipesc pe bancă și nu știu ce zgomot mă trezește brusc după vreo două ore și ceva. Mă trezesc brusc, mă dezechilibrez și cad pe jos. Bună trezire! Ah, nu e nimic grav. Doar o reacție necontrolată! Mă uit la ceas: e 23.40! Verific hainele de acum uscate și jarul aproape stins, las hainele doar pe sârmă, nu pe godin, mă bag în sac și adorm în cântecul ploii. Nu vrea deloc să se oprească!

Pirin 3-10.10.2015 - ziua a treia

Marți, 6.10, ora 7.00... Sună alarma de la telefonul aflat sub cele două pături de la locul de pe prici unde am ales să dorm. După 10 minute de moțăit cu un snooze mă trezesc și tot întuneric este. Începe puțin să se lumineze afară și văd că se foiesc și ceilalți doi colegi de cabană. ”We can turn on the light!” ”No, it's light enough!” Strâng repede puținele haine pe care le adusesem cu mine sub pături să le usuc, aranjez păturile frumos și cobor în sala de mese. Începe să se lumineze afară și tare frumos este! Aștept totuși vizibilitate bună pentru a porni la drum. Cer două ceaiuri și mănânc puțin din bagaj și afară se vede din ce în ce mai bine. Cam pe la 7.45 coboară și camarazii de prici și vor micul dejun. Doar tipa știe ceva engleză (cred că sunt polonezi după accent) și cere omletă și încă ceva. Aseară o auzisem glumind cu prietenul ei fiindcă pe meniu scria Melette în loc de Omelette. Eu strâng masa și rucsacul, mai întreb câte ceva de drum și în special de șaua spre care îmi spusese cabaniera că ar fi singurul loc de urcat în drumul meu spre cabana Pirin (cabaniera mi-o arată acum foarte clar; ”that one with a mark stick?” ”Yes!”). Și apoi o vale de circa 1000 de metri diferență de nivel în coborâre... Oare voi simți genunchii după coborârea asta? Îmi fac socoteala în minte: cam atât sau chiar mai mult sunt în Bucegi pe valea Cerbului de la Omu în jos sau pe valea Jepilor. Și acolo am coborât cam în două ore și jumătate... Aici nu poate fi mare diferență... Pentru siguranță îmi dau cu cremă antiinflamatoare pe genunchi și pe cel drept chiar strâng o fașă elastică. Și îmi pun pe sub pantaloni și niște colanți de iarnă pentru siguranță. Tot în minte fac socoteala că urc undeva la 2600 de metri și apoi urmează cei 1000 de metri de coborâre. Pe la ora 8.00 am rucsacul gata, salut colegii de cabană și cabaniera (aseară o găsisem cu soțul și cu băiatul de vreo 8 ani foarte binedispuși), ies în hol de mă încalț și apoi afară cu ”ursul” în spate. 

Fac câteva poze la lacul lung Tevno Ezero și pornesc la drum spre șaua acum foarte clară. Se numește Kralevdvorska Liava Porta și se află sub vârful Kralev Dvor (2680m). Cabaniera îmi spusese că până la șa fac cam 40-45 de minute. Pornesc în ritm sănătos, trec pe lângă o stână de unde mă latră un câine, văd că în dreapta mea mai jos se întind lacurile Malokamenișki Ezera. Trec printre două lăculețe mai mici și începe urcușul în două trepte spre șa. Distanța este mică până acolo și puteți să vă imaginați cam cât am știind cât e de urcat din căldarea superioară a văii Gaura până în Șaua Hornurilor (unde am fost ultima dată în iulie 2015). Pas cu pas cu priviri ba spre creasta Kralev Dvor (2680m)-Malka Kamenița (2679m)-Kamenița (2822m)-Kamenișka Kukla (2690m) în față, ba spre creasta Momin Dvor (2725m)-Valiavișki Ciucar (2664m) din spatele refugiului-cabană, ba spre valea Mozgovița care coboară spre cabanele de la Popina Lâka... Nici nu îmi dau seama când în 25 de minute sunt sus în șaua Kralevdvorska Liava Porta. Aici doar simt un vânt de creastă și imaginea altor creste și a lungii văi Jelezina pe care voi coborî în următoarele ore. Tare jos pare față de locul unde sunt acum...

...si urmeaza o coborare pe lunga vale amintită. Nu se vede foarte clar în poza de mai sus și pot să vă asigur că prima parte este o imensă coborâre pe grohotiș. Oarecum ca diferență de nivel cred că este cam cât hornul mare din valea Mălăiești. Singura diferență este deschiderea nițel mai largă și pereții mia slab pronunțați o dată ce ai coborât un pic din șa. Cu grijă la fiecare pas și atenție la fașa de la genunchi (simt că se mai desface câte puțin în mod natural (e adevărat că nici nu am legat-o foarte bine)) cobor fiecare serpentină pe grohotiș destul de mărunt. Nu ca cel pe care am urcat ieri pe lângă lacul Dâlgo ezero... În spate sunt nori gri și am norocul ca piatra să fie luminată de soare... Cobor un mic prag și ajung pe un loc plat unde pe stânga văd o mică limbă de zăpadă. În mod garantat e de zilele trecute, nu cred că a rezistat de anul trecut! Poteca intră apoi în coborâre printr-un horn cu pereți destul de apropiați și pe partea stângă iese din zona cu stâncăraie pe o platforma deasupra frumosului lac Titrovo. Un albastru pur adâncit mult sub vârfurile de 2600-2800 de metri! Suntem în circul de sus al Jeleznișcăi pe un larg platou alpin. Cu ochii la lac cobor pe partea lui stângă și aproape pe firul văi ajung la o intersecție unde vine BV dinspre cabana Bezbog prin șaua Jelezin Vrata. Sus mai e șaua asta față de mine...

La vale se schimbă peisajul. Să nu uităm că de sus din șa și până la cabana Pirin sunt circa 1000 de metri diferență de nivel! Normal până la cabană scrie pe săgeți că se fac 3 ore și jumătate și ar trebui să fac ceva mai puțin până la intersecție. De acolo se continuă spre cabana Pirin, eu am de gând să fac stânga pe lungul drum spre cabana Popovi Livadi. E un plan extrem de lung și îndrăzneț. Nu sfătuiesc pe alții să-l urmeze decât cu o condiție: să fie pregătiți fizic și psihic pentru multe-multe ore de mers, aproape zi-lumină! Cobor pe o zonă plană și crestele se văd din ce în ce mai departe în spatele meu. Fiindcă așa e normal, să te uiți mereu în jur când mergi, nu numai în față! Meandrele râului Jelezina îmi aduc aminte de ”meandrele lui Laci” de pe valea Leaotei din Făgărași... 

Urmând poteca ce coboară pe malul drept al râului, trecem peste un prag stâncos și prin lungi poieni (parcă ar fi poienile Mălăieștilor sau extrema vestică a Făgărașilor) ajung la pădure. Până aici nu făcusem pauză și mă opresc la un izvor chiar lângă potecă să iau apă și să admir agitatele cascade repetate ale râului acum destul de mare... 

Mai cobor vreo 20 de minute prin pădure și ajung la o stână și un stâlp indicator. Aici este marea mea intersecție! Și ora 13.10, nițel cam târziu... Pe săgeată scrie că aș mai face 9 ore și 40 de minute (!) până la cabana Popovi Livadi. Până acolo nu mai este nici un punct intermediar de adăpost peste noapte! Îmi fac eu socoteala că asta ar însemna să ajung pe la 23.30-24.00 la cabană ținând cont că voi fi și obosit. Bine că am și cortul la mine și la o adică pun cortul și somn de voie! Nu stau mult și pornesc la drum. Prima trecere este pe sub stână peste apa Jelezinei. Doar că pe unde să treci? Apa e mare peste tot. Noroc că fusesem acum câțiva ani la Praga și reținusem cuvântul ”most” care înseamnă ”pod”. E o săgeată care arată un pic în amonte și scrie ”most”. Urc câteva zeci de metri, trec pe un pod de lemn până la o mini-insulă din mijlocul apei și apoi în câțiva pași sunt pe partea cealaltă! Și pe potecă ajung imediat în spatele unei stâne. Sunt niște rufe întinse pe gardul țarcului! Nu e nimeni la stână și văd stâlpul următor pe versantul stâng al văii, aparent în aceeași direcție ca mai devreme. Bun, deci pe acolo trebuie să merg... Intru în pădure pe o potecă foarte clară și mă opresc să studiez un pic harta. Trebuie să știu cam cum e orientarea traseului fiindcă se anunță niște ore interesante!

No, și de-acum atenție mare la fiecare marcaj! Nu ai vrea, Cezare, să te pierzi pe aici... Urc pe un drum forestier și exact cam când mă așteptam, cotesc brusc la stânga pe un fir de vale. Sunt marcaje care confirmă drumul bun. Se lărgește valea într-o poiană și cumva mă aștept să urc mai sus tot înainte. De unde... O săgeată parcă cu vopsea foarte nouă îmi arată că trebuie să urc la dreapta prin pădure. Buuuun! Urcăm prin pădure abrupt și dau de o poiană cu o momâie de beton cu un ciot de stâlp în mijloc. Marcajele îmi arată că trebuie să fac stânga și mi se confirmă cu o altă săgeată cu numele cabanei la intrarea în pădure. Merg puțin parcă spre stânga și tare dificilă e orientarea după punctele cardinale după atâtea schimbări de direcție! Am încredere în marcajele care mă duc cumva la dreapta și mă scot în partea de jos a unei poieni aflată sub vârful Debelia Rid (1776m). Care va să zică tot sunt undeva pe la 1700 de metri altitudine! Poteca taie poiana și la ieșire mă uit un pic în spate și mi se pare că o stâncă are un pic față de om. Cam ca sfinxul nostru din Bucegi... Evident că doar înregistrez imaginea în minte și pornesc mai departe pe poteca clară și uneori tăiată de copaci fulgerați. Rar văd și câte unul tăiat și tind să cred că pe aici a fost o amenajare a traseului...

Ziceți și voi cum să nu îți aducă un semn de felul ăsta un zâmbet pe buze și să îți dea elan?

Traversez firul unui pârâu și parcă reținusem că ar mai fi încă unul de trecut. Ajung la al doilea, apoi la al treilea și opresc să văd cum e pe hartă. De fapt sunt patru pârâuri/vâlcele și mă liniștesc. Nu am mers prea repede :D! Pe un culoar de pădure ies într-o poiană largă și poteca se lărgește cam de mărimea unui drum forestier. Pe hartă apare poteca marcată ce face undeva la stânga și un drum forestier ce merge înainte și scurtează o parte din traseul marcat. Mă opresc de mă uit pe hartă, mai ales că văd la dreapta în jos o săgeată spre cabana Malina. Asta face și mai ușor de identificat locul... În loc să urce la stânga în pădure, marcajele continuă foarte rar pe drum și prin ceață. Cunoașteți senzația stranie când înaintezi pe un drum prin ceață și nu știi ce e în față... Tot merg pe drum și pe un deal dezgolit cobor într-o șa unde drumul face stânga. Știam de pe hartă că voi ajunge aici și am intersecția doar ca punct de orientare, nu și ca retragere. Recunosc că în multele mele socoteli era și o potențială retragere pe aici spre zone locuite... Ies din drum la dreapta spre un foișor și izvorul Mageva Ceșma (recunoașteți aici cuvântul ”cișmea”?). Bun moment pentru pauză, refacerea rezervei de apă și energizarea cu niște biscuiți (pe care îi primisem pentru drumul din București spre munte).

Și acum mai departe... Urc prin spatele fântânii pe la un brad înalt, cotesc după el la dreapta și curba de nivel mă duce pe partea stângă a culmii. Din când în când mai dau de câte un imens mușuroi de furnici sau de câte un marcaj. Benzile roșii după care mă ghidez se răresc din ce în ce și ajung să urmăresc doar harta și poteca. Sunt undeva sub vârful Vlașki Mandri și chiar nu mai am deloc marcaje. Și pădurea e semi-sălbăticită... Se mai vede câte o urmă de potecă și le urmez cu grijă pe sub vârful Coculeț până la o poiană cu fântână (pe hartă scrie Vodopeia). Vă dați seama că opresc să realimentez cu apă (beau suficientă fiindcă nu se știe pe unde voi mai găsi) și intru din nou în pădure urmând o săgeată albă cu scris roșu (doar numele cabanei, nici o altă informație în plus). Și asta la o oră și jumătate de mers de la Mageva Ceșma...

În 10 minute ajung într-o șa pe care o traversez, rog niște vaci tare curioase să mă lase să trec și intru iarăși în pădure. La început e o urcare lejeră (nu găsesc cine știe ce marcaje în afară de săgeți), ies într-o mică poiană de culme, privesc în spate spre munții înalți și urc până în capătul de sus al poienii. Noroc cu săgețile improvizate cu scris roșu... Mai merg 10 minute și în mijlocul potecii văd pe o piatră scris cu roșu ”Cabana P. Livadi, 3 ore/Hija P. Livadi, 3 ceasa”. Hm, e 17.30 deci după socoteala asta ar trebui să ajung pe la 20.30 pe întuneric! Mă hotărăsc să grăbesc puțin pasul fiindcă cine știe ce surprize îmi mai rezeva poteca...

În câteva minute ies la un gol alpin (relativ) asemănător celui de pe Muntele Roșu (la urcarea de la cabană după ce ieși din pădure). În fața mea se ridică maiestuosul Orelec cu aproape 2100 metri altitudine în punctul cel mai de sus unde este și un releu de televiziune/transmisiuni. 

Văd și poteca ce urcă prin stânga vârfului pe curbă de nivel până într-o șa aflată între Orelec și Beli Rid (1917m). Prima urcare este până pe un picior al muntelui unde îmi luminează fața o săgeată cu marcaj în bătaia soarelui.

Buuunnn! De la stâlp cobor puțin sub vârful masiv până în șaua dinainte de vârf, fac o pauză de un minut pentru reglarea respirației și mă hotărăsc să urc toată curba de nivel fără pauză. Dacă voi respira un pic mai greu, merg puțin mai încet, dar fără să mă opresc! Așa fac și curba de nivel se dovedește a fi destul de lină. Mai puțin ultima parte făcută din câteva serpentine strânse! Nici ele nu mă opresc, nici șaua prin care trec rapid fiindcă un vânt rece începe să dea târcoale. Cobor în același ritm pe pantele întunecate ale vârfului Orelec, Urmez curba de nivel spre al doilea vârf Beli Rid care apare pe hartă și mă trezesc ghidat de semne într-o mare pajiște aflată la 2000 de metri. Cobor în mini-dolina din mijloc și văd că drumul e format tot înainte în ușoară urcare. Câțiva pași și sunt la un stâlp pe care este pus un bocanc întors cu talpa în sus. Probabil un sacrificiu al vreunuia sau pur și simplu o glumă ciobănească... 

După încă vreo sută de metri văd la dreapta drumul de exploatare al releului și sub el o herghelie de 12 cai mai tineri sau mai maturi. Nu ar fi nimic sprecial în asta doar că sunt extrem de curioși și aproape vin galopând spre mine. Știu eu că sunt frumoși caii, dar la câtă forță au, în mod sigur nu le fac față. Așa că atunci când se apropie de mine la 5-6 metri ridic bețele spre ei și le mișc frenetic în stânga și-n dreapta. Și surpriză: șuieratul pe care îl fac bețele îi sprerie, se retrag puțin și galopează încă vreo 50 de metri mai la stânga. Nu contează unde se duc, important e că am scăpat de ei!

După ei urc la drumul de exploatare și văd că marcajele îl urmează. Teoretic de pe hartă ar trebui la un moment dat să fac stânga și să cobor undeva pe o vale abruptă vreo 600 de metri diferență de nivel. Deocamdată văd că marcajele sunt pe drum. Și tare nu îmi place să merg cu bocancii de iarnă pe pietre... De menționat că mi-am luat bocancii de iarnă fiindcă se anunțaseră câteva nopți sub zero grade și să nu am surprize! Deh, dacă mi-am amânat tura cu o lună din motive obiective... Tot pe drum văd în față vârfurile Baba (1879m) și Beli Rid (1917m) și la stânga o linie dublă de curent electric. Și ceea ce mă așteptam, marcajele cotesc brusc la stânga și coboară pe sub fosta linie de curent! Pun mănușile, mai beau niște apă și mănânc un biscuite și la vale. Coborâșul e la început abrupt pe vreo 70 de metri, apoi tot pe sub firele de curent și ajung la ceea ce pare o ruptură de pantă. Mă aștept la coborâre seriosă fiindcă am de pierdut altitudine!

După ruptura de pantă cobor prin pădure mai abrupt (nu sunt stânci, e doar potecă în trepte repetate) și ajung la un drum de exploatare. Este drumul de sus de la releu după ce a făcut o curbă serioasă după ultimul vârf amintit! Conform hărții poteca continuă în aceeași direcție ca și până acum. În jos pare o mare junglă și nu văd pe unde ar putea merge poteca. Doar o singură variantă ar fi un pic mai la stânga pe drum. Marcajele merg pe drum la stânga și le urmez cuminte. Pe hartă ar fi o largă curbă și apoi o ultimă coborâre la cabană. Văd că peste vreo sută de metri o potecă și o săgeată la dreapta în jos prin pădure. Pe aici merg, opresc puțin de scot frontala (e aproape ora 20.00 și în pădure e întuneric!) și la vale. Marcajele și poteca clare mă coboară iarăși la drum, fac dreapta și întreb un nene cu mașina de teren de ”Hija Popovi”. ”Popovi Livadi?” ”Da, da.” Îmi explică el în bulgară multe și detaliate, eu înțeleg doar că de la asfalt trebuie să fac stânga prin pădure pe potecă. Îi mulțumesc și marcajele mă duc întocmai. Cam în 10 minute de la asfalt sunt la un panou și o parcare mari. În stânga e cabana Popovi Livadi! Mă uit la ceas: 20.40 deci 7 ore și jumătate pe traseu marcat de 9 ore și 40 de minute! 

Văd lumină și cumva găsesc o ușă pe care intru în cabană. După voci mă ghidez spre sala de mese și salut bucuros oamenii. De fapt e doar cabanierul cu doi prieteni la masă. Întreb de cazare și de masă (edna ciorba, dva-tri ceai!) și întâi îmi arată camera și baia. Destul de rece în amândouă și probabil știu ei bine de ce au câte două pături pe fiecare pat! Dau câteva mesaje, vorbesc un pic la telefon și cobor la masă. Omul îmi și pune ciorba pe masă și începe să vorbească cu mine. Tare interesantă e comunicarea fiindcă nu știe decât bulgară și câteva cuvinte în germană și engleză. Cu toate limbile astea reușim să ne înțelegem de minune fiindcă, așa cum am spus și spun de fiecare dată, chiar dacă limba nu le e deloc ușoară și muzicală, sunt oameni de nota 20! Chiar dacă ciorba e cu carne și eu nu mănânc carne de obicei, acum de foame și fiindcă e călduță (nu caldă!) mănânc tot din farfurie. Nu înainte de a mă servi cu o ”malka rakia” (un pahar mic de rachiu) din parta casei. Rachiul se servește cu un pahar mare de apă care să stingă tăria! Vorbim de toate cât reușim să ne înțelegem, îmi dă pe rând trei ceaiuri și mă invită să iau din chiftele și din ce mai e pe masă și îl întreb cât face totul. Îmi spune că vorbim dimineață și merg liniștit la somn fiindcă știu că sunt corecți, nu ca indienii profitori. Cred că mai stau vreo 10-15 minute, pun telefonul la încărcat și mă bag la somn sub cele două pături. Am zis că nu e cazul să folosesc sacul de dormit! Veți vedea că mâine, după multe aventuri, voi folosi sacul de dormit așa cum de multe ori îl folosesc în munții noștri...