Câmpina-Talea-Proviţa 13-14.04.2013

Câmpina-Talea-Proviţa 13-14.04.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu

Știam că voi pleca în we. Nu știam unde și cu cine. Cum văile și Bucegii nu se prezintă prea bine (nici vremea nu îmbie la locuri înalte) și până vineri seară nu am confirmarea nimănui că vine cu mine, mă gândesc la un traseu circular prin dealurile Câmpinei. Merg și singur dacă nu se anunță nimeni! Vineri seara târziu Ilinca îmi confirmă că vine cu mine indiferent de traseu. Așa că vineri după miezul nopții construiesc traseul pe GPS: Poiana Câmpina-dealul Gurga-Valea Târsei-Plaiu-Talea-Măgura Mare-Adunați-Ocina de Jos-Provița de Jos-Poiana Câmpina. Urmează să ne întâlnim sâmbătă dimineață la ora obișnuită 6.00 în Gara de Nord.

Ziua 1 - sâmbătă 13.04.2013

Două ore de mers cu trenul și la 8.30 suntem în Câmpina. Abia aștept să explorez locurile pe care de mult timp mi-am pus în gând să ajung: dealurile de pe malul drept al Prahovei dintre Breaza Nord și Câmpina! Văzusem o cruce pe acolo și vroiam să ajung pe acolo, întrebasem cu câteva zile înainte o bună prietenă din Câmpina cât fac până acolo, era atâta nerăbdare în mine... Așa ca imediat ce ajungem în gară, pornim la drum. Trecem pe sub calea ferată, intrăm în Poiana Câmpina și până la primul giratoriu vedem pe stânga o cofetărie. "Mâine poate terminăm tura aici :D!" Din giratoriu facem dreapta pe strada Uzinei, trecem pe lângă  fabrica Petroutilaj SA și urcăm pe strada Uzinei și apoi pe strada Steriești până în DJ 100 E/Strada Măgurii care urcă spre Provița. Deși e în oraș, fiecare intersecție mă bucură și îmi confirmă că suntem pe drumul bun. Cei care mergeți cu GPS, cunoașteți senzația! La 9.10 ne întâlnim cu autobuzul care vine din Provița (reţinem ora chiar dacă nu ne va trebui), ieșim prin pădure sub o șa prin care trece drumul de culme, urcăm pe lângă o proaspătă așezare de romi (un mic viitor cartier) lângă care sunt doi căluți tare simpatici și scurtăm două serpentine direct pe pășune până în șa.

Ieșim din șoseaua asfaltată pe drumul de mașină ce merge spre NV pe sub pilonul de transmisiuni. Alegem drumul forestier fiindcă ne duce sigur și mai ușor pe dealuri. Mergem aproximativ pe curbă de nivel, trecem pe lângă un concert amfibian dintr-o baltă apropiată de drumul nostru și ne apropiem de un prim vârf împădurit. Drumul face o curbă mare de ocol pe vestul dealului (stânga noastră) , îl lăsăm în acea direcție și la marginea pădurii ne oprim pe culmea dealului să scoatem bețele. De aș putea să scot elemenntele bețelor... Le bodogăn un pic și voi merge toată tura și următoarele fără bețe!

Prin pădure ținem culmea prin pădurea de conifere și eu, mergând puțin mai în față, am plăcerea de a vedea două fundulețe albe de căprioară. Știu că termenul nu e chiar unul foarte delicat, dar e sugestiv. Nu apuc să fac nici jumătate de pas și căprioarele taie poteca și dispar printre ramurile dese de pin. Aștept să vină Ilinca din spate, omit să îi spun de eveniment şi mergem pe muchie pe lângă o "proprietate privată" marcată cu surle și trâmbițe pe toți copacii. La un moment dat văd un picior de munte/deal ce coboară spre stâna privată. Coborâm pe aici ieșind la 10.20 la poiană. Sunt dealuri după dealuri în șaua dintre Provița de Sus și Podul Vadului. Întâlnim o văcăriță (o tânără ce supraveghea niște vaci) cu care schimbăm câteva vorbe. Așa aflăm că e din Podul Vadului și că mai pe seară coboară cu dobitoacele spre casă. Îi spunem că vrem să ajungem la crucea de pe dealul Gurga și ne spune că mai avem ceva de mers. Mai sunt vreo două-trei dealuri până acolo doar! M-am obișnuit să nu mai dau localnicilor informații de departe fiindcă nu prea știu zona mai departe de unde trăiesc. În minte îmi vin versurile moficate: "Mi-e dor de munții mei/Aproape sunt de ei". Evident sunt Bucegii vărgați de la orizont!

Sus-jos pe fiecare deal, furnicuțele albe de pe pașuni sunt și în stânga și în dreapta, valea Proviței în vest și cea a Prahovei cu Câmpina, Breaza, Cornu  și Comarnic se văd pe partea estică a culmii, ceva boscheți agățători pe potecă și coborâm la zona de exploatare de piatră și la drumul ce merge din Breaza spre vest spre Valea Târsei (11.25).

În față zărim crucea de pe dealul Gurga și întrebăm niște femei ce urcau pe drum dinspre Breaza pe unde putem urca cel mai ușor la cruce. Ne spun să o luăm prin livezile "de colo" și ajungem chiar sus la cruce. Mai întreb încă o dată pe un localnic de drum.
"Taică, e un drum ce urcă pe acolo pe lângă plopi. Îi vedeți?"
Îi mulțumim, urcăm pe unde ne-a indicat el, ieșim într-o poiană unde drumul face dreapta și se pierde pe un pinten acoperit de boscheți țepoși. Facem stânga pe lângă el prin pădure, urcăm cumva pe curbă de nivel și văd baza crucii în față. Aici e! Pe ultima pantă ajungem la miezul zilei sus lângă crucea închinată "fiilor acestui neam dealungul veacurilor spre întregirea lui și a țării 1930".

Facem o scurtă pauză de masă și pornim mai departe la drum pe culme prin pădure și apoi spre V-NV. Pe ultimul deal înainte de a coborî spre NV (așa cum plănuisem de acasă) întâlnim un ciobănaș cu care intrăm în vorbă. "N-o luați pe acolo pe la stână pe la panou că vă mâncă cânii. Coborâți pe aici în jos, ieșiți pe lângă terenul de golf la strada principală și de acolo stânga spre centru. Mai întrebați acolo. Câinii de la stâna de jos sunt cuminți". Modificăm traseul pentru a scăpa de câini, coborâm prin livadă, trecem de stâna pașnică, lăsăm în stânga terenul de golf acum cumpărat de un italian și ajungem la drumul principal.

Coborâm în centru, trecem Provița spre Surdești și urmăm traseul pregătit pe GPS. Trecem printre grădiniță și școală și pe prima uliță facem dreapta pe dealul pe care îl văzusem de acasă pe Google Maps. Trecem pe lângă o altă turmă de mioare, urcăm până în vârf și de aici coborâm într-o mică șa, 50 de metri mai jos decât delușorul nostru.

Din șa poteca ne duce printr-o altă zonă de conifere din care vedem prima poiană la 14.40. Ce întunecat este între conifere!

Prin pășuni avansăm rând pe rând și în câteva minute norii se adună deasupra noastră. Și mai mult, începe să toarne cu grindină. Hai fuga până la stâna de colo să se oprească ploaia şi gheaţa! Ajungem la stână şi picurii dispar ca prin minune. Mai stăm puţin ca să fim siguri că nu începe din nou şi plecăm mai departe. În faţa noastră pe culme se vede vârful Stâlpu de unde vom face dreapta spre Plaiu. Până la el mai avem parte de o repriză de ploaie. Trecem pe lângă nişte garduri foarte estetice, vedem pe jos urme de ursuleţ şi chiar înainte să ajungem la drumul ce coboară în Ocina de Sus (variantă pe care o gândisem în caz de lipsă de timp) alunec (ca în filmele cu proşti) şi aproape mă trezesc plin de noroi. Bine că mai am nişte pantaloni de rezervă!       Ne adăpostim de ploaie într-o troiţă şi vedem că pe lângă noi trec nişte "viteji" bikeri ce lasă urme în toată iarba. Când se potoleşte ploaia, pornim mai departe pe plai.

Sub Stâlpu (fiindcă potecile nu ajung chiar pe vârf) ne întâlnim cu un grup de localnici ce lăsaseră maşina în Plaiu şi coborau pe jos spre Ocina de Sus. Ne confirmă că suntem pe drumul cel bun. Încă vreun sfert de oră şi ajungem în şoseaua de Talea (18.00). Urcăm un pic pe asfalt spre Talea şi la următoarea răpăială ne adăpostim într-o staţie de autobuz în care mai şi ciugulim ceva. Se opreşte şi pornim mai departe pe drumul ce coboară spre sud spre Măgura Mare. Urcăm pe uliţă şi mai apoi pe drum de căruţă pe marginea pădurii bucurându-ne de culorile ce anunţă apusul.

Drumul părăseşte marginea pădurii şi intră printre copaci urcând spre ceea ce pare cel mai mare vârf din traseul nostru. Are baliză de vârf dar încă nu e cel mai sus. O aştept pe Ilinca să vină şi îi spun că tare miroase a leurdă din pădurea de sub baliză. În 20 de minute adun o pungă de leurdă din care mâine seară acasă va ieşi o mâncare foarte bună.

Continuăm pe lângă pădure şi urcăm spre cel mai înalt vârf al nostru puternic împădurit Măgura Mare (900m altitudine). Eu fiind cercetaş, o pierd pe Ilinca pentru câteva minute şi recuperează repede terenul. Încă nu a apus soarele şi avem parte de nişte superbe culori de apus.

Urmăm linia trasată pe GPS, coborâm pe un drum de căruţă până la primele case unde ajungem în spatele curţilor în lătrăturile câinilor. Scoatem frontalele, întrebăm un localnic pe unde să coborâm spre Ocine şi ne duce el până la strada ce coboară în centru la biserică. "Poate pe acolo să puteţi pune cortul!" Înainte de biserică găsim o fântână, o femeie ne ajută cu o cană de plastic de un litru să ne umplem sticlele mai uşor şi pornim mai departe. Nu prea găsim loc de cort, trecem prin Adunaţi şi Ocina de Sus şi abia când se termină asfaltul în apa Proviţei ne blocăm. E noapte şi nu vedem pe unde ar trebui să trecem apa fiindcă am ratat podul cu câteva sute de metri mai devreme. Punem cortul la malul apei (circa 22.30)! Întindem cortul şi ne băgăm în saci frânţi de oboseală. Verific pe GPS şi sunt bucuros de ceea ce văd: am parcurs 30 de kilometri din cei 42 estimaţi! Eu m-am crezut şmecher şi nu mi-am mai luat sacul de dormit şi doar sacul pijama şi folia de protecţie exterioară a sacului. Deşi nu beau pe munte, am luat şi două guri de apă de Cluj şi din combinaţia alcool-oboseală am cam tremurat peste noapte. M-am şi odihnit suficient totuşi cât să meargă încă o zi de drum.

Ziua 2 - duminică 14.04.2013

Dimineaţă pun ceasul să sune la 7.00. Nici nu putem dormi mai mult că soarele ne bate în uşă! Ieşim afară şi vecinii vin miraţi la noi. Întâi vine bărbatul şi greu înţelege că nu suntem geologi şi nu am venit să facem ceva măsurători. Am venit doar pentru plăcerea de a merge şi de a descoperi locuri noi! Ne povesteşte că aici unde am pus noi cortul avea grădina acum ceva ani şi că a venit apa mare şi i-a luat pământul. Pleacă la treabă şi vine şi femeia lui la fel de mirată. Vorbim cu ea de locuri, de animale, de copiii care au lăsat-o singură cu zestre şi s-au dus la oraş în Câmpina şi când să se ducă acasă, ne întreabă: " Nu vreţi nişte ouă şi nişte slană? Îs proaspete!" Binenţeles că acceptăm şi o liniştim spunându-i că avem arzător şi le fierbem acuşica. Mâncăm bucuroşi de dimineaţă, strângem bagajele şi la 10.00 pornim la drum. Ne aşteptăm să fie ceva monoton. Primul lucru pe care trebuie să îl facem este să trecem Proviţa. Nu găsesc loc mai puţin adânc şi soluţia e să trecem apa desculţi. Cu grijă la pietre ajungem pe malul drept, ne încălţăm şi urcăm parapetul ce susţine drumul.

Pe asfalt ajugem în Ocina de Jos şi Proviţa de Sus mai întâi în capătul din amonte, apoi la Primărie, pe lângă terenul de fotbal,  şi biserică, găsim pe dreapta o casă pe care sunt montate două plăci foarte interesante: "În această casă a fost ascuns şi ocrotit Eugen Ionesco, academician şi dramaturg francez de origine română în 1931 iunie-octombrie fiind hăituit şi urmărit de asupritorii vremii" respectiv "Aici s-a născut şi copilărit Pimen, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, fiu al satului înmormântat în curtea bisericii 1853-1934". Care va să zică, Proviţa a dat ceva oameni ţării ăsteia! Mai departe ajungem în Proviţa de Jos unde Primăria şi sala de sport arată ca două cetăţi moderne din beton şi sticlă, trecem de biserica la care se aude slujba de duminică şi ne îndreptăm spre Drăgăneasa. Nu vom merge cei doi kilometri până acolo şi apoi în sus spre Poiana Câmpina! După vreo 800 de metri de la intersecţie, facem stânga pe o uliţă cu izvor în capăt. Umplem sticlele cu apă şi în sus pe deal. Drumul prost de căruţă e plin de noroi şi foarte des ne dublăm tălpile cu altele de năclăială maronie. Suntem prea hotărâţi, nu ne poate opri un pic de noroi! Urmăm drumul şi traseul făcut pe GPS şi ajungem prin livezi la drumul comunal din Drăgăneasa.

De aici treaba e clară: drumul e mare şi lat şi ne va duce în Poiana Câmpina. Mergem la liziera pădurii, mai găsim câte un izvor sau câte o căruţă şi puţin după ora 13.00 vedem valea Prahovei.

Urmăm uliţa care mai jos e asfaltată, apoi străzile întortocheate şi la 13.30 suntem la giratoriul de unde plecasem ieri dimineaţă. Fiindcă avem ceva timp liber, mergem la cofetărie şi ne relaxăm cu câte o prăjitură după pofta inimii. Aţi mai mâncat până acum ecler vienez la doar 3.5 lei? Coborâm la calea ferată şi apoi la gară puţin înainte de ora 14.00. Avem de stat vreo două ore şi ceva şi nu ne plictisim: observăm tot felul de lume care vine şi pleacă şi cu o jumătate de oră înainte de tren apar Vlad Râşnoveanu (cunoscut şi prieten cu Iulian Sîrbu) şi Andrei Bergheş. "În Bucureşti nu ne întâlnim şi aici uite :D!" Stăm la poveşti şi timpul trece repede până la Bucureşti (aproximativ 18.30). GPS-ul îmi arată că am mai făcut încă 15 kilometri azi, deci 45 de kilometri în două zile! Buuun!! Ca idee o astfel de tură ne-a costat maxim 25 de lei cu toate cheltuielile (tren, prăjturi, mâncare din frigider)! Deci se poate merge ieftin şi prin locuri extrem de faine!

Am descoperit în aceste două zile nişte dealuri subcarpatice foarte faine care deschid perspectiva şi spre alte plimbări pe aici! Cine ştie când...

Felcitări celor ce nu s-au speriat de vremea capricioasă şi au simţit bucuria Muntelui în acest sfârşit de săptămână.

Prin Bucegii Sudici 12-13.11.2011

Prin Bucegii Sudici 12-13.11.2011

Colegi de tura: Emil, Mitica, Cezar

Cu cateva zile inainte de plecare analizez cu Emil toate variantele pentru doua zile si alegem coborarea (de la nord la sud) bucegeana de la Cota 2000/Miorita pana in Talea sau Comarnic. Lasam traversarea Campina-Slanic pentru alta data. Fiindca o buna parte din traseu imi e necunoscuta si pare a fi nemarcata, studiez un pic Google Earth, fac traseul aproximativ pe GPS, il salvez in GPS si pe aparatul foto si impreuna cu Mitica fac cumparaturile comune de vineri dupa-amiaza.

Ziua 1 - sambata 12.11.2011

Stabilim sa ne intalnim ca de obicei la 6.00 in Gara de Nord si cu personalul de 6.30 ajungem in jurul orei 9.30 in Sinaia. Pornim pe drumul cunoscut BR pe langa restaurantul Furnica si Pelisor, urcam pe scurtaturi spre drumul de cota si peste o ora iesim dintre ultimele case si intram in padure. E un usor gust de iarna in temperaturi si in praful alb de pe jos.

La cota 1300 ne intampina brazii acoperiti partial de mantia iernii si drumul ii cam forteaza pe soferi sa dea inapoi. Fara lanturi nu se mai poate inainta si poate este mai bine pentru Munte!

Cota 1400 ne primeste inghetata la cateva grade negative si facem o pauza de ceai si turta dulce la restaurantul "La sami". Suntem priviti cu raceala fiindca nu "servim" nimic si ca urmare ne spunem unul altuia ca nu vom mai veni in locuri de genul asta (unde sunt apreciati consumistii si mai putin cei care merg PE munte). Dupa o jumatate de ora de incalzire, pornim mai departe caci avem mult de mers (12.10). Urcam direct pana la cota 1500 - "Valea cu brazi" si facem stanga pe marcajul BR de iarna. Le arat colegilor marcajul sters PR care mergea spre Vanturis. Noi il vom urma pe cel nou marcat/remarcat de curand mai sus! Urcam un pic pe drumul-partie si sub panta de sub stana Tarle (tare ma intreb cat de "turistica" e aceasta stana-restaurant) facem iarasi stanga prin padure. Trecem podul de lemn si incepem sa urcam prin padure spre Drumul de vara.

Cam pe la 1600 de metri ajungem in larga partie si continuam in sus cu privirile indreptate cand in spate, cand in fata!

 Muntii Baiului in spate

Varful cu dor in fata

Cam pe la cota 1800 parasim Drumul de vara spre stanga pe PR, nu inainte de a admira cota 2000 ascunsa partial in spatele unei cetati de piatra. Mitica isi aminteste cu nostalgie de prima lui tura solitara pe munte cand a ajuns pe aici si vorbeste putin la telefon cu parintii lui despre acele locuri.

Intram pe traseul bine marcat si de cateva ori alunecam pe smocurile de iarba acoperite de proaspata zapada. Motiv de ras si de facut glume chiar pe seama propriei persoane! Pe la 13.30 ajungem sub primii pereti ce formeaza Coltii lui Barbes. Suntem fascinati de fiecare perete, de fiecare verticala si ne si imaginam pe unde ar fi ceva trasee alpine.
"Sunt sigur ca parca Emil a vazut pitoane acolo!" spune Mitica.
"Da, da, sunt doi pitoni acolo!" vine comic raspunsul lui Emil :).
Brana merge foarte simpatic pe curba de nivel pe sub pereti si cateodata ne ofera de sub brazi carunti ferestre asupra peretilor din dreapta noastra, asupra Baiului si asupra varfului Vanturis care se arata in fata deasupra unei mari alpine. Noi continuam drumul cu pauze de poze la fiecare pas.

La un moment dat un interesant marcaj ne arata directia in sus! In mod sigur nu e pe acolo desi niste urme de temerari se vad!

Continuam pe brana si la 14.10 zarim pentru prima data saua Vanturis. Bine ca pana acolo mai avem ceva de mers pe sub pereti care sus par sa formeze un fel de coloane suspendate.

Cu o mica ratacire vedem in sfarsit saua si varful Vanturis in fata noastra si ne indreptam intr-acolo pe curba de nivel. Vedem de sus valea si fostul lac Vanturis ramase acum doar sub forma unei placi de gheata ascunsa in firul vaii acoperite de brazi albi.

Coboram in firul inghetat deasupra lacului (14.55) si in cateva minute suntem la stana Vanturis. Pauza de apa si inspectie a stanei! Nu putem sa ii dam prea multe margarete ("cacareze" copyright Serghei Suslov) si apreciem ca totusi e un loc bun de stat in conditii mai vitrege. 

Imi dau seama acum ca de fapt cascadele Vanturis si lacul sunt la ceva distanta. Imi aduc aminte unde sunt cascadele si nu mai coboram la ele. Chiar de curand am vorbit cu bunii prieteni Romeo si Vera despre o tura  comuna mai veche pe acolo! Rontaim ceva biscuiti si in 4-5 minute pornim mai departe iesind din traseul marcat. Studiez un pic morfologia locului si apreciez corectitudinea traseului ales. E fara sens sa urcam direct pe varful Vanturis pentru a cobori apoi pe partea cealalta a lui. Asa ca mergem spre vest pe un drum de masina in sopul de a ocoli varful pe la vest (undeva in jurul altitudinii de 1800-1850m). Avem parte aici de o imagine unica: fata de cum suntem obisnuiti sa parcurgem potcoava Bucegilor, acum ea ni se arata din interior! pare ca Bucegii ne tin in brate cu cele mai inalte culmi ridicate deasupra vaii Ialomitei si a platoului bucegean. De la stanga la dreapta vedem pe linia orizontului Leaota ascunsa dupa o alternanta faina de culme montana- mare alpina, mai departe saua Strunga, Coltii Tapului, varful Batrana, varful Doamnele, varful Omu ascuns dupa Obarsie, varful Costila cu a sa racheta alpina inaltata spre cer, varful Caraiman cu crucea ce strajuie valea Prahovei, varful Furnica, varful Varful cu Dor si in dreapta noastra varful Vanturis.

Intre zona inalta si noi se prelinge platoul ridicat la circa 2000 de metri altitudine.

Leaota dupa marea alpina

O barca vikinga pare sa vina de dupa varful Vanturis, dar se risipeste la fel de repede precum a aparut!

Inserarea vine peste noi deschizandu-ne in fata niste peisaje de basm! Parca aici s-ar potrivi calutii pe care i-am vazut in tura din Mehedinti (http://cezarpart.blogspot.com/2011/09/povestiri-din-mehedinti-11-13062011.html)!

Muntele ne conduce spre un picior de munte pudrat de zanele iernii. Gasim rapid o solutie de coborat pana in capatul lui superior si continuam pe muchia adormita sub iarba batuta de vantul iernatic. In stanga vedem Baiul ars de flacarile apusului.

Piciorul ne coboara exact pana in drumul ce merge din Sinaia pana in saua Dichiu cam in jurul orei 16.50. Se lasa racoarea si nu stam prea mult aici, doar cat sa regrupam. Serpuirile faine ale drumului asfaltat ma duc cu gandul la frumoasele drumuri de tara scandinavice. Sper sa ramana acelasi bun simt ca si acolo si sa nu vedem cat de curand pe aici urme de Porcus turisticus pe marginea asfaltului deocamdata curat si aparent rezistent.

In 10 minute pornim mai departe pe muntele Paduchiosu. Temepraturile coboara sub zero si ne vor prilejui un frumos joc al ghetii in iarba si brazi. 

 Nuante

Urcam pe Paduchiosu (1409m) si vantul de seara coboara temperatura pana la -4,5 grade Celsius (minima acestei zile) cam pe la ora 17.30. Vantul rece nu ne lasa prea mult pe varf si mai privesc inca o data spre apus inainte de a incepe coborarea spre Cota 1000.

La limita padurii vizibilitatea scade foarte mult si suntem nevoiti sa scoatem frontalele. Mitica plecase ianite pe un drum forestier si ii urmam directia care pare sa ne duca in sensul dorit. Vazusem pasul "Cota 1000" din varful Paduchiosului si stiam bine incotro trebuei sa ne indreptam!

Iesim in poiana de deasupra pasului si vedem toate luminile ce marcheaza aceasta importanta trecere rutiera. La 18.15 ajungem la prima pensiune unde un grup mai numeros pregatea gratarul.

"Dupa miros am venit! :D"

Totusi mie nu imi place galagia de aici si hotaram sa gasim mai sus un loc mai linistit. Vedem bisericuta langa care Emil propune sa punem corturile. Mai continuam cateva curbe in sus pana la hotelul "Cota 1000" aflat exact la trecerea rutiera dintre judetele Prahova si Brasov. Eu gasesc un loc fain de cort in spatele unei cruci mari si mergem la hotel sa intrebam unde am putea pune corturile. Ni se recomanda tocmai locul vazut si Emil are un pic retineri datorita expunerii la urs. Mai stam pe ganduri si hotaram sa punem corturile acolo. Nu inainte de a manca ceva si a bea cate o bere la restaurantul hotelului!

Inainte de masa ma joc cu un simpatic catelus care ma saruta intr-una. Cum poti sa refuzi o astfel de dulceata sa se joace cu tine?

Asezonam berea si mamaliguta cu branza si smantana cu muzica in surdina (pentru asta recomand acest hotel pentru masa), cu ceva discutii pe teme religioase si cu cateva copii dupa tablourile lui Gustav Klimt. 

Cam pe la ora 22.30 iesim din restaurant si ne montam corturile in spatele crucii amintite (langa DN71). Continuam masa cu carnati, branza si praz, ceva vin si multa voie buna amestecata cu ceva chef de somn! Asa ca pe la 23.30 ne retragem la somn dupa ce am verificat temperatura de afara: -9 grade Celsius! Noaptea m-am bucurat de cele 25-26 de grade din sac, Emil si Mitica simtind frigul putin mai mult decat mine (deh, sacul-pijama isi indeplineste scopul!). Mai spre dimineata ceva temperaturi mai joase mi-au clantanit o data dintii cand am iesit din sac! Fara probleme am adormit la loc pana la rasaritul soarelui si putin dupa aceea.

Ziua 2 - duminica 13.11.2011

Ziua incepe o data ce lumina zilei de apasa peste cort. Gradele se invart undeva pe la limita inghetului si eu cu Mitica mai motaim in cort si sac. Emil iese pe afara si se bucura de soarele de dimineata, incepe sa isi stranga cortul si sa il lase un pic la uscat (asta fiindca pe ambele corturi dimineata era un strat subtirel de gheata), mai filmeaza in jur (auzind cei doi mormaitori din cort care inca nu vor sa iasa din vizuina) si in sfarsit ne face cateva poze cand (adica in jurul orei 8.30) deschidem si noi usa cortului in bataia razelor reci de soare. Imi intind si eu tentele de la cort si mancam de dimineata copios intinsi pe izoprene. Avem "ceva necazuri" cu vreo 5-6 caini care se tot invart prin jurul nostru ca sa capete ceva de mancare. Ii potolim cu cate o felie de paine si ne continuam masa si apoi scurta siesta. Strangem corturile (cat de cat uscate), indesam totul in rucsaci si la 10.25 suntem gata de drum. Mai aruncam o ultima privire i nspate sa verificam curatenia locului si coboram la sosea si apoi urcam pana la hotelul "Cota 1000" unde mancasem aseara. Mitica se opreste pentru cateva clipe la troita de langa asfalt si ii simtim credinta puternica.

In spatele hotelului (stiu directia de pe GPS) gasim doua marcaje TR si PR pe care le vom urmari o perioada si un drum forestier care urca peste Gurguiatu. Primul marcaj dispare destul de repede la fel de neasteptat cum a si aparut. Drumul lejer urca prin padure printre urmele de roti de tractor.

De jos auzim slujba de duminica (tinuta la bisericuta despre care v-am spus mai devreme) si in gand tin un moment de reculegere si de ganduri bune pentru toti pe care i-am cunoscut/ii cunosc. Traversam o defrisare larga cu linie de curent electric pe mijlocul ei (asta ma duce cu gandul la o defrisare asemanatoare de pe dealul Ulandhaug din Stavanger, Norvegia) si urmarim mai departe amrcajul PR. Mitica ramane cateva zeci de metri mai in spate ca sa mai scoata o haina de pe el si revine imediat. De retinut ca la intrarea in traseu (i nspatele hotelului) e un mare afis ce anunta pericolul de ursi! Drumul continua asemanator pe la limita parcului natural Bucegi si eu sunt de multe ori "agitat" fiindca GPS-ul nu are semnal destul de puternic ca sa marchez puncte pe el. Ma bucur de fiecare moment cu suficienti sateliti pe GPS ca sa mai marchez cate un punct! Uneori poteca merge pe cate un fel de drum forestier pe care frunzele se incapataneaza sa stea uscate in arbusti. Alteori suntem condusi de padure prin galerii intre copacii inalti!

Curand iesim intr-un luminis identificat ca Poiana Hotilor. Drumul nostru traverseaza larga deschidere care ne bucura de peisaj si ne arata in zare Gurguiatu ridicat deasupra culmii omonime. Bruma de dimineata se mentine pe copaci si inaintam printre ei minunati de frumusetile astea ascunse majoritatii turistilor.

Iesind din poiana, semnele dispar din fata noastra si pastram directia de mers. Astfel urcam printr-o larga caldare plina de frunze si zvacniri de piatra pana in culmea din fata unde revedem marcajul PR. pentru putin timp caci in cateva minute acesta face stanga si coboara spre Valea Larga! In sfarsit am scapat de semne si suntem obligati sa mergem "dupa nas". Tinem piciorul care coboara putin in fata-dreapta si trecem usor peste o bariera naturala!

La un moment dat (cca 12.30) avem un mare semn de intrebare: suntem la o intersectie si trebuie sa vedem daca o apucam spre est sau spre vest! Vedem un indicator spre poiana lui Caioti spre est si fara prea multe discutii pornim spre est in directia indicata de sageata. E foarte posibil (de fapt am verificat acasa si asa este) ca spre vest sa ajungem pe muchia si varful Gurguiatu! Cinci minute de urcat si apoi inca 15 de coborat pana in poiana! Continuam in jos pe piciorul din fata pe o panta de 30-35 de grade coboram intr-o alta sa golasa formata printr-o defrisare. Aici avem un mic conflict de opinii: Emil ar vrea sa mergem dreapta spre Gurguiatu si eu (urmarind track-ul) vreau sa facem stanga spre dealul Plesuva (capatul Bucegilor)! Tehnica invinge si pornim la stanga pe niste urme adanci de tractor. Coboram pe urme si la prima intersectie cotim putin dreapta pe un picior ce pare sa tot coboare spre apa Talei.

Intr-adevar la 13.40 iesim desupra fermei pe care in alte dati am vazut-o din Talea. Ferma e situata pe versantul stang al raului Talea la limita de sus a padurii si satul Talea este pe versantul drept. Satul este la limita dintre padure si ceata si abia zarim in spate muchia Gurguiatului de sub care izvoraste Talea. Emil tot ar vrea sa urcam pana in Talea si sa coboram apoi pe drumul asfaltat pana in valea Prahovei. Tot insista sa vada "odaile" de deasupra satului si cu greu il conving ca nu avem suficienta lumina sa facem ocolisul. De fapt cred ca l-am convins pur si simplu mergand mai inainte cu GPS-ul in mana.

Paznicul de la ferma ne ghideaza prin livezi spre Comarnic si eu urmez directia pe care ne-a aratat-o.

De multe ori Mitica ramane in urma fiind absorbit de tufele de macese, paducel si catina. De cateva ori ma opresc si eu, dar nu stau prea mult fiindca, si aici, urma proaspata de urs ni se arata in drum ;). Dupa continut ne dam seama ca s-a infruptat si el din tufele din jur. La o baraca metalica acoperita cu lemn si plastic ni se spusese sa facem dreapta prin livezi daca vrem sa ajugnem in Talea. Eu tot trag de coleg isi mergem tot inainte printre aceleasi tufe dese. Cu cateva zeci de metri inainte de un mic valcel secat ne oprim cateva minute pentru a gusta din catina ce te atrage irezistibil prin culoarea ei.

Urcam pe versantul stang al valcelului si apoi pe deasupra unor zone arse (aici inteleg "logica" arderii pasunilor pentru obtinerea de fonduri, dar in Trascau deasupra satului Tecsesti chiar nu imi dau seama de ce au ars o zona care oricum nu poate fi cultivata cu nimic!) ajungem pe o mica "creasta" ce se arunca si ea spre Talea. Pana in varful ei "taiem" doua serpentine si avem doua posibilitati: ori mergem pana la capatul crestei dealului si facem stanga pe drumul vizibil, ori urcam direct in creasta si coboram pe unde s-o putea. Alegem a doua varianta si vedem ca de fapt am scurtat putin drumul pana la o padure de conifere.

Coboram sustinut prin padurea de conifere pe ceea ce par a fi niste urme de tractor. Busola/nasul ne duc direct pana in valea Beliei , vale pe care o urmam putin chiar pe talveg pe un drum facut de carute. In momentul in care valea se strange sub forma unui mic canion, fac dreapta prin padure pe ceea ce pare a fi cea mia clara poteca si printr-o mica jungla ajunge pe buza vaii Talei (15.15).

Gasim o solutie de a cobori in canionul nisipos al Talei si de aici schimbam directia fix spre est. Ne furisam pe de-o parte si pe alta a cursului de apa incercand totusi sa nu ne umplem prea mult de noroi. In dreptul unor conducte suspendate care traverseaza valea urcam putin pe versantul stang prin cateva poieni pline de arbusti.

Gasim tot asa prin salbaticie cateva poteci care ne coboara la cursul principal de apa si de aici urmam strict drumul de masina ce coboara pe valea Talei cu toate curbele ei. La ora 16.00 terminam valea la primele case ce marcheaza intalnirea cu civilizatia. Ne spalam bocancii si betele, urcam pe ulita clara ce ne duce in maxim o suta de metri pana la asfalt. Pe drumul astfel gasim coboram in sud spre gara pret de vreo doi kilometri. Emil stie unde e gara si chiar inainte sa coboram pe ulita spre gara, ar vrea sa luam o sticla de bere. Eu si Mitica nu prea avem chef si renuntam la idee indreptandu-ne in pasi lenti spre locul de unde ar trebui sa luam trenul (16.35).  Ratam la mustata un personal care ne duce pana in Sinaia sau Predeal (pentru putina caldurica) si dam de "placerea cea mare": avem de asteptat peste 2 ore in frig si noapte pe langa gara inchisa de circa 3 ani! Gasim noi ce face pentru a ne feri de frig (alergari si finalizare cu un litru de vin fiert!) si urcam in personalul de Bucuresti cam pe la 18.50. Multa voie buna, jocuri de Macao cu vechi prieteni de munte ce fusesera in Batrana, masa sanatoasa la caldurica, rasete cu "Florile de Colt" din Bucuresti pana in orasul pe care il vom suporta pentru 5 zile! Dar stiu ca va veni un sfarsit de saptamana fain (refugiul Agatat sau cel de la Iezerele Cindrelului) si asta ma face sa trec mai usor peste zilele petrecute in oras.

Uitandu-ma in urma in cele doua zile, ma bucur enorm pentru planul pe care am reusit sa il realizam si pentru toate posibilitatile de tura pe care ni le-a deschis aceasta parte sudica a Bucegilor mai putin umblata! Sper sa va fi placut si voua pe aici si astfel sa explorati si voi locurile astea pierdute de lume desi sunt aflate intre localitati "civilizate"!