Scânteieri de iarnă în munţii Baiului 23-24.03.2013

Scânteieri de iarnă în munţii Baiului 23-24.03.2013

Colegi de tura: Adina Budică, Cezar Partheniu

Cu ceva vremuri în urmă Emil tot îmi spunea că vrea să coboare pe vreunul din picioarele sudice ce pleacă din culmea Petru-Orjogoaia. N-a fost să se concretizeze până acum şi în we ăsta mi-am pus în cap să fac o astfel de traversare a Baiului. Planul de acasă (şi pe GPS) e astfel: valea Azuga, valea Frumoasă, valea Unghia Mare, Vârful lui Petru, valea Prislop, culmea Baiul şi coborâre pe Zamora sau Urechea). Vom ţine cât de mult posibil traseul schiţat de acasă. Se anunţaseră că vin în tură Adina Budică şi Ciprian Teodorescu care a renunţat fiindcă se întorsese de curând din Asia şi nu vrea să mai doarmă la cort în condiții de iarnă pentru o perioadă. Deci rămânem noi doi în echipa din alte ture.

Ziua 1 - sâmbătă 23.03.2013

Ne întâlnim ca de obicei la ora 6.00 în Gara de Nord şi în tren mergem cu Ciprian Thomas şi Claudiu Păun (Doctoru'), vechi colegi de-ai mei de ture. Ei fac o tură pe schiuri de o zi pe valea Grecului şi coborâre pe la Gura Diham. În Azuga coborâm cu toţii (10.00) şi pornim în direcţii inverse: ei cu schiuri în stânga şi noi cu bocanci în dreapta (invers faţă de tendinţa normală!). Vom reuşi să mai vorbim abia săptămâna viitoare pe mail! Lăsăm Bucegii în spate şi mergem pe valea Azugii printre copacii de poveste cu crengile dublate de frig şi de zăpadă. Sunt doar -3 grade la intrarea în Azuga! Într-o jumătate de ora ieşim din Azuga şi după încă o oră vom părăsi valea Azugii pentru a ne îndrepta în urcare pe valea Frumoasă.

Până în dreptul foişorului mergem lejer fiindcă venise o maşină şi făcuse urmă. De aici însă (adică doar după vreo 800 de metri de la intrarea pe valea Frumoasă) avem de bătut potecă. Pătura albă ne lasă să înaintăm pas cu pas şi o potecă pare să ne ducă ceva mai bine pe versantul drept (stâng cum urcăm noi). Tot pare potecă bună şi urcăm pe ea. De fapt ne duce greşit şi ne trezim în faţă cu vâlcelul ce vine din vârful Unghia Mare. Clar, nu e bine! Hai să îl traversăm şi să coborâm cumva la valea Unghia Mare pe care trebuie noi să mergem! Traversăm capătul înclinat al văii şi prin pădure găsim nişte curbe de nivel ce ne coboară în Unghia Mare (14.20).

Pe vale înaintăm acum pe firul apei. Adina nu vrea să îşi ude prea mult bocancii şi nu intră în apă. În zăpadă se udă exact la fel şi o conving să meargă prin apă fiindcă e mai rapid. Valea urcă sub paşii noştri şi la un moment dat (15.00) firul apei se împarte în două. Pauză de masă! De aici vom merge pe piciorul care se ridică în dreapta noastră. Ne trebuie ceva energizant şi mâncând, mai scăpăm şi de greutatea din spate! Mâncăm şi în 10 minute pornim în sus. Urcuşul e susţinut şi mă ţin de el până la golul alpin (15.45, aproximativ 1450m altitudine). Mai facem o scurtă pauză să ne echipăm de vânt şi începem să urcăm panta ce atinge pelocuri 45 de grade. Nu ar fi cine ştie ce dacă vântul din dreapta nu ne-ar sufla cu putere. Abia reuşim să ne menţinem în bețe şi chiar pe Adina vântul o pune o dată la pământ! Ceaţa completează peisajul şi tare mă bucur că măcar vedem culmea pe care trebuie să urcăm. Şi de ar fi ceaţă să o tai cu cuţitul, GPS-ul îşi face treaba şi nu mă tem de rătăciri! Ajungem în şaua dintre vârful lui Petru şi Muntele lui Petru şi de aici trebuie să facem dreapta spre vârful Cazacu. Nu foarte mult, doar până în vârful Muntelui lui Petru căci de aici coborâm pe piciorul sudic al acestuia spre valea Prislop. E musai să coborâm să mai scăpăm de vremea asta păcătoasă! Piciorul sudic al muntelui lui Petru se găseşte între valea lui Petru şi valea Prislop. Pe Google Earth văzusem că în capătul ei ar trebui să fie o stână. Aici sau la o altă stână de pe piciorul Baiul plănuisem de acasă să campăm! 

Coborâşul este lejer şi în 15 minute suntem în curtea stânei. Adina ar vrea să punem cortul în stână. Nu e nici un loc ok pentru montat cortul în stână şi cel mai bun loc protejat de vânt este fix în faţa stânei. Pe rând tentele cortului formează căsuţa în care vom dormi peste noapte. Acum folosesc pentru prima dată ţăruşii de iarnă cumpăraţi anul trecut după tura în care cortul o luase dimineaţă la vale purtat de vânt (doar puţin mai sus de aici sub vârful Baiul Mare). Cred că sunt -8...-9 grade şi simţim la degete frigul. Ne schimbăm cu haine curate, ne băgăm în saci să-i încălzim şi facem de mâncare cald să mai pierdem din frig. Se întunecă repede şi pe la 20.00 ne băgăm la somn. Ne-a obosit ceva vântul! Adina doarme cu întreruperi datorită frigului şi eu nu am probleme în sacul de iarnă. De câteva ori îşi face loc înghesuindu-se în mine să se încălzească.

Ziua 2 - duminică 24.03.2013

Ora 7! Bună dimineața! Este foarte faină astă dimineață cu aproape -10 grade in termometre! Simțim frigul și în cort, nu numai afară! E ceva gheață pe interiorul cortului, curăț un pic ca să nu ne udăm sacii prea tare, mai moțăim puțin în saci, mâncăm câte ceva parțial înghețat, ieșim din cort și strângem toate sarsanalele băgând din când în când minile în buzunare sau în mănuși să ne încălzim. Îi așa de rece că după fiecare fermoar de la parazăpadă trebuie să îmi încălzesc minile să nu îngheț! La 8.30 suntem gata de drum.

Urmăm ruta stabilită și coborâm spre valea Prislop. Trebuie să ne găsim drumul fiindcă pe Google Map apar doar arbuști deși. Văd o linie descoperită ce se tot duce în jos spre vale. Hai pe aici că zăpada mare și frumoasă ne lasă să mergem tot în jos1 Ajungem la un fir de pârâu, ne furișăm printre pini mici și deși și până la urmă coborm pe firul apei. Adina iarăși nu prea vrea să-și ude bocancii de iarnă :D! Cobor la firul pârâiașului și pe el în jos pe sub niște copaci dărâmați și, cu grijă la plăpumile groase de zăpadă înșelătoare, ajungem la valea largă a Prislopului.

Dinainte de vale ochisem piciorul împădurit al Baiului pe care trebuie să urcăm. Chiar de la început din vale văzusem o pantă ce părea mai lejeră. Și începe cu o treaptă de aproape doi metri direct de la apă înclinată cam la 45 de grade! Urcăm ușor treapta, apoi în stânga printre copaci găsesc culoare prin care putem avansa, panta se domolește și revine repede la înclinația de mai înainte, fac trepte cât mai adânci în zăpadă/gheață afundându-mă ba până la glezne, ba până la mijloc. Nu mă las fiindcă știu că ne descurcăm amândoi pe astfel de pante! Intrăm printre copaci și aici începe și mai frumos: chiar printre copaci e aproape luciu de gheață! Noroc că s-a mai încălzit și pot săpa trepte cât să intru cu jumătate de talpă. Adina trece la un moment dat pe lângă mine: "Dar sapi trepte nu jucărie!" "Mai bine mai încet și sigur decât la echilibru instabil!" Ieșim la golul alpin la 10.45 după o oră și jumătate de înfruntat gheața înclinată (suntem la circa 1500 de metri altitudine).

De aici începe o parte foarte faină a turei. În dreapta mereu vedem culmea Petru-Orjogoaia, puțin mai în spate vedem creasta Neamțului, chiar mai în spate se arată Ciucașul, în față-dreapta e piciorul vestic al Cazacului... Așa mult îmi place aici pe culme că nici nu îmi dau seama când câtig altitudine. Norii par să iasă din creastă exact din vârful ei ca un buchet de flori dintr-o glastră... Valurile vântului se aranjează paralel pe drumul nostru... Cornișele se tot lasă pe partea nordică a crestei și îmi dau prilejul să îi arăt Adinei cum se merge iarna pe creasta cornișei (de altfel urmăm și pașii unor animăluțe ce simt mai bine cum să meargă pe cornișe)...

La miez de zi suntem pe vârful Baiul Mic la 1834 metri deasupra nivelului marei!

Facem pauză de masă fiindcă e tare soare și frumos. Bucegii au un brâu de nori la mijloc și ne bucură prin întâlnirea "face to face"!
Ne urnim după vreo 20 de minute, tăiem cornișa de sub noi și coborâm spre șaua Băiuțul pentru a urca mai apoi spre vârful cu același nume ce se ridică în fața noastră. Adina ar fi vrut să coborâm pe drumul de mașina pe la toate stânele fiindcă e mai puțină zăpadă! Așa de fapt vom vedea mai multe și mai frumoase locuri pe muchia Zamora!

La ora 13.00 lăsăm creasta în pace și căutăm coborârea fix pe linia crestei Zamora. Se vedea frumos de pe Baiul Mic, dar nu mă așteptam să fie chiar așa de frumos1 De pe culme vedem de deasupra imensa stână în grajdul căreia oile așteaptă să fie lăsate să pască prin jur. Chiar de sus din culme găsim o urmă de drum de mașină care ne coboară pe după ultima stână și intră în pădure.

Îmi aduc aminte pe drum de tura în care încercasem să ajungem aici cu schiuri fără foci și coborâm în serpentine (era tare interesant pe schiuri altă dată) până la un fost canton de observație și apoi la dreapta până ce ajungem deasupra Zamorei și a castelului Cantacuzino. De remarcat că de când am intrat în pădure ne-au însoțit niște marcaje CR! Înainte de a ajunge la primele case trecem pe sub Escapade Adventure Park, un parc de distracții suspendat și bine ascuns între copaci. Pe partea cealaltă a văii Bucegii sunt ascunși pe jumătate sub brâul ce-l văzusem mai devreme!

La 16.00 suntem în gară și mâncăm ceva până să ne vină trenul regio 3008 spre casă (17.38). Personalul merge ca melcul și suntem obișnuiți cu asta. Trecem de Ploiești cu întârziere și în Periș se oprește. Și stă, și stă! După vreo 40 de minute de așteptat nașii trec prin tot trenul și anunță că dacă cineva "se grăbește, poate urca în trenul ce vine la linia 2"! Evident că trei sferturi din tren au făcut asta și ca urmare în IR 1622 de la Cluj erau de cel puțin două ori mai mulți oameni în tren decât ar fi normal! Motivul întârzierilor ar fi cablurile furate de la stopurile CFR! Aproape de ora 22.00 ajungem în București mulțumiți de tură și cu spor pentru o nouă săptămână de "rezistență" în oraș.

În cea mai mare parte a traseului nu am avut semnal și m-am gândit la voi care ați fost sau nu (încă) prin liniștiții și totuși solicitanții munți ai Baiului. Câte mai sunt de cercetat pe aici!

Prin ceata Unghiei Mari 22-23.10.2011

Prin ceata Unghiei Mari 22-23.10.2011

Varful Unghia Mare...piramida muntilor Neamtului (altii decat cei ai lui Calistrat Hogas din nordul Moldovei), subgrupa a muntilor Baiului...dinspre sud (muchia Petru-Orjogoaia, valea Doftanei) se vede ca o imensa piramida ce sta izolata langa creasta Neamtului! De catva timp mi-am propus cu Emil sa ajungem aici. Am incercat noi sa adunam mai multi prieteni si pana la urma am ramas doar noi doi. Pregatim logistica de rigoare (fotografii ale diverselor harti gasite pe la prieteni si prin calculator, mancare, echipamentul de iarna fiindca saptamana trecuta credeam ca vine iarna si chiar creasta Neamtului era acoperita de zapada complet) si mult chef de mers prin orice conditii. Stabilim intalnirea in Gara de Nord si abia asteptam sa mergem in explorarea muntilor de pe langa casa.

Ziua 1 - sambata 22.10.2011

Personalul 3001, intesat de prieteni ce merg la plimbare prin "dealurile" mai mici sau mai mari de pe cei doi versanti ai vaii Prahovei, ne ia la ora 6.30 din Bucuresti si ne debarca la ora 10.00 in Azuga. In zadar incearca prietenii "flori de colt" sa ne ia cu ei caci noi avem deja traseul stabilit si in astfel de situatii sunt/suntem mai greu de miscat: vrem sa ajungem pe piramida! Parcurgem intreaga statiune pana in dreptul partiilor in 40 de minute si caut cu ochii mintii sa vad intre ce muchii vom incepe sa urcam. La intrarea in forestier vad o placa pe care scrie "Drum calamitat" si incerc sa imi dau seama pe unde este acel loc cu probleme. Drumul ne duce in curbe largi pana la pastravaria Azuga unde gasim niste semne indicatoare destul de ciudate. Sunt sageti de diverse culori, dar nu scrie nimic pe ele! Unde o duce fiecare? Singurul lucru cert e ca nu avem voie sa pescuim!

La pastravarie ni se alatura pe traseu doi prieteni de nadejde: un catel negru cu pete albe si o catelusa pricajita si foarte jucausa! Le vom fi si ne vor fi parteneri de incredere in aceste doua zile pline de confuzii! Mergem pe drum, trecem de valea Urechea ce se deschide larg in dreapta noastra (peste apa Azugii) si la 11.35 ajungem la valea Ceausoaia, prima vale cu pod peste Azuga (4 kilometri de la intrarea pe forestier). "Colegii de drum" sunt gata sa ne insoteasca oriunde si asteapta decizia noastra. Mergem mai departe si in 20 de minute suntem la intrarea in valea Frumoasa dupa inca 2 kilometri. Aici vom parasi apa Azugii si ne avantam in necunoscut (preiau cuvintele lui Mihai Cernat: suntem "la limita cunoasterii" ;) ).

Cainii incep sa mearga putin mai cu teama, pesemne datorita mirosului de ursarie. Vedem mai intai un punct de observare si apoi un foisor cu geamuri, bec exterior si pereti solizi din lemn pregatiti parca special pentru niste partide de vanatoare. Dupa vreo 500 de metri (in conformitate cu harta) vedem pe stanga un indicator slab "Carare de vanatoare". Pe aici poteca nemarcata urca pe harta pe muchia Unghia Mica si incepem si noi sa urcam pe serpentine stranse. Curbele se intind spre o poienita cinci minute mai sus si urmam al doilea cuvant din expresia latina "Citius, altius, fortius!". In capatul de sus al poienii dam de un izvor unde alimentam toate sticlele din dotare (undeva pe la vreo 8 litri de apa). De la izvor continuam abrupt prin padurea salbatica. De multe ori cate o poteca ne intinde pasii si ne arata ca serpentinele ne pot scuti de mult efort prin padurea ce urca uneori si la 45 de grade. Din imaginea de mai jos se vede cat de incalcita e zona!

In jurul orei 13.15 iesim printr-un faget la fel de incurcat la o muchie stancoasa ce ne ofera cateva panorame si ne indeamna sa continuam spre golul alpin. Urmam fiecare treapta cu dragii nostri colegi mergand tot timpul in fata si explorand inaintea noastra! Terminam stancile si alte cateva serpentine ne scot mai intai intr-o mica poiana si apoi printr-un alt palc de braduti ajungem la golul alpin in jurul orei 14.00. Ce bucurie ca am scapat de padurea neumblata!
Iarba mare il cam necajeste pe Emil si bocancii de iarna il chinuie rau de tot. Ca doar is bocanci de iarna, nu de toamna! De ar avea si alta incaltaminte sa mearga mai usor! Fetita a cam inceput sa oboseasca si are nevoie de pauze din ce in ce mai dese!
Urcam pe curbe de nivel ascendente si dupa vreo 10 minute vedem ceea ce am visat noi pentru aceasta tura: Unghia Mare se ridica in fata noastra cu cei 1847 de metri ai sai! Dar pana la ea mai avem de ocolit o larga vale (presupun ca se numeste valea Unghia)! Asa ca trebuie sa megem un pic spre obarsia vaii si apoi sa incepem "atacul final".

Tinem cat de cat o curba de nivel spre est si din dorinta de a nu pierde prea mult din altitudine, patrundem in padurea de pini care ne face loc pe poteci ascunse cateodata sub crengile joase. Ne cam agitam noi sa iesim din padure si dupa cateva sute de metri dorinta se indeplineste: suntem pe un mic platou la iesirea din padure si vedem culmea Unghia Mica lasata in toata splendoarea ei din varful Rusu. Coboram in dreapta intr-o mini-depresiune cu un fost lac si urcam pe partea cealalta a caldarii in directia estului.

La ora 15.00 ne oprim pentru cateva turte dulci si putina apa si va fi ultima data cand vom vedea alura Unghiei Mari. Vedem ca ceata coboara peste noi si schimbam planul anterior, adica o coborare direct in firul vaii si apoi urcat in varf. Acum hotaram o urcare pe curba de nivel in saua dintre Unghia Mare si creasta/vf Rusu si apoi un ultim urcus spre vest pana pe piramida!
Ceata ne invaluie complet si incercam sa tinem distanta cat mai mica intre noi. In 40 de minute suntem in saua aflata la 1800 de metri si Emil e putin dezorientat:
"Hai in stanga spre varf!"
"Varful e in dreapta, stii cum am vazut de jos saua asta si varful! Mergem in dreapta si apoi revenim pe aici in creasta!"
Castigam metru cu metru si in 10 minute suntem in locul in care altimetrul imi arata altitudinea cea mai mare! E adevarat ca datorita dereglarilor de presiune in loc de 1847 m aparatul arata 1860 m, dar de aici in toate directiile se coboara (16.00)! Deci asta e varful! Stam doar un minut aici si incepem intoarcerea spre "saua Unghiei Mari" si apoi mai departe spre creasta. Intr-un sfert de ora ajungem intr-un sir de caldari cu fundurile pline de zapada si incercam sa urcam cat mai lejer. Degeaba a fost lejer daca directia e gresita! Degeaba pare bun drumul caci altimetrul spune altceva! Intai pierdem un pic altitudine si apoi incepem sa castigam iarasi metru dupa metru. Cert nu e lucru bun caci depasim si limita de 1900 de metri (16.40) adica varful Rusu (1902 m). Eu tot mormai ca mergem spre nord in loc de sud. Tot insistam pana vad printre nori zona inalta a Bucegilor si directia noastra de mers.
"Emil, stai, noi mergem spre nord acum! Scoate busola si verifica!"
Intr-adevar asa este si hotaram intoarcerea spre sud cu mare atentie!

Stiam eu ca muntii nu ma lasa la greu! Ne intoarcem si suntem cat pe-aci sa intram iarasi pe Unghia Mare. Noroc ca recunosc o caldare din cele de mai devreme si repliem imediat spre sud. Ceata inca deasa ne obliga sa citim mereu busola si altimetrul pentru a nu pierde calea cea dreapta! E bine ca tot pierdem altitudine si asta e unul din semnele care ma incurajeaza. Coboram prin alb si nu am la ce sa mai fac poze. Totusi la 18.15 avem parte de o frumoasa mare de nori care se intinde in fata noastra spre culmea Petru-Orjogoaia in sud.

Mai privim o data spre vest spre Bucegi si Craiasa si continuam coborarea. Se intuneca si bocancii il jeneaza rau de tot pe Emil. Se pare ca are un tendon rasucit ca scrasneste din dinti si scoate icnete aproape la fiecare pas. Ne oprim, scoatem frontalele si isi pune un plasture care ii mai alina din durere. Coboram incet tinand continuu muchia spre sud. Se intuneca si suntem fericiti cand dam de lacul de deasupra seii Orjogoaia. Emil isi aduce aminte de o tura recenta in care a pus cortul aici cu Mitica si amandoi ne aducem aminte unde este stana din Orjogoaia (unde am petrecut foarte fain in iarna trecuta). De la lac continuam pe culme spre sud pana la limita padurii. Stim ca aici ar fi stana, dar nu ne apare in fata ochilor. Urmam niste poteci pe langa padure avand mereu impresia ca vad stana in fata. De fapt sunt doar niste pete de zapada sau ceata, himere ale oboselii care ne atinge! Emil mai insista pentru ultima data sa urmam potecile care trebuie sa duca la stana. In cel mai rau caz coboram prin padure spre Traisteni sau dormim in padure in sacii de dormit. Dar dorita stana ne apare in fata ochilor prin gardul ei cel mai de sus. Bravo! Ne felicitam reciproc si la 20.15 suntem "acasa"! Constatam cu palcere ca stana e mult mai bine izolata decat data trecuta, ne instalam in camera cea mai buna si punem pe noi haine uscate. Pe mine ma atinge oboseala si parca m-as culca. Emil insista sa mancam, face focul rapid si incepem sa mancam: peste semi-crud, carnati, cascaval, conserve excelente de macrou! Un adevarat festin! Ne inzdravenim, mai stam la povesti langa focul datator de viata, ne aducem aminte de prietenii dragi care ar fi vrut sa fie cu noi sau carora le face placere Muntele, bem cate o cana de vin fiert si pe la 23.30 stingem ce a mai ramas din jar si ne bagam la somn. Cateii se multumesc cu cateva felii de paine fiecare, cu oasele de la peste si cu ceea ce a mai ramas in conserva! Mai mult ii "cazam" in camera unde alta data Emil si Eugen s-au trezit dimineata acoperiti cu un strat fin si rece de zapada! Si aici cainii sunt fericiti fiindca gasesc o blana de oaie cu ceva resturi de carne pe ea si se infrupta cu mare foamete! Nu avem nici un plan pentru maine si in functie de vreme alegem drumul de intoarcere!

Ziua 2 - duminica 23.10.2011

Ne trezim fara graba pe la 8.30 si ies putin afara sa vad cum sta situatia: e ceata extrem de deasa si nu putem lua decat o singura decizie: coboram pe la varful Petru si apoi pe langa varful Cazacu intram in culmea Baiului si pe Sorica in jos in Azuga! Mancam de dimineata, ne strangem bagajele si la 10.15 suntem gata de plecare. Nu inainte de a arunca o ultima privire inapoi spre stana noastra draga!

Scumpii nostri catelusi sunt nerabdatori sa mearga si ei fiindca nu cunosc locurile si au asa un pic de teama si dezorientare prin ceata! Noroc ca aici suntem in locuri cunoscute si pasii ne indruma cu mare precizie.

Urcam peste muchia pe care am venit aseara, ajungem la lac, ii dam un ocol si apoi facem direct spre vest ("Go west!"). Drumul mie imi este mai mult decat evident direct pe culme si nu pe ocolisurile pe care le face drumul de masina. Emil isi aduce aminte doar de varianta mai larga si de multe ori are indoieli. Busola il ajuta sa isi pastreze increderea in sine puternic zdruncinata ieri.

Trecem prin nordul varfului Petru si continuam in pas intins pana in saua dintre Petru si Cazacu. Aici vedem drumul care ne-ar fi coborat pana la stana de sub Petru. In conditiile de aseara insa ne era imposibil sa gasim acest drum si sa coboram pe el pana la stana. Deci decizia de a ramane la Orjogoaia a fost cea mai buna posibila!
In jurul orei 12.00 suntem in zona ascendenta a drumului din sudul Cazacului in dreptul izvorului cunoscut bine de amandoi. Mie nu prea imi e sete, dar umplem doua sticle cu apa pentru a fi siguri ca avem destule resurse de apa pana jos. Intr-o jumatate de ora suntem in saua de la sud de Cazacu si de aici intram pe "Magheru"-l Baiului.

Coboram pe sub Cazacu si apoi pe langa varful Urechea ne indreptam pret de 45 de minute pana la capatul de sus al partiei Sorica. Of, ajungem in civilizatie! Pe de o parte apropierea de semeni ne da siguranta si pe de alta parte ne anunta ca am iesit din raiul Muntelui. Asta e, (vorba unei prietene dragi) suntem fiinte sociale si trebuie sa ne integram in societatea celor asemanatori cu noi! Bine ca Muntele ne da implinirea si regasirea spirituala de care avem atata nevoie! Lasam in dreapta capatul gondolei care circula in pierdere fara turisti si pornim pe Sorica spre vale.

In 45 de minute ajungem la baza partiei dupa un coboras care i-a terminat picioarele lui Emil. Asa ca facem o pauza de odihna cu catelusii dragi cu care impartim ultimele turte dulci. Au fost buni camarazi si aici vor ramane la ei acasa. Asa ma voi bucura peste doua saptamani cand ii voi vedea si ma vor recunoaste inainte de urcusul pe Clabucetul Azugii! Trecem apa Azugii pe un interesant pod suspendat si ne indreptam in pas lent spre gara.

Pana la tren mai avem destul timp si il pierdem intr-un bar in apropierea garii la o bere si cateva alune. Berea ne prilejuieste cunoasterea mediului local fara prea multe sanse de viitor. Suntem constienti de asta si nu avem ce sa facem. In gara ne intalnim cu cativa prieteni care fusesera intr-o stana de sub varful Turcu (tot Neamtului, dar in zona nordica!). Timpul trece asa de repede fiindca glumele si povestile cu ei si cu alti buni prieteni aflati in acelasi tren parca inghit orele pe care personalul le face pana la Bucuresti.

Tura o iesit extrem de bine in ciuda vremii care tot a vrut sa ne joace feste. Am avut parte si de ceva emotii la pierderea directiei, si de ajutoare din partea eternilor si fascinantilor Bucegi, si de credinciosi prieteni patrupezi, si de padure incalcita, si de ceata amagitoare...Tot pachetul!

Sa ne tina Dumnezeu sanatosi sa mai facem multe zeci de ture cel putin la fel de frumoase ca aceasta!

RT Pe creasta Neamtului 24.07.2010

RT Pe creasta Neamtului 24.07.2010

Colegi de tura: Dana, Magda, Theo, Radu, Cezar

Cu doua zile inainte, adica joi seara, ne straduiam sa gasim un traseu pentru doua zile. Erau cateva idei de Fagaras sau Iezer, dar vremea nu parea sa tina cu noi duminica. Printre ele era si creasta Neamtului pe care Dana o vedea stearpa si fara interes. Asa ca am ramas fara tura stabilita si vineri dupa o discutie cu Radu, am optat pentru ultima varianta. S-au adaugat grupului nostru si Theo Bunica si prietena lui, Magda, si sambata dimineata la 6.15 am iesit din Bucuresti spre valea Prahovei. DN-ul liber ne-a permis ca in 2 ore si ceva sa ajungem in Azuga la iesirea din statiune. Nici unul nu mai facuse traseul si de aceea mi l-am fixat bine in minte cu o zi inainte. Stiam ca nu sunt semne si am memorat toate muchiile dupa care ma puteam orienta.

Am lasat masina la intrarea in drumul de pe Valea Azugii (pe unde urma sa ne intoarcem mai pe inserat) si la 8.30 pornim spre baza comuna a partiilor Sorica si Cazacu. Colegii au ocolit putin pe podul auto in timp ce eu am gasit o pasarela interesanta a motelului "Nu ma uita" si am trecut apa Azugii pe aceasta scurta pasarela moderna.
Am hotarat cu totii sa urcam pe Sorica desi pare mai abrupta. Eu am pornit incet si constant in ritm lento de 4x4 (2 picioare si 2 bete) in sus pe partie. Curand m-am detasat de grup si bucuria de a urca nu ma lasa sa ma opresc. Simteam cum motoarele pornite nu vor sa ia pauza pana in capatul partiei. Cam la doua treimi din partie am intalnit un alt montagnard pe la 45 de ani care urca si el in acelasi ritm cu mine. Verificand tot timpul ca am in spate colegii de tura, am urcat pana la statia de gondola unde m-am asezat pe banci in asteptarea colegilor.

In asteptare am avut parte de niste panorame superbe asupra Bucegilor si norilor care pareau sa se apropie vertiginos. Stiam ca in jurul orei 15.00 va incepe furtuna in Bucegi si vremea a confirmat prognozele.
Ne-am regrupat si dupa o pauza de 15 minute am pornit cu totii (inclusiv cu camaradul de ocazie) spre varful Urechea. Colegul a zis ca asteapta niste copilasi sa-i plimbe prin zona si a coborat spre izvor si afinis lasandu-ne sa urcam pe drumul forestier larg ce tine loc de poteca. Marcajele sunt disparute in totalitate. Drumul ne urca lejer de tot pe sub varful Urechea (1715m) si apoi ne duce sub vf Cazacu (1753m). Stiam ca in saua urmatoare trebuie sa facem stanga si sa iesim din muchia Baiului Mare si m-a atras crucea de pe Cazacu. Ca urmare iesim din drum si urcam in 10 minute pana la aceasta cruce metalica ce ne tine pentru vreo 20 minute langa ea pentru o pauza de masa.

Cam pe la 11.45 eu si cu Radu ramanem pe loc si ii trimitem pe Dana, Theo si magda mai in fata pe piciorul estic al vf Cazacu. Noi doi avem oricum mersul mai rapid si in cateva minute am recuperat niste sute de metri distanta intre noi si colegi. Coboram pe piciorul inierbat facand cateva poze in jur si in dreptul varfului Ceausoaiei ne intregim grupul. Pe Muntele lui Petru mergem relativ grupati si colegii se opresc la un izvor aflat sub poteca sa realimenteze cu apa. Cum aveam termosul pe jumatate plin, am continuat sa merg incet punand talpile una in prelungirea celeilalte (mai mult stat decat mers). Dupa vrea 200m de mers asa, am fost ajuns din urma si depasit de colegi. Stiam ca mai avem mult si mi-am pus betele orizontal dupa ceafa exact ca ciobanasii ce nu au graba nicicand. Probabil ca eram enervant de calm pentru colegi, dar sincer nu mi-a pasat. Sub Varful lui Petru (1591m) colegi au dat buzna intr-un afinis si eu am mers incetisor mai departe multumindu-ma doar cu cateva afine. Am intalnit un cioban cu oile care se indreptau spre stana de sub varf si erau extrem de molcome.

Un ultim varf ne coboara in saua larga a Orjogoaiei care face legatura cu muchia omonima in continuare. Saua e populata de o cireada de vaci ce paste linistita.
Coboram pana in apropierea lor si ii las pe colegii mei fiindca vad un mic izvoras mai in dreapta potecii. Ei continua printre vaci si urca un pic dupa sa. O vacuta curioasa o linge pe Dana pe mana si apoi se intoarce in treaba ei. Cica are limba cam aspra! Eu imi umplu termosul (ramasese pe jumatate plin cu ceai fierbinte si a tinut cald pana seara) si urc la grup printre vacile ce rumega de zor.
Facem o alta pauza de masa/foto (o panorama de 360 facuta de Theo) si sunt intrebat de cateva ori care e varful nostru cel mai mare. De aici vf Neamtului nu are cum sa se vada fiindca e acoperit de muchia principala. Norii negri ce se apropie amenintatori vor ascunde definitiv varful intr-o ceata laptoasa. Urcam spre 1800m (acum suntem la 1600m altitudine) infruntand vantul ce ne ameninta din fata. Ne-o trebui umbrela?

Trecem de varfurile Unghia Mare (1885m) si Rusu (1902m) si incepe sa picure in saua urmatoare. Ne punem pe noi haine de ploaie si pentru vreo 15 minute suntem udati de dusul din norii ce se albesc treptat. Pe moment punem si aparatele in rucsaci sa le protejam de plaoie. Sub varful Rusu pare sa se faca un drum pe curba de nivel. E o varianta probabila si Radu porneste pe acest drum. Nestiind la perfectie locurile, prefer sa urc pe muchie direct spre vf Rusu si colegii vin dupa mine. Ajungem in cel mai inalt punct (1902m) si vedem ca avem in fata o sa partial acoperita de ceata. Radu era mai jos si a intrat intr-o turma de oi in latratul cainilor. Noroc ca era ciobanul sa-i opreasca si noi sa-i asmutim spre noi. Radu a continuat pe drumul forestier si noi am urcat in ceata alba spre vf Neamtului (1923m). Nu stiam exact daca acesta e varful si altimetrul barometric de la ceasul lui Theo arata 1930m. De aici trebuia sa coboram pe piciorul vestic pana la cabana si valea Steviei. Fiind ceata si Radu mai in fata, am mai coborat un pic pe creasta si am strigat dupa el. M-am linistit cand i-am auzit vocea si ne-am reunit in saua Paltinu aflata dupa varf. Trecem pe sub vf Turcu (1833m) in ceata si tinem o muchie pe care o stia Radu dintr-o tura recenta. Sunt si urme de ATVuri care nu imi fac deloc placere, dar ne usureaza inaintarea. Aceasta este culmea Turcului si arata total neobisnuit pentru mine. Ma bazez pe proaspetele cunostinte ale lui Radu aflat in mustruluiala fetelor care se saturasera de amagirile lui Radu ("mai avem putin"). Sub varf ne latra niste caini potoliti de ciobani si unul din ei foarte simpatic ne urmareste o bucata de vreme pe culme.

Asa zisa poteca coboara pana la stana Turcu ce imi limpezeste amintirile: suntem deasupra lacului Rosu si va trebui sa terminam muchia pe la Retevoi. Dana il mustruluieste pe Radu degeaba (de ce nu i-a anuntat pe toti pe unde coboram) si mergem mai departe. Drumul cunoscut e cel mai scurt si sunt de acord cu Radu pentru coborare. E adevarat ca vom avea 12-13 km pe forestier si noapte, dar macar stim pe unde suntem! Si erau doar cativa km in plus fata de coborarea prin valea Steviei! Ajungem imediat la Lacul Gavanu sau Lacul Rosu dupa cateva ciuperci rosii imense (19.25). Trecem pe langa refugiul Retevoi si coboram pe urmele imense de ATV si biciclete spre valea Azugii. Deapasim 2 puncte de observatie pe stanga si sunt trist cand vad ca poteca de odinioara (si nu sunt chiar asa de multi ani de atunci) e acum ditamai drumul de ATV plin de noroi. Doar inainte de masa de la forestierul Azugii a mai ramas o urma de poteca. Aici am alta dezamagire. Masa mai are doar picioarele ca restul a fost pusa pe foc de niste "iubitori de natura". Ii spun Danei sa memoreze masa asa cum am vazut-o alta data si la ora 21.00 pornim spre masina cei multi km mentionati mai sus. Trecem podul betonat si vedem in spate lumina unui ATV si a unei masini. Fac cu mana in speranta ca cel putin unul va putea ajunge mai repede la masina ca sa scurteze si drumul celorlalti. Soferul masinii ne ia pe toti initial vreo 3 km pana la cabana unde stau ei si apoi ne duce pana la masina. Ce usurare! Eu si Theo eram linistiti fiindca am avut norocul asta de multe ori in munti si stim ca atunci cand iti doresti ceva, acel lucru chiar se intampla. Asa ca la 21.40 suntem la masina si peste vreo 15-20 de minute pronim spre casa. Intunericul ne-a adus in cca 2 ore si jumatate in Bucuresti si ne-am separat fiecare spre casa lui franti de oboseala.

Tura a fost foarte faina si reusita si am avut parte de multe fatete ale muntelui.