Bușteni - nevoia de verde 08.05.2020

Motto: ”Călători suntem noi înaintea Ta și pribegi ca și părinții noștri; ca umbra sunt zilele noastre pe pământ și nimic nu-i statornic”

De mâine începe o nouă tură. Dar până atunci am o dorință fierbinte de verde. Am avut parte săptămâna trecută de ceva verde de Banat și cel bucegean e cu totul altceva... Mai ales acum, când ni se spune să stăm cât mai mult în casă... Eu cred că oamenii sunt făcuți să trăiască în natură, să respire aer curat, să se bcure, să simtă prin tot corpul ce primesc de la natură. De la soare la umbră, de la lumină la întuneric, de la calm la furtuni, de la albul iernii la curcubeul culorilor de vară, de la trilul fiecărei pasăre la calmul apăsător, ”De la Vârful Omu hăt în zare Dunărea albastră poţi s-o vezi” până la white-out-ul în care nu îți vezi nici măcar vârfurile bocancilor, de la briza sărată a mării la vânturile care te ridică cu totul pe sus, de la crestele înalte la candelabrele de pe pereții peșterilor, de la vântul ce-ți usucă fața în zbor până la curenții de apă ce-ți udă ochelarii de înot (de ce nu și corali, nu am avut parte de ei în mediul natural), de la cel mai mic gândac din iarbă la fâlfâitul vulturilor, de la ritmul ciocănitorilor la urșii sau la mistreții care îți taie calea... Un astfel de mistreț veți vedea mai jos...

Deocamdată ajung la Bușteni pe după amiază, la ”882.83 metri deasupra marei” și intru în curtea bisericii Domnești construită în 1889 în vremea lui Carol I și a reginei Elisabeta, spre veșnica lor pomenire și a fiicei lor Maria, care a murit la 4 ani de scarlatină (la acea vreme netratabilă). Biserica e închisă și sunt atras mai mult de banca de piatră-monument ridicată tot de Carol I în 1905. În spatele bisericii e un îngeraș aurit care pare să se roage la Dumnezeu și la Munți... Pe o troiță din fața bisericii găsim textul din motto... 

Mă opresc un pic să surprind ”ora albastră”, îmi rezolv cu cazarea și, deși e trecut de ora 19.00, intru în pădure fiindcă am nevoie de văzut și de respirat verde. Îmi spunea tatăl meu odată că verdele și galbenul și mai ales combinația lor sunt foarte relaxante pentru ochi...

E adevărat că pandemia asta m-a sălbăticit poate mai mult decât eram înainte. Dacă înainte eram eu în general solitar, acum chiar ”mă ascund” de potențiala poteră. Mă rog, jandarmi cum le zice acum modern :) Evit cât de mult pot traseele marcate și, ca urmare, doar cei care știu locurile, pot recunoaște. Cert e că pentru câteva clipe ajung la troița de pe marcajul TR și apoi reintru iar în pădure cu ideea de a ajunge pe ”poteca alfabetului”. Dar găsește-o dacă mai ai cum. În prima parte sunt mulți copaci tăiați și hoinăresc puțin înainte de a intra în poteca marcată. Nu am nici un plan. Doar vreau să stau cât mai mult în verde...

Urc un pic pe marcaj și ies apoi tot prin zone nemarcate spre abrupturile Văii Albe inferioare. Recunosc potecile și cu bucurie, printre ferestrele crengilor, văd Crucea Eroilor din Șaua Caraimanului. 

La un moment dat aud un foșnăit în dreapta potecii. Abia apuc să scot telefonul și apăs automat pe declanșator. Doar într-una din poze (iertați calitatea) se vede... un mistreț trecând strada. Pardon, poteca! Partea interesantă este că a zbughit-o spre Valea Albă pe o pantă pe care cu greu te poți ține pe picioare!

Mai urc și după niște copaci căzuți recunosc locurile. Izvorul pe care îl vedeți mai jos este cunoscut oricărui iubitor de Bucegi...

Este 20.17 și hotărăsc să mă întorc. Câțiva pași și aud voci în față. Ce spuneam eu de sălbăticit... Mă las pe vine să nu fiu văzut și urmăresc ce se întâmplă în față. Sunt doi alpiniști care urcă la refugiu. Zic ceva de zona în care sunt eu și văd că urcă în continuare. Deși sunt cumva oameni din aceeași tagmă a oamenilor de munte (cățărătura nu e pentru oricine), mă feresc de întâlnire. E bine să fiu discret! (cumva, că văd la tv un episod din documentarul Memorialul Durerii, mă gândesc la atitudinea lor retrasă și circumspectă). Aștept să treacă la distanță suficientă și revin în poteca semi-marcată și apoi în cea marcată spre casă. Mai vedeți încă o dată troița amintită mai devreme, de data asta pe întuneric (20.57). În câteva minute ies între case, ajung ”acasă”, mănânc ceva și la somn. Nu înainte de a mai privi o dată spre înălțimile care mă vor primi mâine...

ICWC Busteni 4-6.02.2011

ICWC Busteni 4-6.02.2011

Anul acesta am ajutat echipa de organizare a etapei Cupei Mondiale de Escalada pe Gheata de la Busteni in calitate de membru al Clubului Alpin Roman - Sectia CAR Cluj Universitar. A fost o ocazie de a vedea ceea ce inseamna sport si competitie in alpinism. Sportivii sunt cel mai bun exemplu de sanatate, organizare, vointa, incredere in sine, forta si dorinta de tot mia sus sau mai repede (Citius, altius, fortius)!

Eu am fost doar un umil organizator in cadrul departamentului de izolare (zona unde stau sportivii pana sa intre in competite). Am fost multi voluntari in tot ceea ce inseamna o competitie la nivel mondial (sa nu uitam ca este a sasea editie) si in mare parte concurentii din toata lumea (de la Korea la Rusia, Germania, Italia, Azerbaidjan si alte tari) au fost multumiti de calitatea organizarii. Locatia structurii artificiale este la baza partiei Kalinderu din Busteni cu privire spre (poate) cel mai frumos perete alpin din Romania: peretele vaii Albe cu cele mai grele trasee de la noi! Vremea a fost putin cam calda fata de anii trecuti (putin peste zero grade) si din acest motiv duminica au fost cateva avalanse in Blidul Uriasilor. Un rezultat de apreciere de 4.0 din 5.0 din partea sportivilor arata ca, cel putin in acest domeniu, suntem la nivelul celorlalte tari organizatoare.

Sportivii nostri (3 la numar) s-au ridicat mult peste ceea ce ne asteptam de la ei. Cristina Pogacean a obtinut un meritat loc 6 la competitia de viteza si o felicit inca o data pentru tot efortul si sacrificiul depus. La anu' vei fi si mai sus Cristina!

Mai multe detalii si rezultatele competitiei pot fi gasite la http://www.iwcbusteni.ro/ .

Pana la editia urmatoare sa evoluam cat mai bine si sa aratam lumii ca suntem cineva pe acest glob!

RT Busteni - un altfel de munte 11-12.12.2010

RT Busteni - un altfel de munte 11-12.12.2010

Inima alpinismului romanesc si a pasiunii pentru munte, Busteniul este, pe langa colosii pereti ce il strajuiesc spre vest, un munte de cultura si de frumos. Din acest motiv familia Cantacuzino si-a construit aici o resedinta de relaxare de unde zidurile masive au admirat mereu abrupturile caraimane. Astazi ne vom plimba putin prin imagini prin castelul Cantacuzino si pe valea Cerbului.

M-am bucurat nespus cand mama mea a acceptat sa mearga la munte si sa guste din izvorul de viata ce curge permanent dinspre inaltimi. Asa ca am plecat cu mama, Liliana, si cu sora mea Raluca, spre locurile unde, acum 20 de ani, parintii ne duceau pentru a ne intari sanatatea.

Cu acceleratul de 7.30 am ajuns in jurul orei 10.00 la Busteni in mijlocul vremii mohorate si cu putin viscol. Cu mercurul coborat sub linia de inghet, am inceput sa urcam pe strazile Busteniului spre Caminul Alpin, locul unde e foarta multa istorie montana adunata prin grija unor mari iubitori de natura. La Camin ne-a intampinat Dan Vasilescu, bunul meu prieten si coleg de club si ne-am incalzit putin. Cum nu era de stat in casa, am pornit la plimbare prin oras. Stiam de un loc unde nu mai ajunsesem pana acum: castelul Cantacuzino aflat pe partea estica a vaii Prahovei! Le-am propus mamei si Ralucai sa mergem acolo si au fost incantate de idee. Trecem calea ferata si urmand sagetile indicatoare, in 15 minute suntem la intrarea castelului. Castelul a fost construit in 1911 de Grigore Cantacuzino "Nababul" si a fost in ultima perioada sanatoriu al Ministerului de Interne. Mai multe detalii gasiti la www.cantacuzinocastle.ro .

Castelul are un puternic caracter arhitectonic neobrancovenesc evidentiat prin elemente specifice si unice. Va las sa vizitati castelul prin cateva poze si apoi, daca doriti, si prin prezenta dvs acolo. Pretul de vizitare este putin cam mare (20 ron), dar va asigur ca merita! Peisajele din foisorul din partea superioara a parcului sunt extraordinare si bisericuta mica din lemn arata credinta domneasca si simplitatea oricarui om ce simte Unitatea din tot ceea ce in jurul nostru si in noi.





Plecarea de la castel ne-a dat putina senzatie de foame. Asa ca am coborat in oras si am intrat pentru o pauza de mancare traditionala la restaurantul Caraiman, parte a hotelului omonim amenajata in lemn cu foarte mult gust. Plimbarea de dupa masa a ajuns pana la hotelul Silva unde acum multi ani tatal meu ne-a aratat frumusetea salbatica a vailor clasice din Bucegi. Drumul ne-a fost incalzit de un kurtos kalacs delicios si foarte mare.
Seara ne-am intors la Caminul Alpin si, dupa o bogata si vesela masa de seara, eu cu sora-mea ne-am "jucat" vreo doua ore tenis de masa pentru a nu lasa caloriile sa se adune ;).

A doua zi trezirea a fost de buna voie si totusi nu am putut sa stam in caldurica camerelor mai tarziu de ora 8.00. Am fost intampinati de niste jucause flori de gheata pe geamurile dinspre abrupt si de un senin incredibil.
"Uite norii aia; dupa amiaza se strica vremea", imi spune Irina. Mai tarziu se va confirma acest lucru prin albirea totala a cerului.
Pe la 10.30 plecam intr-o plimbare pe Cerb pana la Gura Diham. Nu ne grabim absolut deloc fiindca vrem sa simtim gustul iernii in jurul nostru.

Intram la Gura Diham si sunt placut surprins de aranjmentele foarte faine de aici. Insa gandul meu e tot sus pe creste (o discutie pe drum: "Pai, Cezar, tu nu mergi de obicei pe aici?" "Nu, pe mine ma gasesti sus pe creste!") si ies pentru a admira putin Bucsoiul care se invaluie in ceata.
La intoarcere facem un mic ocol pe niste stradute pe care putem admira Busteniul panoramic acoperit de o grea patura alba cam pe la altitudinea de 1400m (cca 14.30).
Ne luam bagajele, multumim pentru gazduire (nu inainte de a ne inregistra in caietul Caminului si de a rezolva problemele financiare - de amintit ca la Caminul Alpin Roman se pot caza doar membrii si simpatizantii Clubului Alpin Roman) si coboram in oras. Cum mai aveam ceva timp pana la tren, intram putin in biserica Domneasca de langa gara, copie in miniatura a manastirii Horezu, pentru cateva momente de apropiere fata de Dumnezeu (http://www.tourist-informator.info/ro/info-turism/busteni/timp_liber_distractie-atractii_locale-biserica_domneasca-59-busteni/).
La 16.00 ajungem in gara si peste 50 de minute ne urcam in acceleratul care ne va duce spre casa de la campie (Bucurestiul agitat si inca necuprins de alergatura sarbatorilor de Craciun). Suntem multumiti de iesirea in aerul curat de munte si reusim sa ne bucuram chiar si de inghesuiala din tren (am avut bilete fara loc si nici nu aveai un loc sa arunci un ac!).
Am ajuns acasa cu multumirea sufleteasca ca am reusit sa o scot pe mama mea din agitatia Bucurestilor si ca a reusit sa se odihneasca printre muntii care imi sunt atat de apropiati!