Câmpina 17.03.2023

După două săptămâni de alb parcă îți este dor de verde... Vorba vine ”alb” fiindcă puteți vedea în poze că lunile de iarnă au și mult alb și foarte multă culoare ;)! 

Întotdeauna în drumul spre casă se pot face mici variații și ocoliri ca să vezi sau să revezi locuri faine. Acum vine rândul bisericii ”Sf. Nicolae” și a podului istoric peste Doftana. 

Redau mai jos câteva detalii preluate de pe internet și semnate (ca documentare) de preotul Petru Moga. 

Și o destăinuire personală: eu, de fel, nu sunt un om bisericos. Pentru mine bisericile în sine sunt monumente, care de care mai frumoase. Ceea ce face diferența între ele, dincolo de frumusețea picturii și de vechimea bisericii, sunt oamenii. Pentru că oamenii sunt cei care construiesc comunitatea. Oamenii sunt cei care dau energia pozitivă sau negativă unui loc. Oamenii sunt cei care te fac să te duci într-un loc și apoi să revii de câte ori ai ocazia. Și părintele Petru Moga, cu tot ce înseamnă dânsul și istoria familiei lui (nu intru aici în detalii) a făcut și face eforturi permanente de a ține comunitatea aproape. Vă spun sincer, el și o prietenă câmpineancă m-au atras de am venit prima dată aici. Și, chiar dacă ei nu sunt aici acum și energia este cu totul alta, de fiecare dată îmi face plăcere să revin și să găsesc detalii noi (și fizic și ca trăiri). 

Detaliile ”tehnice” și apoi trecem la imagini/poze. Fiindcă o poză, dincolo de perfecțiunea tehnică, spune mai mult decât o mie de cuvinte!

”Anul 1896 poate fi considerat an de naștere al parohiei “Sf. Nicolae” Câmpina. Semnătura Ieromonahului Macarie pe actele de botez, cununie sau  înmormântare la Schitul Sf. Nicolae Slobozia dispare odată cu  începutul anului 1896 și apare semnătura preotului  Provinceanu, de la care  în continuare șirul preoților de mir la Biserica Sf. Nicolae din cătunul Slobozia este neîntrerupt până  astăzi. [...]

Parohia Sf. Nicolae Câmpina, ca și mai înainte Schitul Sf. Nicolae Slobozia în vatra căruia s-a format înlocuindu-l, a aparținut Eforiei Spitalelor Civile, instituție caritabilă de mari proporții,  înființată  printr-o decizie a generalului Kisseleff la 2 aprilie 1832  și desființată de statul comunist prin HCM Nr. 202 din 3 iulie 1948. Abia de la această dată Parohia Sf. Nicolae Câmpina începe să funcționeze pe coordonatele firești ale unei parohii.

Primul locaș de cult construit  în vatra actualei parohii Sf. Nicolae a fost biserica de lemn a Schitului Sf. Nicolae Slobozia, care exista la data de 25  iunie 1714, când hrisovul domnitorului Ștefan Cantacuzino  înnoiește și întărește un hrisov mai vechi al “Măriei Sale Constantin Vodă Brâncoveanu” referitor la dreptul Mănăstirii Sinaia de a ține, scutite de toate dăjdiile, “zece case de oameni străini adică scheai, ungureni, moldoveni, arbănași, sârbi... pe moșia Sfintei Mănăstiri de la Câmpina  ot sud  Prahova, care moșie este dată și închinată la această Sfântă Mănăstire de  Părintele Popa Preda, feciorul lui Pătrașcu Postelnicul din Câmpina.” Prima biserică de zid a fost construită la sfârșitul secolului XVIII (propunem anul 1786) de către starețul Mănăstirii Sinaia, grecul Damaschin. Acesta se îngrijise de refacerea Mănăstirii Sinaia, bombardată în timpul confruntărilor armate dintre turci și austrieci în războiul din 1787-1788, respectiv refăcuse paraclisul de pe latura nordică a mănăstirii, resfințit în mai 1792 (noul ctitor fiind pictat ca stareț în naosul paraclisului,  lângă ușa de intrare), refăcuse turlele și acoperișul  bisericii și zonele de pictură murală distruse și așezase o nouă piatră de pisanie la 1795. Dar “șederea i-au fost mai totdeauna în Metohul Slobozia... unde au zidit și niște case înalte, sub care era un beci în fața pământului și deasupra cinci odăi cu balcon scos în afară și biserica lângă metoh de zid”. Cu toate că după pierderea stăreției, atât el cât și amintirea lui după moarte au devenit, printr-o interpretare tendențioasă, ”nomina odiosa” în toate izvoarele scrise ale Mănăstirii Sinaia până în ziua de astăzi, înmormântarea lui cu cinstea cuvenită unui ctitor în pronaosul bisericii metocului de la Câmpina poate fi explicată prin faptul că în perioada 1819 – octombrie 1820, Mănăstirea Sinaia era temporar desființată prin refugierea peste munți a întregului personal împreună cu starețul Iustin Arhimandritul și nu mai exercita nici o autoritate asupra așezământului de la Câmpina. La Câmpina prezența lui Damaschin (devenit probabil în ultimii ani schimonahul Dionisie, nume înscris pe piatra de mormânt) la metocul Slobozia a fost percepută ca pozitivă, de vreme ce atât Parohia Adormirea Maicii Domnului cât și Sfânta Treime din Câmpina îl au înscris în pomelnicul ctitoricesc.”

De citit mai mult la sursa textului: http://parohia_sfantul_nicolae_campina.crestinortodox.ro/.

Fiindcă este în apropiere și nu am mai fost de ceva ani, merită o vizită podul de piatră dintre Câmpina și Bănești. Se pot găsi informații pe internet și în arhive. Doar redau aici puțin dintr-un articol mai vast (sursa: https://adevarul.ro/stiri-locale/ploiesti/povestea-podului-de-piatra-construit-in-vremea-lui-1751999.html):

”Podul de piatră care făcea legătura, peste Râul Doftana, între localităţile Câmpina şi Băneşti este în ruină din 16 aprilie 2014, zi în care o bucăţică din istoria României s-a prăbuşit în apele învolburate. N-a contat pentru nimeni că podul de piatră, construit pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pentru a face legătura între Ţara Românească şi Transilvania, este un monument istoric. [...]

În mod nejustificat mai puţin celebru decât podul inginerului Anghel Saligny, care asigură legătura feroviară între Feteşti şi Cernavodă, podul  rutier care leagă Băneştiul de Câmpina peste râul Doftana este considerat prima încercare la scară naturală a unui pod de piatră din ţara noastră.

Valoarea acestei construcţii este cu atât mai mare cu cât „pe plan mondial, încercări de acest fel se aflau la acea vreme numai în fază incipientă”, notează inginerul Nicolae Noica într-o lucrare publicată în 1988 în almanahul „Ştiinţă şi tehnică”.  Nicolae Noica este inginer constructor şi fost ministrul al Lucrărilor Publice în perioada 1996-2000. [...]

Inaugurat în anul 1864, construcţia podului de piatră de la Băneşti are în spate o istorie lungă şi condimentată cu multe întâmplări rupte parcă din şantierele contemporante. Necesitatea construirii unei rute care să asigure traversarea râului Doftana a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltarea relaţiilor comerciale între Ţara Românească şi Ardeal.

În 1859 era deja construită o bună parte din şoseaua pe care astăzi o numim Drumul Naţional 1, puţin peste 35 de kilometri de drum asfaltat care făceau legătura între Predeal şi Comarnic, dar până în Capitală, mai era mult de lucru. Trebuia amenajat şi tronsonul Breaza – Câmpina- Ploieşti, care se intersecta în dreptul localităţii Băneşti cu râul Doftana. Inginerul Niculae Noica, menţionează în lucrarea citată anterior că „Pe traseul amintit, la punctul Doftana, este inaugurată în aprilie 1861 cea mai însemnată lucrare (...) podul peste apa Doftanei în lungime de 77,4 stânjeni, cu nouă arcade”, un stânjen având aproximativ 2 metri. [...]

Construcţia podului nu merge conform proiectului, sunt constatate nereguli grave, astfel că apar discuţii între executant şi autorităţi, urmate de sesizări adresate ministerului în care antreprenorul remarcă faptul că inginerul îl obligă să lucreze mai mult decât prevede contractul. Pe de altă parte, inginerul Peretz anunţă autorităţile, în luna iunie 1862, că nu poate garanta pentru calitatea execuţiei din cauza faptului că piatra de faţadă a crăpat pe o lungime de 2 metri şi solicită refacerea bolţilor. În urma unor verificări ale specialiştilor, se decide în, toamna anul 1862, refacerea bolţilor fisurate.

“…deşi cele trei bolţi nu ameninţă căderea imediată, însă considerând că reaua confecţionare fiind constatată, este de trebuinţă a se ţine strict de condiţiile contractului (…) a se ordona reconstruirea celor trei bolţi… ” sunt concluziile comisiei tehnice care a inspectat în vara anului 1862 lucrările de la Podul de la Băneşti, prezentate de inginerul Noica.”

Și urmează și pozele de rigoare îniante de a merge mai departe.

Bobolia-Câmpina-Florei-Posada 31.03.2019

Schimb ruta față de săptămânile trecute și aleg azi să cobor din tren la halta Bobolia (e prima dată când cobor aici) și apoi să merg spre Câmpina. Pare aproximativ aceeași distanță (eu merg la biserica Sf. Nicolae din cartierul Slobozia din Câmpina) de la gările Bobolia și Câmpina. Interesant că nici una din aceste gări nu este de fapt în Câmpina. Gara Câmpina se află în Poiana Câmpina, comună aflată pe partea dreaptă a Prahovei care cuprinde și satul Bobolia. Mai este un cartier Poiana Câmpna și în Telega!

Revenim la ziua de azi. Cobor pe micul peron și merg spre sud pe drumul pietruit pe lângă calea ferată. Lunca Prahovei este aici destul de îngustă și trebuie cumva să ajung pe partea stângă. Cea mai apropiată variantă este podul vechi paralel cu cel de cale ferată. Pe el se poate trece cu grijă cu orice mașină mică!

GPS-ul îmi arată să mai merg circa 100 de metri după pod și apoi stânga. Scurtez ocolișul ăsta pe o potecă ce coboară la stânga chiar la piciorul podului. Super! Urmez drumul la dreapta și apoi stânga tot în sus pe strada Stupini spre o zonă industrială. Strada urcă versantul ce delimitează lunca Prahovei. La primele curți o cățea nici măcar nu se mai străduie să mă latre. Cred că știe că doar sunt în trecere! Pe prima stradă cotesc la stânga (face parte din Bănești). Prin curți văd oameni simpli și frumoși în simplitatea lor. Nu prea am timp de admirat locurile... Curând strada coboară un pic pe lângă un părculeț multicolor și continuă în urcare ușoară până la piciorul podului pe sub care Doftana se varsă în Prahova. Strada urcă exact la pod, trec DN1 cu grijă printre parapeții de la mijlocul drumului și urc pe Calea Daciei, pe sub pasarela nouă spre Câmpina. 

Merg la biserica unde, diferit de alte dăți, nu simt nevoia să intru înăuntru. Sau nu pot intra în biserică astăzi... Nu știu exact motivul. Dacă ar fi să găsesc o justificare aș putea spune că este prea soare afară ca să nu mă bucur de el. Și în același timp să și ascult slujba pentru care am venit aici. Să vă fac o mărturisire: este mult mai greu din punct de vedere mental să asculți slujba din afara bisericii. Aici sunt mult mai multe tentații vizuale, olfactive sau tactile (văz, miros, atingere). În biserică în timpul slujbei toată lumea se concentrează asupra cuvintelor preotului și lucrurilor care trebuie făcute. Afară ba te bate soarele pe față și îți schimbi poziția, ba vezi vreo cruce interesantă sau vreo pisică prin iarbă, ba florile atât de frumos colorate din jur, ba vine cineva și se așează pe bancă și trebuie să saluți măcar din politețe, ba mai vine sau mai pleacă cineva din curtea bisericii și îți atrage atenția prin mișcare, ba îți mai trec alte gânduri prin minte. Nu spun că nu îți trec și în biserică, dar acolo senzația mea e că poți să le estompezi mult mai ușor. M-am trezit de câteva ori în săptămânile trecute că mintea mea era în altă parte și vocea părintelui Moga m-a adus la realitatea momentului ;). 

În fine unul din gândurile de acum este unde să merg după slujbă. Am tot fost în stânga și în dreapta și, fiindcă am și GPS-ul la mine (recunosc că mă pregătisem pentru asta), mă hotărăsc să merg până la refugiul Florei. Vreau să înregistrez schimbarea de traseu BR pentru un proiect personal și în plus mă pot întâlni cu niște prieteni care au dormit peste noapte la refugiu (cu mare paranghelie și distracție!). Așa că nu mai stau prea mult la finalul slujbei și pornesc spre autogara de unde ar trebui să fie microbuzul. Asta înseamnă străzile Nucilor, Mioriței, Câmpului, Sălaj (prin spatele magazinului Kaufland) și Petrolistului până la autogară. Întreb de mașina spre Sinaia și mă direcționează la o stație de mașină de lângă Casa Tineretului, vis-a-vis de biserica Cuvioasa Paraschiva. Aștept microbuzul vreo 20-25 de minute și merg cu el până la intrarea în Posada. Nu mă poate lăsa chiar la valea Floreiului fiindcă e mașina de poliție chiar în spatele lui, ci la vreo 200 de metri mai în față la un izvor, înainte de a urca ultimele două curbe spre Posada. Mă întorc la valea Floreiului și, pe drumul forestier care merge pe vale, urc până la fostul canton Florei, cu o ieșire pe poteca marcată pe la Poarta Verde, una din porțile îngrădirii vechi a castelului Posada, reședința de vară a familiei Bibescu.

La canton cotesc stânga în urcare, pentru câteva serpentine, până la primul drum de exploatare, îl traversez și continui pe marcaje până în poiana cu fostul bazin al castelului. Acum sunt o grămadă de copaci tăiați și pregătiți pentru transport. În mijlocul poienii cotesc dreapta pe un drumeag îngust și ascuns prin desiș, ies mai sus la drumul de exploatare spre cabana din a doua poiană, apoi dreapta în sus pe piciorul Florei până sus la refugiul Florei.

Mă bucură să văd starea bună a refugiului. Așa drag îmi e când văd că un loc (numit ”acasă”) unde am muncit ceva vreme se păstrează așa cum ar trebui să se păstreze toate adăposturile pe munte! Mă bucur și că sunt aici prietenii cu care schimb câteva vorbe. Ciugulim un pic, lăsăm curat (de fapt ei care au stat peste noapte), închidem totul să nu se strice de la vânt și pornim la vale.

Coborâm până în prima poiană, îi duc pe drumul scurt spre a doua (cea cu bazinul) și de aici facem dreapta pe un alt drum care ne va conduce (cu o coborâre rapidă deasupra caselor) la un magazin unde ne bucurăm de câte o bere rece. Mulțumiți de zilele astea, mergem pe DN1 la stânga spre gară și apoi cu trenul fiecare spre casă.