Traversări de văi din Pietriceaua în Secăria 24-25.01.2015

Traversări de văi din Pietriceaua în Secăria 24-25.01.2015

Colegi de tură: Emil Engel, Cezar Partheniu

Eu eram fără finanțe și Emil tare vroia să iasă prin Subcarpați. Îl rog să mă împrumute pentru câteva zile și îl las să facă propunerea (doar e tura lui). Îmi zice că vrea să trecem din Pietriceaua spre Secăria și eventual să mergem pe la niște oameni dragi din Secăria. Bun, fac traseul pe GPS pornind de la niște drumuri pe care am mers anul trecut pe la peșterile de sub vârful Păltinetu și apoi pe la Măciuca. Construiesc rapid traseul și convenim să plecăm cu un tren mai târziu. Adică în loc să plecăm la 6.20 cu clasicul regio din Gara de Nord, să mergem cu un alt regio din gara București Basarab. Motivul: a găsit el pe net că avem microbuz din Câmpina spre Pietriceaua la 10.30 și nu are rost să stăm prea mult prin Câmpina. Cu detaliile stabilite (dormit la cort sau în vreo odaie - văzuserăm niște odăi pe un deal la vest de Păltinetu, am aflat că se numește Crăițe, mâncare luată la comun, chef de drum și de oameni indiferent de vreme), ne întâlnim sâmbătă dimineață puțin după ora 7.00 în metrou și mergem la gara Basarab. În gară sunt câteva colege de la Floare de Colț cu care schimbăm câteva vorbe și vom merge în același tren. Fiindcă mergem în compartimente diferite, noi vom trage un pui de somn. Am luat bilete dus-întors până în Comarnic (pe acolo e planul de întoarcere din Secăria) cu 30 de lei dus-întors de fiecare.

Ziua 1 - 24.01.2015

La 9.45 suntem în Câmpina și Emil întreabă de un microbuz pentru autogară. ”Trebuie să vină!” La câteva minute după ora exactă vine microbuzul, plătește Emil 5 lei pentru amândoi și în 15 minute suntem aproape de autogară. Mergem la autogară și aici surpriză. Pe panou scrie că la 10 fix a plecat microbuzul spre Pietriceaua și mai e unul la 12.30. Contrariați suntem îndrumați la casă să întrebăm. Microbuzul de 10.00 merge doar până în Brebu și abia la 12.30 avem spre Pietriceaua.
”Pe net am văzut de 10.30...”
”Da, domnule, dar e în timpul săptămânii. Sâmbăta și duminica sunt mai rare. Sunt taxiuri cum ieșiți din autogară”
Mulțumim și dezamăgiți căutăm un taxi. Primul ne cere 60 de lei (!) și al doilea ne cere 35 de lei. Ne codim un pic și Emil se tocmește la 30 de lei plus o bere, adică 33 de lei în total. Hai să mergem acum, nu are rost să pierdem vremea pe aici!

În vreo jumătate de oră trecem podul după Câmpina, cotim la stânga, urcăm prin lungul și frumosul Brebu, depășim mânăstirea-muzeu și lacul, ieșim pe lângă căminul de bătrâni și urcăm până în Pietriceaua. Amintiri plăcute de când am dormit în cort mai jos de Pietriceaua! Sus la asfalt cotim la stânga și șoferul tot ne întreabă până unde mergem. ”Încă puțin mai sus până unde se termin drumul”. Trecem de școală (până unde de curând era asfalt), mai urcăm câteva sute de metri și șoferul bombăne că ar fi trebuit să ceară mai mult. Întoarce și coborâm din mașină și el revine pe același drum spre Câmpina. Noi mai mergem vreo 100 de metri și ajungem la capătul drumului. 

Hai un pic la dreapta pe la muzeu. Mergem pe ulița cu ceva noroi, salut primii oameni pe care îi văd și Emil din urmă salută: ”Domnul Dilimoț!” Într-o curte pe dreapta Dudu Dilimoț taie la joagăr niște lemne cu fiu-său. Se opresc și schimbăm câteva vorbe. Se cunosc din alte dăți.
”Uite, neam de dac neaoș!”
”Da, am căutat și ne tragem din Ardeal. Acum vreo 300 de ani moșii au venit mai întâi în Bertea și apoi aici. Mai suntem câțiva Dilimoți pe aici.”
”Vrem să vedem muzeul, l-am adus și pe Cezar să îl vadă.”
”Băiete, zi-i bunică-tii să meargă la casă!”
Ne povestește că ei au multe pământuri și abia ce mai are grijă de toate. Cum îi singur cu atâta pământ, fata îi plecată la oraș și băiatul e acum acasă, e greu cu atâta muncă. Merem la muzeu mai sus pe uliță, ne lăsăm rucsacii pe banca din lemn de lângă masa cu piatră de moară drept tăblie și vine și bunica Maria.
”Da' intrați în casă!”
”Să ne ștergem.”
”Intrați așa că nu-i mare noroi!”
Intrăm după ea și după băiatul ei Dudu. Casa e un adevărat muzeu. ”Asta am strâns eu o viață. Mi-or zâs să mă mut la casă mare, dar asta-i căsuța pe care am muncit-o eu toată viața. N-o pot lăsa.” Abia calc în camere, așa sfială e în fața unei vieți de om! Îs covoare vechi cum avea mamaie, îi un război de țăsut, îs untare, îs ștergare pe păreți, îs covete de făcut pâine, e o mașină veche de cusut... Hai în camera ailaltă! Pat înalt cu multe costume populare strânse în ani... ”Ăsta-i a meu de când eram fată...Ăsta-i a sorii mele de la hore... ăsta-i a lu' tăticu de când era băiet...” Casa miroase a multe amintiri.
”Nimeni nu m-o ajutat, eu singură am ridicat casa asta cu mâinile mele. Și nu pot pleca.”
”Doar tristă îs că nu mă ajută nimeni. Au venit străini, italieni, suedezi, nemți...”
”Și ce șezători mai făceam... Acum nu se mai face nimica.”
E tristețe în sufletul ei că nu poate face nimica. Și e femeia care mereu s-o zbătut pentru binele altora!
”Uitați-vă la pozele alea. Uite aici îi fata mea... Uite și băiatul... care era afară... Uite aici eram la mare... Uite aici eram la București...”
”Dă revista aia să-ți arăt”
Îi dau o revistă de pe mașina de cusut și îmi deschide la semnul de carte, un mic steag românesc lucrat manual. ”Uite zice aici de străinii ce au venit”. Citesc printre rânduri și nu mă pot concentra. Tare îmi place de Maria Dilimoț. Îi un mare suflet.!
”Noi atunci făceam cămeși și lână, cu astea ce să faci?” (se referă la plasticul gecii roșii de pe mine).
”Mi-or zis să arunc costumul lu'tata de cioban. Da'nu pot, uite ce frumos îi!”
E o vestă de lână maronie cu pantaloni și ie de mai mare ți-i dragul de ea. ”Știu și poezii. Eu am compus câteva poezii”. Începe să ne recite. ”Le-o învățat pe de rost”, ne spune Dudu. Îs poezii simple despre Pietriceaua și despre oameni. Când vezi o bătrână cum își recită poeziile la 75 de ani, mai că îți vine să o iei în brațe de faină ce-i! ”Hai să vă fac o cafea. Dudule, du-te de fă o cafea pentru domnii.” Ieșim cu toții din casă, coborâm cele câteva trepte și pe lângă casă merem în bucătărie, în cămăruța bunicii. Începe să bureze și parcă nu ne mai lăsăm duși! Dudu ne face câte o cafea și aduce o masă din casă, Emil aduce punga cu mâncare și scoatem câte un sandwich. ”Vreți?” ”Nu, mulțumim, am mâncat mai devreme”. Dar mere nu pot refuza. ”Anul ăsta nu am avut mere deloc. Poate la anu'...” Bunica Maria ne povestește că aici îi viața e: în căsuță și în camera asta!
”Eu aici am și sobă, și aragaz (cu ochiuri și butelie), și pat, și frigider, și apă (chiuvetă)... La ce să mă mut?” ”Toată ziua am ceva de făcut: știu să gătesc, să spăl, să cos, să lucru în grădină, să merg cu calul și căruța... Am doar patru milioane pensia, dar nu-mi trebuie mai mult. Aici am de toate și-s mulțumită. Vor copiii să mă mut în casa mare. Am casă cu multe camere aici, dar eu tot aici stau. Am solar și roșii din aprilie până în noiembrie. Îs curate...”
Mi-i așa de dragă bunica că tot vorbesc cu ea fără să-mi dau seama de timpul care trece. Emil iese cu Dudu afară și poate merg și eu. ”Uite ce aer curat e dacă ai deschis ușa... De mi-i frig, închid ușa, pun un lemn în sobă și imediat se încălzește... Să vezi dimineața primăvara când toate păsările cântă de bucurie... D-apăi cum să pleci de aici?” Emil vine să mă ia. ”Cezar de o juma de oră a rămas la povești...” Și cum să nu rămâi să vorbești despre mere, aer curat, păsări, copacii care primăvara îs plini de flori... Strângem masa, că așa se cuvine și duc măsuța de lemn în casă. ”Intră să vezi cum îs camerele. Intră așa, nu-i nimic”. Camere faine, simple, de țară, curate... Câtă trăire e aici! Hai că trebuie să mai și mergem. E ora 13.00 când Dudu ne conduce și ne confirmă drumul. Se uită mirat la bețele mele de trekking, cum de le lungesc. Are dreptate, în lumea simplă nu e așa ceva (cum să lungești un băț?)! Ne mulțumim și pornim la drum.

Vreau să vă spun că, deși am aparatul foto la îndemână, nu știu ce m-a îndemnat să nu fac poze. Poate că vreau să vin altă dată să facem o mică șezătoare... Poate să fie vremea mohorâtă... Cert e că toată ziua nu am chef să fac poze și nici nu fac. Îmi urmez instinctul fiindcă știu că mă duce bine și are rostul lui. 

Chiar dacă nu îl înțeleg uneori, instinctul și sufletul sunt cele care mă ghidează și care ar trebui să ghideze pe oricine în viață. Chiar când faci lucruri care aparent sunt împotriva ta, chiar de totul merge cum trebuie (așa cum dictează mintea), chiar de ți se pare că lumea îi întoarsă pe dos, chiar dacă succesul îl simți din plin la tine sau ai impresia că fuge de tine și e doar la alții... De multe ori mașinăria supraconștientului universal lucrează pentru tine și prin tine. Tu poți prin acțiunile tale să fii o simplă unealtă pentru tine sau pentru alții, poți să apari în calea altuia doar ca o imagine care să-i deschidă anumite ferestre, poți să îi marchezi un moment decisiv cuiva sau poți trece aparent fără nici un rost prin viața ta și a celuilalt. Rostul e văzut de minte, e văzut de limitarea umană, de separarea dintre noi. Mintea e cea care împinge logica (oricât de logică sau ilogică ar părea pentru alții) la limite extreme, mintea e părintele care strică copilul dându-i o palmă peste fund sau peste față ca să nu facă un lucru sau altul. Copilul, Eul, sufletul, simțirea, este de fapt cel îngrădit de limitele părinților și nu ar trebui să fie. Fiecare are drumul, piedicile și bucuriile lui, nu ar trebui să limităm cunoașterea nimănui...

Revin la povestire. După cum ziceam, nu am făcut poze toată ziua. Nici nu ai la ce să faci când trebuie să îți menții echilibrul prin troienele de noroi de pe ulițe. Asta nu-i nimic, altă dată să vezi ce e pe aici. Ieșim din curtea muzeului, mergem puțin înapoi pe ulița pe care am venit și facem dreapta pe o alta plină de noroi. Eh, plină! Asta încă nu-i nimic față de ce vom avea peste câteva minute! Urcăm pe marginea de pământ pe dreapta și ieșim la ulița mare. Eu am impresia că ar trebui să facem stânga și Emil îmi spune că drumul nostru e la dreapta. ”Pe aici am mers data trecută!” Bine, urcăm la dreapta tot pe malul uliței și când se face prea noroi, ieșim în dreapta pe iarbă în dreptul unui capac de rezervor. ”Parcă e o potecă pe aici :D!” Urcăm printre arbuști țepoși și ieșim la uliță. Dacă am avea cum să trecem pe partea stângă, sunt niște grădini cu iarbă... Tot pe dreapta găsesc o potecă mai înclinată printre țepi și ajungem pe o culme de delușor undeva deasupra caselor și pământului Dilimoților. Mergem ce mergem și când desișul îi prea mare, coborâm la stânga spre ulița plină de argilă udă și alunecoasă. Coborâm la urmele de căruță ținându-ne de copaci (unul se rupe cu Emil și nu e nici o problemă - mie îmi aduce aminte imaginea asta de copacul mare de care m-am prins o dată în Norvegia și m-am dus la vale cu el cu tot fiindcă era putrezit!) și găsim urme la dreapta pe ulicioară. E tot noroi și facem un mic ocol printr-o livadă pe dreapta uliței pentru a reveni la ea cât de curând printr-o gaură a gardului. Tot mai departe mai ocolim o dată prin grădini pe dreapta și văd o poartă pe stânga uliței. E deschisă, intrăm prin ea și îl întreb pe Emil ”Recunoști locul, Emile?” ”Da, da!” E casa unde intrasem prima dată în toamnă să căutăm seara un loc de cort. Parcă i-aș da un mesaj Ilincăi fiindcă știe unde suntem... Mai urcăm un pic, facem stânga tot prin livezi (că așa-i mai bine și mai ușor și ieșim la uliță). Încă e noroi, ocolim prin dreapta sărind niște garduri până la prima casă și mai mergem prin locurile mai accesibile.

”Bună ziua!”
”Bună ziua!”
”E cam noroi pe aici. Cine l-o pus?”
”Ah, ăsta nu-i noroi, să vedeți când plouă”
Schimbăm câteva vorbe cu un om care ne spune că nu-s șanse să puie asfalt aici cum au promis și ne spune că a treia casă pe dreapta e casa lui Cornel Secăreanu la care vrem noi să mergem. Mulțumim și ne îndreptăm într-acolo. Emil vede o fată la poartă și strigă la ea că vrea să vorbească cu ea. Îi exact la poarta lui Cornel! Cheamă femeia din casă.
”Îs niște oameni care vor să vorbească cu nea Cornel. Cheamă-l din casă!”
Vine Cornel, ne recunoaște din toamnă și fără nimic special ne invită să intrăm în casă la un pahar de țuică. ”Să ne descălțăm...”
”Intrați așa, curățăm noi după aia!”
”Stăm aici afară că-i bine”
”Hai înăuntru. Femeie, pune o masă și adu niște țuică”
Mi-a fost drag omul de data trecută, acum confirmă încă o dată cât de bun îi. ”Ce mă bucur că ați venit pe la mine...” Repetă asta de câteva ori și observ că greu își găsește cuvintele. În aste câteva cuvinte se simte bucuria și fericirea lui. ”Uite avem casă mare aici. Casă în toată regula!” Ne deschide ușile să ne arate camerele.
”În asta îi sobă, doarme un băiat”
”Păi să nu-l deranjăm”
”Nu acum, aici doarme de obicei... Mai am o cameră aici, deschide ușa să vezi”
Camere mari, frumoase, aranjate... Om gospodar și bogat. Noi ne simțim oarecum străini de la oraș în hainele noastre moderne. Dar omul știe cum să te facă să te simți acasă. Soția aduce cât ai clipi niște cafele, carafa cu țuică și un platou cu o gustare. ”Când vine omul la mine, prima masă îi din partea casei. După aia ... :)” Știm că nu are prea multe pe aici și Emil îl descoase ce are nevoie. ”Omul aduce și el ce are. Ce e dat, e bun primit! Eu nu refuz ce-mi dă omul... La mine au venit mulți doctori, avocați... Fiecare aduce ce poate... Știi aici se mai termină zahărul, uleiul...” Am prins din mers ideea despre cam ce să îi aducem.
”Brânză, lapte avem”
”Țuică...” zic eu.
”Țuică nu prea, și p-asta am cumpărat-o... Da' mâncați, de ce nu mâncați?”
Pe platou îi ceva carne pusă în untură, ceva slană, ceva brânză, ceva muștar. Acum că scriu îmi amintesc de colindatul la Casa de Piatră când fiecare om punea tot ce avea mai bun pe masă...
”Eu îs om simplu, îs cioban, am lucrat la mulți... Și aici sus plătim chirie... Puteți merge acolo să dormiți, avem paturi, pături, lumânări, masă... Doar că îi simplu ca la țară”
”Am merge acolo, dar avem alt plan. Vrem să mergem până în Secăria”
”Azi?”
”Până mâine, punem cortul sau dormim în vreo odaie. Mai sus de stână la stânga peste apă îi plaiul ăla cu multe odăi.”
”Da, coborâți prin pădurea Netrebniculului sau pe plaiul al doilea după crucea Bertei. Găsiți acolo odaie să dormiți”
”Da, și mâine pe la coada lacului urcăm muntele Secăriei”
Din înțelepciunea omului simplu mi-a plăcut un lucru: ”Cu mine te înțelegi cu toate până la bani: muncesc și îmi dai bani cuveniți, totul e bine!” Mai știe de câțiva Secăreni, dar el știe că se trag de pe aici din Secăria, nu din Ardeal cum pare (ca și Dilimoții).

No, hai, Emile! Călătorului îi stă bine cu drumul. Mulțumim, ne scuzăm pentru noroi (”Curăță acum femeia!”), punem rucsacii în spate, luăm numărul de telefon și pornim la drum. Vrem să trecem pe lângă stâna lui Cornel. Urcăm pe uliță printre case și noroaie și cam la ieșirea din sat începe să se lase o ceață joasă, să fulguiască și mai apoi să viscolească. Mai vedem doar la 20-30 de metri în față! Ulița ne duce mai jos de culmea dealului și dăm de niște garduri.
”Emile, tu știi gardurile astea?”
”Nu”
”Și pe unde mergem? Uite un drum acolo, mă duc să văd ce e cu el și de coboară, o luăm în sus pe lângă gard”
Drumul coboară și respectăm decizia. Urcăm la stânga și ieșim la linia de curent și la câteva case. Între ele se face o uliță la dreapta. E plină de zăpadă și mergem un pic pe coama de zăpadă adunată pe uliță. Ocolim un pic pe stânga, revenim și ieșim curând dintre case. ”Uite pe aici la stânga am venit data trecută”. Înseamnă că am ratat stâna lui Cornel și acum suntem la pădure! Urmăm drumul pe marginea pădurii prin viscolul care ne lovește obrajii din dreapta. Doar ce mergem câteva minute și ajungem la locul unde data trecută erau câteva capre. Loc după care s-au repezit câinii la noi și greu ne-au lăsat după ce am ieșit din ”aria lor de acoperire” :D! Acum nu e picior de câine pe aici, putem identifica cu ușurință stâna aflată vreo sută de metri mai jos de drum la dreapta.

Suntem undeva în pădure și pornesc GPS-ul . Până aici am mers după informațiile din memorie. Își configurează tot ce are de făcut și văd că l-am pornit exact la timp: după vreo 200 de metri ar trebui să facem la stânga conform track-ului pe care l-am făcut de acasă. Nu corespunde cu culoarul despre care ni se spusese, l-am văzut pe Google Maps, dar însemna un ocol destul de mare. Pe aici mă orientasem pe niște drumuri de exploatare direct spre apa Păltinoasei. Mă uit pe GPS și Emil îmi tot spune să mai mergem pe culme măcar până la Crucea Bertei și apoi să coborâm la stânga. ”Ai încredere în mine și în aparatul ăsta. De multe ori m-a ajutat!” Coborâm prin pădure, ajungem la un vâlcel pe care îl traversăm pe partea stângă și tot la vale ieșim într-un drum de exploatare. Exact cum spune tata Google :D! Ne dezamăgește defrișarea de aici (ascunsă de văzul lumii pe versantul stâng al Păltinoasei) și coborâm tot pe linia drumului de tractor/TAF. Eu pe GPS nu schițasem foarte detaliat pe aici! În față vedem pădurea prin care trebuie să urcăm spre plaiul cu odăi. Îi spun lui Emil că undeva după pădurea aia din față vom ajunge și vom dormi. E un pic seară și chiar și mie orientarea îmi pare un pic ciudată. Am în memorie traseul pe care îl urmărim pe GPS și știu că vom urca un pic prin pădure și apoi prin niște mici poieni. Așa am construit traseul, cât mai mult prin zone luminate sau mai rare! Drumul de exploatare ne coboară la drumul mare de pe valea Păltinoasei. Intuiția spune să mergem la dreapta și apoi să urcăm. Dar în stânga văd serpentinele pe care le notasem pentru coborârea la Păltinoasa. ”Pe aici, Emil!” Ne afundăm bocancii în nori și coborâm mai mult lunecând câteva serpentine. Ajungem la râu pe un mic ”ghețar”. E o limbă de gheață care se termină în placa de la marginea râului. ”Grijă să nu aluneci direct în apă”. Emil încearcă primul trecerea. ”Hai treci tu, Cezar, că ai piciorul mai lung!” ”Bine” Găsesc câteva pietre și din 4-5 pași sunt pe partea cealaltă fără prea multă udătură. ”Pune piciorul pe piatra aia, apoi asta, întinde piciorul și bețele și ai trecut. Gata!”

Am scăpat de ce îmi era mie mai teamă: de trecutul apei prin vad! Acum avem de urcat și se întunecă din ce în ce mai mult. E trecut de 17.30, e normal să fie așa! Urmez track-ul și urcăm pe o potecă destul de vizibilă direct în față spre nord. Uimitor poteca (pteca în bulgară!) urmărește chiar track-ul meu de pe GPS :D! Urcăm destul de direct pe pantă printre arbuști țepoși și liane (da, liane!) și se întunecă de-a binelea. Pauză să scoatem frontalele ca să vedem mai bine poteca alunecoasă de pământ! Cu luminile pă frunte (”Cu căciulili pă frunte” zice cântecul) urcăm din poieniță în poieniță. Că tot ascultați cântecul, așa mi-o plăcut de Cornel și de Dudu care și în casă își respecta tradiția dacă. Urcăm până în culmea dealului de unde se taie panta într-o pădure de fag. Îi noapte neagră cu ceva ceață și Emil îmi zice să facem dreapta. Da, dreapta facem pe drum! Avem pădurea în stânga și tot urcăm. Primele garduri... ”Vezi de nu-i și odaie...” Vedem o baracă într-o curte în dreapta. Hai încă puțin... Luminile se văd prin noapte în față și în dreapta, se aud și cânii... Mai mergem ce mai mergem și drumul face stânga. ”Stai să văd că parcă era o odaie acolo”. Mă opresc, Emil se întoarce puțin și printr-o poartă în gardul din stânga găsește odaia. Are ușă, n-are geam, unii pereți nu-s izolați complet. Îl văd că se învârte pe acolo de bucurie și merg la el.

Ăsta-i locul pentru noapte! E perfect (e ora 18.50)! Las rucsacul, mă învârt prin grădină să văd ce ”teren” avem. Îs vreo mie de metri pătrați cu ceva izvoare și dealuri. Începe să fulguiască mai mult, se așează pe jos și presimt ceva fantastic mâine dimineață. Caut semnal, dau trei mesaje de bucurie (așa aflu că muntele și poiana se numesc Crăițe de pe GPS) și mă întorc la odaie. Întâi să ne ocupăm de izolat. Un plastic nu avem. Am în schimb folia de întins sub cort pe care o fixăm cu niște bețe drept perdea. Parcă se mai încălzește! Și din rucsacul imens Emil scoate surpriză după surpriză. Așa îi e obiceiul! Ba o sticlă de un litru de vin și zahăr să fierbem, ba o conservă de pește mare, ba niște brânză camembert! Eu îi zic că vreau să mâncăm din pâinea făcută în casă de mama că sigur îi mai naturală decât orice e în comerț. Are și Emil pâine cu cartofi, asta rămâne pentru mâine! Mai un vin, mai o brânză... Afară ninge din ce în ce mai des și mare-i bucuria cu gândul la peisajul de mâine. Emil își așezase izoprenul pe un pat improvizat de proprietari, eu mi-am aranjat sacii cu rumeguș jos și mi-am pus izoprenul și sacul de dormit pe ei. Ce saltea mai bună să fie? Doar că prin perete cam viscolea și mi-a udat sacul și i-am zis că vreau să îmi mut ”patul” lângă al lui ca să fie protejat sacul (că nu-i bai de mine). Zice să schimbăm locurile și așa facem: eu pe pat, el pe salteaua din saci. Cred că a dormit mai bine decât mine :D! Terminăm cina cu niște bomboane de ciocolată și undeva cam pe 22.00 ne băgăm în saci și somn. Înainte de culcare am fiert ceai de am umplut termosul pentru mâine. Mi-am umplut și bidonul cu apă din sticlele pe care le-am găsit în odaie. Dacă mai și fierbi (în ceai), garantat nu mai poate fi nimic rău în apă! Ne-a cam obosit mersul prin noroi și tare bine a făcut!

Ziua 2 - 25.01.2015

Pe la 7.00 e lumină. Mai moțăim totuși în saci vreo jumătate de oră fiindcă e bine și cald. La mine în sac printre obiectele obișnuite ce stau la căldură e și bidonul cu apă pe care îl las în sacul pijama chiar și după ce ies din sac. E prea fain și lumină afară și abia aștept să văd. Bocancii îs un pic reci dar nu e vorbă de îngheț, îi încalț și ies doar în colanți și polar. Oau, ce fain e afară! Emil, trebuie să vezi! Aseară era noroi și toamnă urâtă, acum e o iarnă superbă! S-a oprit ninsoarea aseară după câteva ore (când ne-am culcat abia ce mai fulguia foarte puțin) și uite ce minune a făcut!

Hai să dăm perdeaua jos ca să vină lumina. E destul de cald afară și foarte, foarte plăcut. Mai, mai că-ți vine să stai afară!

Dimineață mai facem un ceai, mâncăm sănătos cum se cuvine, strângem bagajele și facem curățenie în odaie (deh, am intrat în ”casa” omului, să lăsăm cel puțin la fel de curat cum am găsit!). Punem doi saci peste ceilalți și pe la 10.00-10.10 suntem gata de drum. E o plăcere să mergi prin zăpada proaspăt căzută care acoperă din noroaie (nu că ar fi dispărut noroaiele, doar că nu le mai vedem).

Ulița tare e faină, coboară până la o gârlă de urcă mai apoi printre grădini. Uite și coama dealului sus, acolo cred că facem la stânga! Mai avem locuri cu noroi, mai multe cu zăpadă, ne mai furișăm când pe mijloc de drum, când pe malurile de lângă garduri. GPS-ul mă duce la un moment dat pe drumul din mijloc dintre trei drumuri de căruță, fagul din dreapta ne salută cu mândrie, mai urcăm o țâră, cotim la stânga și avem parte de o mică parte de drum doar cu praf de iarnă!

”Bună ziua!”
”Unde coborâm pe aici?”
”În Valea Doftanei!”
”De știam de voi, veneam aseară aici!”
”Da'de unde veniți?”
”Din Pietriceaua”
”Și unde ați dormit?”
”Într-o odaie mai sus în Crăițe”
”Și n-o fost frig?”
”Avem saci buni!”
”Bine”
”Drum bun atunci!”

Mai mergem un pic și pe stânga proiectorul ne arată o fereastră în sus spre munții Neamțului.

De-aci începe o coborâre prin noroaie spre Valea Doftanei/Teșila. Și coborâm, și coborâm... Trecem de mica Niagara din valea Doftanei (o căscăduță sub drum pe firul unui pârâu), urcăm un pic pe malul celălalt și tot la vale. Ajungem pe la primele case și din spate iese soarele. De când nu te-am mai văzut :D! Un cățel ne latră de zor dintr-o curte (ne mai lătrase unul mai devreme cu botul prin gard!), trecem mai departe și chiar când era momentul, mă uit la GPS. Aici trebuie să facem la stânga pe o ulicioară. Cotim la stânga și din față un cuțu-cangur latră un pic la noi. Dragul de el, de fapt se apără fiindcă l-or fi bătut niște oameni răi... Și cred că cere și el un pic de atenție! Ne apropiem de el și se ascunde după gard stând tot în fund și pe picioarele din spate. Hai să-i dăm măcar puțină pâine. Scoatem pâinea și tot stă fricos după gard. Haide vino și mâncă, nu facem nimic rău. Ca să îi arăt asta, scot și chingile de la bețe și le las jos. Bețele sparie mult câinii! Vine târâș, se ridică pe labe și ia pâine de la mine din mână. Se duce mai în spate și încearcă să rupă cu dinții din pâine. Îi cade pe drum, o iau și o rup în două și îmi mâncă din mână. Vedem de ce stă ca un cangur: un nemilos l-a bătut de are rană vie la încheietura piciorului stâng din față. Cum să lovești un câine? Înțeleg să îl legi să nu mânce păsări sau să muște, dar chiar să îl lovești? Niște oameni au fost miloși și i-au pus un plastic pe post de adăpost după gard. Și acum un pic de pâine... Se vede că îi mai dă cineva de mâncare că e o oală cu resturi lângă gard. Luăm rucsacii în spate și la plecare vedem cum se uită după noi ca și cum ar zice ”Și pe mine cui mă lăsați?” Nu avem ce face, nu avem unde-l duce așa cum e!

Coborâm pe stradă tot mereu spre Doftana. Lângă o mașină de teren mare și veche Emil vorbește cu o tanti de mașină și pe unde pare s-o fi văzut. Îs mai multe pe aici. ”Noi avem pământ acolo sus la Crăițe și doar cu mașina asta putem urca acolo.” ”Vezi că acolo îi conducta de apă potabilă spartă, să nu intri în gaură” Emil bagă bățul și intră un segment din cele trei. Își spală și bocancii puțin cu ocazia asta...

Drumul ne duce la Doftana pe care o trecem pe pod (sub pod e așa de îngust firul apei amenajat că pare să vie viitură, nu apa obișnuită), mai mergem vreo sută de metri și facem stânga spre pensiunea ATRA. Chiar îs curios pe unde ne duce track-ul că părea să fie ceva poiană în sus la dreapta. Pe acolo am fi ajuns în pădurea de pini de pe drumul dintre Secăria și Teșila! Mergem pe drumul spre pensiunea unde amicii mei din blogosfera de turism au mers la un week-end foto. Salut niște șoferi bucureșteni care pesemne nu știu salutul de la țară, mai mergem puțin și ne oprim pentru o imagine faină pe stânga. Apa face un S sub noi și a ros în stâncă până să facă stânga spre un teren plat. Acolo e o pensiune cu ceva căluți la capătul unui deal-peninsulă în râu.

Mai mergem câteva sute de metri și la stânga e pensiunea. Noi trebuie să facem dreapta prin livezi pe la marginea pădurii. Acum suntem la circa 570 de metri altitudine și sus în vârf vom ajunge undeva pe la 1150 de metri. Deci circa 600 de metri diferență de nivel din scurt! Găsim o poartă la prima curte la dreapta, trecem prin ea și urmăm drumul în serpentine ce urcă prin livadă. E destul de înclinat mai ales dacă te gândești că pe aici urcă cu căruța cu cai. Drumul ne duce la dreapta, iese din îngrădire și urcă apoi pe deasupra ei. Uite cam cum arată drumul deasupra gardului unde panta e destul de mare.

Drumul duce până la o fostă casă. Acum e doar fundația, în rest totul s-o stins din viață. Și de aici drum pauză! Hai așa frumos în sus că tot prin poieni trebuie să urcăm! În câteva serpentine ajungem la o ruptură în gard și îl aștept pe Emil care rămăsese puțin în urmă. Cred că îl trage un pic rucsacul de spate! Se odihnește și îi spun că sunt poteci prin lăstăriș după gard. Facem stânga pe lângă gard, mă împiedic de sârmele unui gard căzut și îl atenționez pe Emil la sârme și suntem iarăși într-o mare poiană. Tot în sus pe partea dreaptă! Urcăm și ajungem la o odaie mare pe stânga și o căsuță triunghiulară pe dreapta (așa cum sunt în vechile campinguri de la noi sau la cabana Silva de la Muntele Roșu în Ciucaș sau cu siguranță în multe alte locuri). Trecem printre ele cam pe la 12.30. ”Dacă dormeam aici, plecam cam pe la prânz” îmi spune Emil. ”Exact cum e acum” îi răspund eu în gând. Întorc privirea spre lacul de acumulare Paltinu care se vede în treimea de mijloc a cadrului de mai jos.

Sunt în față cu GPS-ul și prefer să merg prin făgetul din dreapta. E mult mai ușor decât prin arbuștii de la marginea pădurii! Urc destul de repede și Emil rămâne în urmă. Ca de obicei, par grăbit (de fapt sunt mereu interesat de ce ne așteaptă) și mă uit mereu în urmă să îl văd pe Emil. Ca să nu fie nici o șansă de rătăcire! Peste vreo sută și ceva de metri cotesc la stânga spre un luminiș și începe pe jos să vină zăpada. Va să zică ne întoarcem în iarnă! Doar valea a fost în toamnă! Îl strig pe Emil, îi spun să facă stânga și aștept până vine lângă mine. Cu elan pionieresc pornim mai departe. În față trebuie să fie odăile de sub muntele Secăriei pe unde mersesem altă dată cu Adina. Emil le știa din ieșirile lui prin Secăria (câteva la număr). Uite-le sus pe culme prin ceață! ”Le vezi, Emil?” Pe marginea pădurii urcăm pe deasupra unui drum de căruță ceva mai lin și intrăm în el. Pare lin, dar urcă și el ceva. Acum zăpada e la ea acasă și nu mai vedem pic de pămâmt sau iarbă. Și pe deasupra mai vine și ceața. Ar trebui să mă opresc să vină și Emil. Mă uit la GPS: 970, 980 de metri altitudine! Hai, Cezare, până la 1000 de metri și te oprești acolo! De altfel îl tot văzusem pe Emil și știam că e la doar câteva zeci de metri în spate pe urmele mele. La 1001 metri mă opresc lângă un gard și aștept până vine Emil.
”Ce facem? Vârful e la dreapta și ulița asta cred că duce la odăi. Știi vreun drum de la odăi pe curbă de nivel spre Secăria?”

”Nu știu.”

”Deci?”

”Hai spre vârf. Încotro e?”

”În direcția asta! Mergem după GPS”

Urcăm spre gardul de deasupra noastră, trecem de un izvor și cotim după gard la stânga. În loc să țin linia gardului, mergem un pic în diagonală la dreapta spre pădure. La un grup de tufișuri aștept să vină Emil la mine. 

”E un drum la tine!”

”Da, este. E o potecă spre stânga.”

”E drum larg”

”Nu e doar potecă. Mergem pe ea încoace!”

Vine și Emil și mergem la stânga. Trecem pe sub un gard și pare să fie un drum în față. Dar noi trebuie să facem dreapta spre vârf. Aici trebuie să fie și un drum de ATV. Știm amândoi drumul ăsta. E undeva mai la stânga, dar în ceața asta prefer să merg după GPS. Urc un pic la dreapta, apoi fac o curbă largă la stânga și nu îl mai văd pe Emil decât ca o umbră. 

”Stai să vin!”

Stau și încep să fac pași deși și înceți să nu mă ia frigul. La drumul de ATV mă opresc, vine și Emil de la câțiva metri din spate.

”Uite drumul de ATV. E foarte clar.”

Pe drumul de ATV urcăm la dreapta și ajungem cât ai clipi la coama vârfului. Știm amândoi că vârful îi mai la dreapta în capătul coamei. Doar că ne oprim la spectacol. Suntem deasupra ceții, se văd valuri de nori, se vede un pic soarele în smocurile de iarbă, nu bate vântul, e perfect! Câteva poze că merită peisajul! Îmi iertați poza io-la :D!

Mergem pe coama muntelui până la vârf cu privirile în toate părțile: spre stânga spre Secăria, spre stânga-față spre coada sudică a Baiului, spre dreapta-față spre valea Doftanei și Teșila (de remarcat fereastra Doftanei de mai jos), spre dreapta dealurile din care venim noi, spre spate continuarea văii Doftanei și ultimele dealuri subcarpatice dinainte de câmpie.

E ora 13.30 și Emil se grăbește să prindem mașina de 15.00. Știa el bine de ora asta! Eu rămân să dau câteva mesaje și cobor apoi după el. Drumul coboară tot pe culme până deasupra carierei, urmele lui Emil ocolesc un perete al carierei și le urmez cu o oarecare aproximație și cobor la el la nivelul următor al pietrelor. Mergem un pic dreapta și îi zic să coborâm prin carieră.

”E cam înclinat!”

”Și ce, Emile, tocmai ție ți-e frică?”

”Ah, nu :D!”

Coborâm pe laterala bocancului destul de lejer până în dreptul caselor de pază.

”Auzi, nu putem coborî pe asfalt spre Secăria?” (de fapt eu pe aici și marcasem pe GPS)

”Ba da, se poate?”

”Bineînțeles că se poate!”

Pe un drumeag  coborâm la o pădure de pin și prin ea la vale pe sub picurii care cad din topirea gheții de pe acele copacilor. 

”Uite, e o potecă pe aici!”

Prin pădurea de pin facem stânga pe deasupra asfaltului și Emil iese în asfalt. E mai ușor! Eu mai merg printre pini și mă trezesc cu o văioagă ce mă separă de asfalt. Hai prin ea că după aia cine știe pe unde ajung. Mă afund în firul ei și ies pe partea cealaltă chiar la asfalt la Emil. Continuăm pe lângă asfalt pe zăpadă și într-o curbă la dreapta propun să facem stânga spre centru. ”Da, da, spre centru!” Îmi dau seama pe unde trebuie să coborâm la stânga spre case și văd că Emil merge greu. Țipă de durere înainte de case când îl taie un genunchi. 

”Încet, Emil, că avem timp!” 

”Știi de la ce e?”

”Nu știu, poate rotula, poate tendoanele... Cobori încet!”

Știu bine durerile astea și nu are rost să grăbim pasul. În fond mai sunt vreo 20-25 de minute până la 15.00. O tanti ne confirmă că autobuzul e la 15.00 și coboară cu noi spre centru. Povestim ceva cu ea. E de-a locului, s-o mutat la Sinaia și mai apoi la Cornu. Când era la Sinaia mai mergea pe munți, aici la Cornu unde să se ducă. Zic vecinii că a luat-o razna în sus pe drum. Aici urcase la sora ei (mama stă în altă parte) și simte kilogramele în plus puse de sărbători. Chiar trebuie să le mai dea jos (ea zice, nu noi!).  Îi spunem și noi de unde venim, unde am dormit și prin ce noroaie am trecut. Aici e lux! Coborâm în centru, își ia o sacoșă lăsată aici la bar și ne urcăm în microbuz (4.5 lei până la Comarnic). Dacă ar fi fost senin, am fi mers pe culmea de deasupra drumului de mașină, așa nu avea sens că oricum nu vezi nimic. Pe drum verific ceva mailuri și destul de repede ne lasă în Comarnic. Microbuzul merge la dreapta spre Sinaia. Mergem la gară, vizăm biletele pentru întoarcere la regio 3008 (16.14) ca să avem timp și de o bere. Mai era un regio chiar la 5 minute de când am intrat noi în gară, dar nu e grabă. Emil se duce la terasă de ia bere, eu îmi scot hainele murdare și rămân cu altele curate și merg la halba care mă aștepta rece. Cam fum în terasa asta, trebuie să spăl toate hainele acasă, chiar și pe cele nepurtate (adică un polar ce-l am de rezervă). La timp mergem la tren și pe drum spre casă ne uităm la poze și mai mâncăm ceva din ce ne-a mai rămas (18.23 București).

Recitind în memorie celor două zile, am avut parte și de toamnă, și de iarnă, și de noroaie, și de urcușuri și coborâșuri solicitante (mai mult sau mai puțin), și de spectacol al viscolului și al stropilor de iarnă și în special de oameni simpli și frumoși care fac cinste locului!

RT Orjogoaia-Secaria 15-16.01.2011

RT Orjogoaia-Secaria 15-16.01.2011

Motto: Pe-un picior de Bai/Pe-o gura de rai...

Colegi de tura: Adina, Eugen, Costin, Emil, Cezar

Asa cum ne place mie si lui Emil, am stabilit cu circa o luna in urma sa mergem in acest we la una din stanele de pe muchia Petru-Orjogoaia. Propunerea mea a fost chiar stana din Orjogoaia, pe care o vazusem ultima data in vara intr-o tura de o zi in muntii Neamtului (http://cezarpart.blogspot.com/2010/07/rt-pe-creasta-neamtului-24072010.html). Costi ar fi inclinat spre stana de sub varful lui Petru sau (in cazul schimbarii traseului) spre stana din Zamora. Pana la urma am ramas tot pe muchia ce leaga muntii Baiului (creasta principala) de muntii Neamtului si apoi de valea Doftanei. La propunerea lui Emil (care a mai fost de vreo 3-4 ori in zona) am optat pentru intoarcere prin Secaria, o localitate/zona superba din Subcarpati. Cu cateva zile inainte de plecare, ne-am adunat la Emil intr-o seara pentru a stabili ultimele detalii. Atunci i-am cunoscut, in sfarsit pe Costi si pe Adina. Cu Costi am vorbit mult timp pe net (circa 2 ani) si nu am reusit sa ne vedem si cu Eugen mai fusesem tot asa acum ceva ani intr-o tura pe Valea Alba din Bucegi (in acea sambata de toamna am urcat cu totii pe vale si Eugen cu un colegul lui au pornit in fuga de la cabana Caraiman in jos; eu am coborat agale la Pestera si Padina si, datorita dezamagirii provocate de "urbanizarea" zonei, am urcat si dormit singur la excelentul refugiu din saua Strunga; continuarea turei se poate gasi in arhiva listei de discutii Alpinet2k). Pe Adina, prietena lui Eugen, am cunoscut-o acum si ne-a aratat ca este un adevarat om de munte care se bucura de toate minunile pe care i le da Parintele Munte. Asadar, dupa doua intalniri de pregatire a turei (traseu, mancare distribuita in toti rucsacii) am stabilit punctul de intalnire in Gara de Nord sambata dimineata la ora 6.00.

Ziua 1 - sambata 15.01.2011

Reusim sa ne adunam in gara in timp util, ne luam bilete dus-intors (pana in Sinaia) si ne urcam in personalul plin de muntomani. Ne asezam comod pe ultimele banci din spatele trenului cu gramada de rucsaci in locul de bagaje. Ne intindem la vorba si putin dupa ce se lumineaza, Eugen scoate primusul si facem niste ceai cald (asa de inceput de drum!). Mai dezgolim cateva portocale si ciocolati si scapam de cateva sandwich-uri din rucsac. Hotaram sa mai ramanem in tren si coboram abia in Azuga pentru a ne incepe lungul circuit in jurul muntilor Baiului (am urcat pe-un picior de Bai dinspre nord si ne vom intoarce in final printre picioarele/plaiurile sudice ale aceluiasi masiv). La 10.15 coboram in gara Azuga unde saptamana trecuta fusesem cu Radu in tura din valea Grecului. Imi desfac betele si iesim din gara spre DN1.

"Ia uite, lui nenea ii e cald!" ii spune o mama copilului sau cand il vede pe Emil doar in tricou. Acum inca e vreme de tricou, mai sus se va mai strica putin ;). Emil ma lasa sa conduc grupul fiindca doar eu mai fusesem pe prima parte de traseu. Asa ca trecem pe langa biserica din centrul statiunii vazand o ceata alba si confuza spre valea Azugii. Mergem spre sud vreo 150m pe DN ai apoi la un panou publicitar ("Observati stalpul indicator!!!" - nema stalp!) iesim din DN si incepem sa urcam cu mare drag de efort (10.25).

Urcam cateva zeci de metri diferenta de nivel si urmam poteca ce intra in dreapta in padurea de foioase. De zona asta de inceput nu imi aduc inca aminte si continui pana la un luminis care se vede in fata. Avem o panorama faina asupra Ostwand-ului (peretelui estic) al muntilor ce te invita mereu sa raspunzi "la a lor chemare"!
La 10.45 tinem o urma de forestier/ATV/tractor ce trece printr-un gard si urca in continuu in cateva serpentine inghetate. Abia acum zarim si primul marcaj: semibanda albastra (are o singura banda alba in loc de doua). Suntem sigur pe drumul bun si continuam pe o curba de nivel care ne da prilejul sa incepem o actiune spontana de colectare a PET-urilor din apropierea drumului. Incepem cu un sac pe care il umplem aproape imediat si urmele mizeriei umane incep sa umple si al doilea sac. Ne-am gandit ca, desi e o copilarie din partea noastra sa adunam dupa toti nesimtitii, macar curatam un pic rana facuta muntelui. De PET-uri vom scapa pe seara in focul zdravan de la stana! Vom vedea mai sus ca de fapt mergem pe semnul banda-albastra-banda alba-banda rosie (drapelul Frantei) care ne scoate in jurul orei 12.20 la golul alpin in punctul cel mai inalt al muchiei Sorica. Inainte de varf avem de urcat cateva zeci de metri direct prin zapada intarita. Adina merge un pic mai in fata din cauza frigului si a dorintei de peisaje si abia cand ajungem la ea, pornim tinta in sus spre varf. Emil isi testeaza noii bocanci de iarna rigizi si face trepte prin zapada placuta. Avem cu totii coltari (nu am permis nimanui sa vina in tura asta fara coltii de otel fiindca nu stiam peste ce putem da!), dar nu e inca nevoie sa ii folosim. Urcam spre albul din fata si acum doar hartile din minte ne duc pe drumul bun. Din varf (moment de regrupare) coboram o mica sa ce ne duce pana la limita stanga a partiei Sorica. Urcam pe marginea partiei pana la capatul superior al gondolei si facem o mica pauza de "admirare" a pantofarimii care urcase pe munte si vroia sa mearga si mai sus.
In dreapta noastra lasam in spate stana din partia Sorica secundara si urcam pe drum prin partea dreapta a varfului Urechea (1715m). Bravii "temerari" se opresc aici pentru cateva poze si se intorc infrigurati la gondola. Noi urcam mai departe dupa alti patru curajosi ce vroiau sa ajunga prin ceata deasa pana pe vreun varf mai inalt. Dupa varful amintit ii vedem ca fac ultima pauza pentru intoarcere. Ii salutam si ne continuam drumul pe drumul forestier ce merge pe culmea Baiului.
Imi aduc aminte de saua asta ingusta din tura din iulie amintita mai sus. Pentru cateva clipe ceata se ridica si vedem in fata noastra varful Cazacu (1753m). Noi suntem pe partea nordica a vf Butca si ne hotaram sa ocolim Cazacul fiindca nu vedem nimic prin laptele din jurul nostru. In fond trebuie sa simt si eu ceva nou in ziua asta (caci maine va fi un traseu nou aproape pentru toti). Asa ca tinem forestierul si dupa varf vedem doua umbre in fata noastra. La intalnirea intre oamenii cetii aflam ca incercasera sa mearga pe Neamtului si ceata i-a intors exact de sub varful Unghia Mare. Bun, asta inseamna ca avem urme pana acolo! Le multumim, le uram drum bun inapoi spre casa si mai inaintam vreo suta de metri pana ce vedem drumul ce porneste spre Orjogoaia spre est. E sub o panta de vreo 60-70 de metri de zapada inclinata la 35-40 de grade. Testam zapada si vedem ca e moale. Asa ca afundam calcaiele in zapada si da-i la vale pana in drumul dorit! La 14.15 suntem in drum si de aici tine curba de nivel pe sub Cazacu pana la baza piciorului sau estic!
Larga curba de sub Cazacu ma duce cu gandul la coborasul pe Schill unde poteca taie primul valcel pe care se pot forma avalanse (putin sub cantonul din platou). La 14.30 ajungem la un izvoras pe care Emil il stia de mult. Chiar daca e destul de rece si vantul ne sufla pe spate, apa curge vioaie si ne oprim pentru a ne umple toate recipientele cu apa (eu mai stiam de un izvor inainte de stana tinta, dar sansele sa gasim apa acolo sunt destul de mici!). Uite ca avem doar 8 litri de apa si Emil si-ar fi dorit sa avem circa 10! Vom vedea a doua zi ca era nevoie intr-adevar de atata apa! Inca nu suntem la baza Cazacului si pornim mai departe admirand "blana de tigru" intinsa pe piciorul Baiutului intre valea Prislop si valea Baiutul.
Continuam sa mergem prin stanga varfului Ceausoaiei si vedem ca la un moment dat Emil ramane in urma.
"E vreo problema?" "Nimic, e doar un carcel. De la smocurile astea de zapada mi se face carcel si se lasa el in timp!"
Dupa varf ne oprim la o mica cornisa pentru cateva poze de grup intr-o adevarata iarna (viscolul nu inteteste sa bata) (16.00)! Tinem stanga pe sub Muntele lui Petru si apoi facem putin dreapta. Urmam poteca pana am eu vaga impresie ca am schimbat directia de mers si ne-am indreptat spre sud. Emil are convingerea ca e buna directia de mers. Totusi scot busola fiindca nu vroiam sa riscam sa coboram pe culmea Prislop. E prima data cand folosesc busola pe munte si mi se pare ca ma inseala: arata estul in fata! Scoate si Eugen busola lui si se confirma directia! Asa ca pornim inainte si lasam in dreapta Varful lui Petru (1591m). Inca suntem in ceata si trebuie sa ne bazam pe instincte. Peste 10-15 minute se lumineaza putin si vedem in stanga o stana. E prea jos sa coboram pana la ea si mergem mai departe. La 16.30 vedem in sfarsit stana unde doream sa stam. Fetele ni s-au luminat si parca cineva ne-ar fi dat un intaritor extrem de puternic! Asta e, acolo mergem! Mai vedem si pe dreapta un alt adapost si ne gandim ca pe o vreme mult mai rea decat acum, aici ar fi raiul pe pamant. Noi insa mergem mai departe.
Marcajul ne duce pe stanga muchiei si ni se pare ca ar cobori prea mult spre valea Unghia Mare. Emil tine linia crestei si noi mergem un pic mai pe jos pe forestier. Drumul e plin de zapada ce pare destul de adanca si urcam pe curbe de nivel spre Emil. In creasta mai avem de facut un mic ocol pe partea dreapta a muchiei pana sa coboram in larga sa ce marcheaza punctul de legatura intre muchia Petru-Orjogoaia si Neamtului. Aici dam de niste ravene faine si de urmele izvorului pe care il stiam eu. Imi aduc aminte ca aici am trecut cu grija in tura trecuta printr-o cireada de vaci ce se uitau extrem de curioase la noi (asemeni multor vaci si oi din Norvegia - a se vedea in niste posturi anterioare).
Tinem niste curbe de nivel care ne coboara in jurul orei 17.15 (crepuscul) in largul platou in care se afla "castelul" nostru - hotelul la care ne vom caza peste noapte!
Suntem cam indecisi in ce camere sa dormim. Cercetam toate camere cu paturi de lemn in care se poate dormi. Stana este mare si sunt patru incaperi in care se poate dormi: camera ciobanilor e cea mai bine izolata si are trei priciuri late cu saltele din lana pe ele. O alta camera mai mare are doar priciuri inalte si inguste. La exterior mai sunt doua camere in care bate vantul mai mult si usile se inchid ceva mai greu. E greu de luat decizia unde vom dormi fiindca Emil si Eugen sforaie destul de tare! Dupa indelungi permutari, cei doi "ursi" aleg sa doarma intr-una din camerele exterioare si eu cu Adina si cu Costi vom dormi in "VIP room", camera cea mai calduroasa! Ne apucam sa facem focul (Adina e maestra de ceremonii la masa) si pregatim o masa extrem de bogata: avem slaninuta cu ceapa, usturoi, supe de "viermisori" (cum spun eu supelor gen Vifon), sunca, vin fiert si preparate pe gratar - carnaciori si peste in staniol. Este un ditamai ospatul si ne gandim ca asa se cuvine sa sarbatorim Reveillon-ul pe stil vechi (asa cum au rusii Craciunul). E o distractie pe cinste si ne simtim atat de bine incat nu ne vine sa ne mai retragem la somn! Totusi pe la 20.30 ne cuibarim fiecare in sacii de dormit cu recente amintiri placute.
In camera de lux stabilim ca trezirea sa fie in jurul orei 7.00. Imi pun telefonul sa sune si si ne bagam nasul in saci sa ne incalzim.

Ziua 2 - duminica 16.01.2011

Toata noaptea am avut parte de fosnetului geamului din plastic datorat viscolului care bantuie in afara stanei. Ca urmare am dormit toti trei cu intreruperi si cu rasuciri de pe o parte pe alta. Telefonul da trezirea si inca e intuneric afara! Il pun sa sune peste inca 10 minute si intre timp se trezesc si Adina si Costi. Deschidem usa de la camera si avem o mare surpriza: totul e plin de zapada! Cercetam camera in care am mancat si vedem ca toate pungile noastre inghetate sunt sub un strat fin de nea alba ce a intrat prin geam si prin toate gaurile stanei. Costi se duce sa verifice starea celor doi colegi care au dormit in camera exterioara. Emil si Eugen se trezisera si isi strangeau rucsacii cu frigul in oase. Era mult mai rece decat la noi in camera si speram sa vina cat mai repede la noi!
La ora 8.00 ies afara pentru cateva poze si analizez situatia: e ceata si viscol si noi nu stim exact sensul de mers. Noroc cu Costi care iesise pentru poze si pentru cautat drumul. Intr-un gol de ceata a vazut poteca ce mergea pe muchia din fata stanei.
"Pe acolo trebuie sa mergem!"
Revenim in camera si ne apucam sa topim zapada pentru ceai. Aprindem doar un primus si treaba merge destul de repede. Mancam in circa o ora si ne echipam de drum cu cagule si tot necesarul pentru viscol. Facem cateva poze de grup, curatam locul in care am stat si iesim in fata stanei pentru ultimele imagini (9.20).
In cinci minute pornim la drum. Coboram in vaiuga din fata stanei si urcam pe langa gard spre drumul vazut de Costi. Urcam cateva zeci de metri si caldura cagulei ma termina. Imi dau jos cagula de pe fata si parca e mult mai bine doar cu gluga de la geaca. Facem cateva poze in urma noastra cu ingradirile in forma de plamani, cu hotelul nostru de lux si cu padurea din fata noastra luminata de un soare difuz prin ceata.
Tinem un aparent drum forestier care incepe sa ne coboare pe culmea Orjogoaia printr-un culoar ce ar putea fi usor amenajat ca partie fara prea mult efort (de nedorit!!!).
Putin dupa ora 10.00 ajungem la un luminis unde un brad uscat plin de iasca ma duce cu gandul la hotelurile cu balcoane exterioare. In cateva minute ajungem la o intersectie de muchii.
"Ati mai fost pe aici?" ne intreaba Eugen.
"N-am mai fost, dar simtim ca drumul e la dreapta!"
Intr-adevar partia naturala coboara spre dreapta si razele de lumina incep sa isi faca loc in joaca lor de neoprit printre crengile copacilor si pe albul zapezii. Continuam printr-o padure un pic mai rara si mai facem o mica pauza de dezechipare. E asa de cald ca mai avem putin pana la mersul in tricou. La 10.30 zarim si primele marcaje CR ce ne arata ca suntem pe drumul cel bun. De fapt astea sunt si primele marcaje intalnite de la capatul muchiei Sorica de ieri de la pranz. Simt un fel de relaxare pentru ca am prins muchia potrivita si incepem sa facem urme prin ultimele pete de zapada. Urcam un mic varfulet al culmii si poteca face dreapta prin frunzisul uscat de toamna. Mai vedem din cand in cand cate un semn de confirmare si un simpatic semn ca o labuta de urs pictata cu albastru pe o placa de lemn fixata pe un copac. Drumul e clar si la 11.15 iesim intr-un luminis unde identificam satul Traisteni in fata noastra si valea Doftanei. Pe aici incep sa fie destul copaci taiati ale caror urme plang in jurul nostru. PET-urile de bere se inmultesc vizibil o data cu noroiul ce ne coboara spre firul Doftanei. Niste tineri brazi se chinuie sa reziste prin uscaciunea din jur.
La 11.45 dupa o ultima coborare pe forestier iesim in drumul mai larg ce coboara in Traisteni si mai departe spre Valea Doftanei, Cumpatu si Campina. Mai mergem cateva zeci de metri si vedem in dreapta iesirea din drumul forestier Orjogoaia. Deci pana aici ne-am incadrat in planul dorit! Eugen si Adina coboara un pic la rau sa isi spele bocancii. Credeau ca am termiant cu noroaiele! Noi (Costi, Emil si cu mine) ne curatam si noi putin bocancii la marginea unei balti inghetate (se vor murdari la loc). Punem papuceii la bete (protectiile din cauciuc pentru varful metalic) si pornim pe drumul deocamdata de pamant. Mergem in ritm vioi si la 12.15 suntem la statia hidrografica din Traisteni. Clar aici trebuie sa inceapa o localitate! De fapt sunt cateva case rasfirate pe dealuri care ne duc in 10 minute la intrarea in Valea Doftanei (12.25). Ne bucuram cu o oarecare retinere fiindca stim cat de lunga e Valea! Peste vreo 200m incepe si asfaltul ce bate cu forta in talpile tari ale bocancilor. E neplacut sa mergi cu bocanci cu talpa rigida pe asfaltul si mai rigid!
In 10 minute trecem printre o casuta mica din lemn in stanga (in stil nordic) si vrem sa reclamam proprietarul pentru impozitul prea mic (evident in gluma fiindca asa e orice casa cu bun simt). In dreapta pe un vechi garaj au crescut niste pini de toata frumusetea. La ora 13.00 trecem pe langa vechea biserica din piatra acum daramata. Intrebam cativa localnici despre istoria bisericii si nu stiu sa ne spuna mai nimic. Pacat ca o astfel de ruina faina nu e pusa in valoare!
Mai mergem vreo 10 minute si intr-o curba un catel isi lasa copii cu care mergea si incepe sa se tina dupa noi. Vrea sa ne sara pe picioare si nu il lasam fiindca banuim ce are pe labute. Doar pe Emil reuseste sa il stampileze cu niste labute foarte simpatice. "Nu-i bai ca oricum trebuie sa spal pantalonii!"
In cateva minute ajungem langa o statie de masina si Adina se plange ca are prea multe sosete si o bat. Asa ca ne asezam in statie si aflam ca in 10 minute vine masina spre Campina. Pana la drumul de Secaria avem 6 km si alegem sa ii facem cu rata. Soferul e binevoitor si accepta sa ii dam cate 2 lei pentru cei 6 km care ne-ar fi obosit nespus si care cu siguranta ar fi schimbat tonusul si ruta noastra. Multumiri Adinei pentru scoaterea sosetelor ;)!
Asa ca la 13.30 suntem la drumul de Secaria si vedem ca mai avem 4 km pana in localitate. Emil observa numele unui sofer pe un camion si intreaba "Adi? Cum putem scurta spre Secaria?" Parca stiindu-l de o viata, soferul Adi ii da ceva indicatii si ii confirma directia buna. Din curba urmatoare vedem panoramic intreaga Vale a Doftanei cu muntii Grohotisului in spate. Ultimele varfuri mai inalte din acest masiv au ceva pete de zapada pe ele. Scurtam o serpentina mai lunga printr-o curte deschisa cu cateva capite si capatam repede altitudine. Alte serpentine ne tin pe asfalt pana ce vedem o balustrada a drumului cateva zeci de metri mai sus in padure. Asa ca evitam drumul si urcam direct pe un picior de munte pana la acea balustrada.
Mai urcam 10 minute si Eugen incepe sa croncane pentru a lua masa. Stim ca e rau de foame si gasim doua buturugi solide chiar inainte de a iesi iarasi in asfalt (14.10). La inceput fara prea multa pofta, ciugulim cu totii cate ceva si parca pofta vine mancand! Asa ca vreo 35 de minute reusim sa stam in jurul buturugii mari (pe post de masa) tot luand una-alta din pungile cu mancare. Finalizam cu cateva felii de portocala si la 14.30 pornim mai departe la drum. Mai scutim inca o serpentina si peste 20 de minute gasim placa ce anunta intrarea in Secaria.
In fata noastra vedem varful cel mai inalt din zona in vesantul caruia este sapata o mare cariera de piatra. Noi nu mai ajungem pana la cariera fiindca Emil ne spune ca localitatea este undeva in dreapta noastra. Asa ca urcam pe dealul din dreapta evitand pe cat se poate noroiul (eu tin o curba de nivel usor ascendenta ce trece peste o "saritoare" - taietura in grohotis facuta de un alt forestier lateral) si ne indreptam spre un inceput de ulita vizibila marcata de un sir de brazi. In dreapta noastra padurea se indeseste la circa 50m diferenta de nivel sub drumul nostru. In varful dealului (langa sirul de brazi) vedem ca centrul e undeva joooos in vale! Avem doua optiuni: coboram in centru si apoi ocolim muchia din fata spre Comarnic sau facem dreapta, tinem culmile dealurilor si apoi pe langa casa lui tanti Cornelia coboram in Posada. A doua varianta e mai scurta si ca urmare pornim pe ulita cu zapada dintre curtile oamenilor. Ne insotesc cu indicatii si doi localnici care ne ghideaza pe un deal lat cat un platou de fotbal. Cu aceasta ocazie Eugen afla de la ei ca s-a mai intamplat sa dea ursul la oi prin zona. Emil il linisteste fiindca el nu a auzit de urs de cate ori a trecut pe aici.
Din varful dealului localnicii ne mai arata o data directia si ne ureaza drum bun, ei coborand in stanga spre casa. Noi tinem muchia in continuare spre culmile sudice inzapezite ale Baiului si coboram intr-o mica sa plina de noroi. De aici urcam pe niste muchii de pamant pana in varful dealului urmator si apoi pe curbe largi de nivel depasim inca doua dealuri pana in saua unde se vede casa lui tanti Cornelia. Emil ne povestise atat de multe despre ea incat parca vroiam sa trecem pe acolo. Totusi ratiunea ne spune ca ora 16.15 este foarte tarzie pentru a manca un bulz la draga gazda a lui Emil. Resemnati, pornim in sus spre conducta de apa de unde vom alimenta rezervoarele noastre (aici e primul punct cu apa pentru care am scris mai sus ca am fi avut nevoie de 10 litri de apa in loc de 8). In 5 minute suntem langa stana de langa conducta si Eugen cu Costi se duc sa alimenteze. Revin la rucsaci si pornim mai departe sub "amenintarea" inserarii. Mai fac o ultima poza in spate inainte sa incepem sa coboram spre vaile intunecate (16.35).
Emil imi indica valea Florei spre care trebuie sa coboram si dupa ce prind directia, cobor cat de repede pot spre firul vaii. La ora 17.00 norii rosii incep sa se lasa cat mai mult spre orizontul de miazanoapte si avem surpriza sa vedem mai multe drumuri in fata noastra pe stanga vaii. Si mai mult, perpendicular pe directia noastra de mers e un mare gard de netrecut! Incercam intai prin stanga si apoi facem dreapta spre firul intunecat de apa.
"Parca e mai bine sa ramai in urma!" ne spune Adina a carei pozitii in spatele grupului o scuteste de toate ratacirile noastre. E si acum trebuie sa trecem raul! "Lasati pe mine!" Cobor abrupt prin desis in firul apei si sar apa peste cateva pietre. Ma opresc pe partea cealalta ca sa ii ajut pe toti membrii grupului. Emil reuseste sa intre pana la glezna in noroi si iesim cu totii teferi sarind un gard format din cateva nivele de sarma. Vedem un gard cu poarta cateva zeci de metri mai sus si reusim sa trecem de poarta de lemn care ne desparte de un drum forestier (17.05). Coboram pe drum si la un moment dat facem dreapta la o intersectie. Gresit pas! Acum nu mai e cale de intoarcere si trebuie sa trecem printr-o curte. Primul gard are poarta si e usor de trecut. In schimb pe al doilea trebuie sa il sarim ("zapacitul" de mine nu are probleme la sarit cu picioarele lungi). Pentru ceilalti iau rucsacii si fiecare se descurca cu atentie. Continuam la vale si peste vreo 30 de metri Eugen isi da seama ca a uitat batul langa gard si se intoarce dupa el. Adina ii ia rucsacul si coboram incet pana in valea Florei la un drum forestier larg aflat langa cursul de apa. Aici avem si un baraj care ii clarifica gandurile lui Emil: asta e drumul bun (17.25)! De aici da-i in jos pe forestier! In 20 minute trecem pe langa un canton forestier si stana unde cainii fac mare zarva la auzul pasilor nostri. Bine ca au gard si nu pot sa iasa! Continuam pe drum fara a avea nevoie de lanterne si pe la ora 18.10 suntem la o intersectie de drumuri. Asta dupa ce am vazut masinile incolonate de pe DN1! Prima tendinta e de a face stanga si revenim imediat spre dreapta. Intram printr-o poarta metalica ce ne scoate in curtea muzeului cinegetic din Posada. Uite ca fara sa vrem, vizitam muzeul (ma rog, doar curtea exterioara)! Ajunsi la poarta, rugam portarul un pic socat la vederea noastra sa ne lase sa trecem. Ii multumim si nu apuca sa ne raspunda ca am si pornit putin spre nord pe DN pentru a cauta un butic pentru o sticla de bere (sete mare!!!) Pana la urma Emil si Costi gasesc niste bere si coboram cu totii spre gara pe o poteca construita solid cu trepte de ciment. Alertam toti cainii pe intuneric si la 18.15 suntem in halta Posada (fara casa de bilete). In asteptarea trenului ne spalam bocancii si ne strangem tot echipamentul. Facem ultima poza de grup si la 19.10 vine personalul care ne va duce spre Bucuresti. Urcam pe prima usa aflata la indemana si la Comarnic (sta 7 minute) ne "retragem" in ultimul vagon in speranta unor locuri libere. Pana la urma aruncam si noi rucsacii langa cei ai AGTR si rememoram cu placere tura facuta. E distractie mare intre muntomani si mai apar si alti prieteni ai lui Emil (Gioaie si echipa care fusesera in Padina). Il revad cu placere si pe Vampiru' de care ma leaga ceva amintiri montane. Fara prea multa retinere, cuplam cu totii la ideea mea de a face piure cu slaninuta la primus. Punem primusul in functiune pe scara dinspre etaj si cu multa distractie, nici macar nu simtim cand trece timpul si ne trezim in Chitila. Super tare! Inseamna ca am ajuns in Bucuresti. La 21.24 debarcam in Gara de Nord veseli si inviorati dupa o asemenea tura faina. Avem bateriile incarcate pentru niste zile de munca in care speram sa revenim cat mai repede prin muntii dragi.

A fost o tura faina cu o echipa super si cu siguranta vom repeta tura prin alte stane ale patriei (probabil se va concretiza in a doua parte a lui februarie)!
Multumiri colegilor de tura pentru curgerea lina a tuturor evenimentelor si sa aveti ture placute oriunde ati merge!

RT Grohotis 23-24.10.2010

RT Grohotis 23-24.10.2010

Colegi de tura: Andreea Corodeanu, Cezar

In we respectiv aveam cateva "oferte" pentru diverse ture pe munte. Cum mi-era dor de nemarcate si alti prieteni au optat pentru trasee marcate si arhicunoscute din Bucegi (cu cazare la Diham unde doar mama Oara imi mai aminteste de vechiul Diham ars in 2002 unde de multe ori am dat cu capul de pragul usii dintre anticamere si unde se vedeau urmele ghearelor ursilor pe exteriorul usii de la intrare), am agreat ideea Andreei de a parcurge creasta muntilor Grohotis. E adevarat ca ideea a venit de la cativa carpatisti care au facut creasta de la sud la nord - in sensul invers al traseului nostru. Am gasit o harta buna (www.tenereclub.ro/index.php?p=viz_harti&h_id=191) si Andreea a printat doar partea utila din harta (de la pasul Bratocea la Valea Doftanei). De asemenea am gasit ceva informatii pe blogurile unor prieteni (care au facut traversarea Cheia-Predeal), ni s-a confirmat prin telefon ca avem microbuz la 6.30 din autogara IDM Basarab (0729.989.948) si ca urmare sambata dimineata ne-am intalnit la metrou astfel incat la ora 6.00 sa fim la autogara IDM.

Ziua 1 - sambata 23.10.2010

Microbuzul ne duce cu o viteza incredibila pana la Cheia, motiv pentru care Andreea simte ceva "emotii" la stomac. Bine ca am ajuns la Cheia in timp util ;) (9.00)! De aici planul meu era sa urcam prin Cheile Cheitei (TA) spre pasul Bratocea si de acolo sa incepem pe marcajul BR (care dispare complet undeva in padure). Odata ajunsi la hotelul Zaganu, oprim pentru o cafea/ciocolata calda (5 ron fiecare) si studiem un pic harta sa vedem pe unde am putea urca. Personalul de la hotel ne recomanda urcusul ("cam abrupt") pana pe varful Babes si apoi continuarea crestei. Le multumim, trecem podul metalic cu stalp de masurare hidrologica si facem cativa pasi spre marcajul TA prin chei. Imediat vad in fata muchia Barbesului pe care avem de urcat 500m diferenta de nivel. Culorile toamnei isi fac aparitia si ne incanta la fiecare pas.
Urcam pe panta inclinata la 40-45 de grade pe o poteca destul de vizibila. Aflasem de la hotel ca niste copii au urcat pe aici si au pus o cruce pe varful Barbes (pe care nu o vom gasi). Oscilam amandoi mereu intre bucuria curcubeului tomnatic si iritarea unui urcus monoton si interminabil. Abia dupa vreo ora si jumatate (cca 10.30) ni se deschide peisajul in fata si ne apropiem de golul alpin. Nah, belea: unde ne aflam? Andreea insista sa urcam printre jnepenii pitici in timp ce eu vreau sa facem dreapta spre marginea padurii sa gasim marcajul si izvorul despre care stiam de la Radu (spuneam de o traversare Cheia-Predeal mai devreme). Avem panorame faine asupra Ciucasului, Siriului, Neamtului spre NE si chiar asupra Bucegilor spre vest.
Eu cobor spre padure in cautarea izvorului (nu aveam la noi decat un litru de apa bazandu-ne pe aceasta sursa - mare prostie cand pleci in munti necunoscuti!!!) si la un moment dat Andreea ma convinge (ce bine!) sa urcam spre muchie pana in platoul Barbesului. Aici identific (cu harta in mana) pe unde ar fi traseul BR si vedem ca acesta ar ajunge in creasta dupa varful culminant al muchiei Fata lui Gherghel (teoretic pe aceasta muchie coboara CR in Cheia, practic semnele lipsesc cu desavarsire). Inainte de varf ne oprim intr-o sa unde stam sa mancam cate ceva pentru pranz (e ora 13.30 si ni se pare ca am mers imens de putin). Balaureala prin jnepenii inalti ne-a obosit destul de repede.

Inca nu vedem drumul forestier de creasta si decidem sa urcam pe vf Fata lui Gherghel (1685m altitudine maxima) unde gasim un trepied metalic ruginit. E primul varf atins dupa o gramada de balaureala (cca 14.30) si, cel putin pe Andreea, muntii astia o plictisesc teribil. Eu ma bucur de peisaje si sper ca va fi si mai fain in fata! De pe varf vedem muchia de coborare in Cheia si noi continuam pe o ravena ("ravin" in franceza) spre prima sa aflata la cca 180 de metri diferenta de nivel sub noi. In fata vad curbele care urca pe Bobul Mic si acum mi-e extrem de clar unde ne aflam (avem aceste curbe pe harta). Pe panta de sub varf vedem in alte ravene ceva lucitor ce pare a fi apa si speram ca de aici vom putea alimenta cu lichide. In capatul de jos al ravenei ajungem pe o panta inierbata sub care se zaresc niste stanci calcaroase sub forma de urechi de iepure. Asa ne vor incanta aceste grupuri de stanci ca vom uita de toata monotonia turei! Coboram printre stanci si facem o gramada de poze plini de bucurie ca vedem si altceva decat iarba uscata.

La ora 15.00 suntem in sa si gasim o balta din care avem prima tentatie sa bem apa. Ne oprim totusi fiindca era prea mult namol inghetat si incepem sa urcam pe curbele forestierului. In stanga noastra ramane in spate Fata lui Gherghel cu stancariile ce coboara pana aproape de padure. Stabilim curba la care vom face pauza ca sa mergem la pata stralucitoare de mai devreme. Ne oprim in dreptul ei, iau termosurile si cobor in ravena. Bad luck! Petele vazute sunt de fapt bucati de gheata :( Pastrez speranta ca dau de apa si cobor 20-25 de metri in ravena si aud un susur de apa. Ce bucurie! Identific apa scursa pe iarba intr-o gaura in pamant si reusesc sa umplu termosurile bagand mana in aceasta gaura. Revin la Andreea cu termosurile si camelbag-ul plin si pornim mai departe spre Bobul Mic. Drumul ne duce prin dreapta varfului Bobul Mic (1752m) si urca pana la 1759m pe un platou destul de intins. Aici vedem in stanga noastra culmea intinsa a vf Bobul Mare (1732m) si cateva varfuri fara nume care ne duc spre varful ce da numele masivului. Avem cateva panorame spre Bucegi si spre toti muntii de Curbura. Un lac in forma de inima ne incanta privirile pe stanga potecii. Nu prea reusesc sa identific Muntele Vaii Negre pe care Radu si Iuliana fusesera cu ceva timp in urma. In schimb, asa cum facuse si Iuliana intr-o fereastra de ceata, identific varfurile Cioara, Urlatelul si Sloeru-Marcosanu unde au campat ei in noaptea din traversare. Coboram in ultima sa dinainte de varful al mai nalt si Andreea e destul de ofticata (si pe buna dreptate!) ca acumulatorii s-au descarcat si nu mai are cu ce sa faca poze.
Inainte de sa sa ne intalnim cu carpatistii care planuisera tura. Era un grup destul de numeros (vreo 7) si am fost placut/neplacut surprins (placut fiindca am fost recunoscut, neplacut fiindca nu imi plac deloc laudele) ca sunt cunoscut si de pe www.carpati.org si de pe www.alpinet.org pentru turele mele. Eu doar merg pe unde imi nazareste mintea si apoi caut sa le impartasesc si altora despre acele locuri. Atat si nimic mai mult!
Ne salutam reciproc si plecam mai departe. De la ei aflam ca prima stana este langa saua de dupa Grohotis si ne gandim ca e posibil sa ajungem acolo.
Eu mai fac din cand in cand cate o poza si incerc sa o astept de cateva ori. Frigul (mai bine zis vantul) ma face sa urc incet spre varf pe langa o stanca unde vroiam sa punem corturile.
Pe varf ma opresc la ora 18.30 pentru a o astepta pe Andreea (era cu vreo 30 de metri in urma) si pentru niste poze spre apusul agatat deasupra crestelor bucegene.

Vantul bate destul de tare si rece si nu ne lasa nici o clipa sa stam in varf (1768m). Aparatul Andreei (fost al meu) nu mai accepta nici macar sa se deschida si atunci mai fac eu cateva poze la luna care incepe sa se ridice pe cer.
Gasesc o platforma putin mai jos de varf si coboram sa campam corturile. Ne schimbam hainele ude cu altele uscate, ne facem ceva cald de mancare (o supa Vifon consistenta si ceva ceai cald) si la 20.30 ne retragem la somn.

Ziua 2 - duminica 24.10.2010

Stim ca avem destul de mers de mult in ziua urmatoare si totusi nu ne grabim absolut deloc cu trezirea si cu plecarea. Amandoi am avut niste zile grele in ultimul timp si lipsa de somn ne-a indemnat sa recuperam in noaptea asta destul de rece. Andreea a dormit cu intreruperi fiindca ii e cam tarsa de ursi si mistreti si fiecare zgomot o face sa tresara. De cele mai multe ori e doar un fasait provocat de tenta exterioara sau de vantul ce trece prin iarba. Tot de teama ursilor (paza buna trece primejdia rea!) dupa ce am terminat de mancat, am strans toata mancarea intr-o punga de plastic si am ascuns-o intre niste pietre la vreo 10 metri de cort.
Asa ca dimineata ne trezim cam pe la ora 9.00 si reusim sa o lungim cu masa, inviorarea, o gramada de poze si o tona de lene pana pe la ora 11.00 cand avem bagajele pregatite pentru a doua zi de balaureala pe creasta nemarcata a muntilor Grohotis. Cu harta in mana identific toata culmea pe care o avem de parcurs. Avem de ocolit pe drumul de creasta o gramada de varfuri in jurul altitudinii de 1500m. Dintre toate varfurile identific Radila Mare si Radila Mica aflate mult departe de noi.
Coboram destul de repede pana in prima sa de dupa varf si vedem ca stana despre care ne spusesera colegii carpatisti era destul de aproape de sa. Asta e! A fost mai bine pana la urma in cort! Tinem drumul forestier care ocoleste majoritatea varfurilor si dupa vreo ora de mers, suntem in dreptul piciorului pe care, teoretic, coboara un marcaj PR pe valea Negrasului. Este un picior cu foarte multe stane si de fapt acestea vor fi modul nostru de orientare prin acesti munti putin bantuiti! E chiar extraordinar! Nicaieri nu am mai vazut atat de multe stane! La 5-10 minute de mers vedem cate o stana marcata cu multa precizie pe harta! Pe ambele parti ale crestei vaile ravenate coboara adancindu-se in padurile galben-rosiatice. Drumul ne poarta parca pe niste valuri impietrite.
Trecem de varful Ulita (1565m) si continuam sa coboram foarte usor admirand stanele ce se lasa pe picioare pana la limita padurii. In saua dintre punctele marcate cu 1485m si 1482m vedem un izvoras abia licarind si coboram pana la el vreo 10 metri sub sa. Andreea are cateva mere si le imprartim frateste in timp ce eu reusesc sa adun din izvor ceva apa in termos/butelie. Cu forte noi urcam pana pe varful Radila Mare (1490m) de unde facem o curba de 90 de grade la dreapta si incepem sa coboram spre Radila Mica. Pe harta avem un adapost care de fapt este un grup de 3 stane prin care trecem fara probleme. Cum ar fi fost aici vara cu oi si caini!!!
La ultimul adapost facem stanga pe un culoar de padure si ajungem la stanele de sub vf Clabucetul (1394m). Facem o pauza de odihna si vedem doi oameni venind din fata noastra. Par localnici si stam sa ii intrebam pe unde sa mergem. Eu am pe harta o poteca prin vf Negrasul direct din acest vf si localnicii ne recomanda un alt forestier mult mai lung "care coboara pe plai dupa padurea aia din fata". Localnicii sunt vanatori si ne intreaba daca nu cumva avem in rucsaci mistreti ceva. Se vede ca nu prea au avut de-a face cu turisti! Ii asiguram ca avem doar corturi si se minuneaza cand le spunem ca am venit din Cheia si pornim pe drumul indicat de ei (cca ora 15.00). Asa ca urcam pe drum in continuare printre alte cateva stane, tinem liziera padurii si incepem sa coboram destul de puternic in dreapta mentinand forestierul. La un moment dat vedem o urma de ursulet in noroiul intarit si ne convingem ca pe aici sunt ceva animale salbatice. Multumesc celui de Sus ca nu ne-a adus in cale nici o vietate a padurii!
Continuam coborarea si in curand gardurile se aseaza pe marginea drumului pe ambele parti. Eu sper ca am ajuns la marginea Vaii Doftanei, dar o curba ne arata cat mai avem de coborat pana in localitate. Tinem drumul care pare sa nu se mai termine :(. Andreea incepe sa imi povesteasca despre experientele de neuitat pe care le-a avut acum doi ani in Iran (Damavand, Alam Kooh) si in Ecuador (Cotopaxi si alte varfuri inalte) si la un moment dat suntem cat pe ce sa o luam pe un drum gresit (vreau eu sa fac o scurtatura si in loc sa facem dreapta, eu cobor un pic pe panta spre stanga).

Corectam imediat si coboram pe drumul evident pana ce dam de un tractor langa care un muncitor se chinuia sa-i taie un copac unui batran din sat. Ne confirma ca suntem pe drumul cel bun si ca in 20 de mintue ajungem in centru la asfalt. In 5 minute intram pe o ulita laterala si continuam sa coboram. La indicatia unor localnici, tinem drumul drept in jos fara stanga sau dreapta si doar la troita facem stanga pentru a fi in 5 minute la soseaua principala.
E destul de tarziu (cca 18.00) si mai avem mult pana acasa. Problema e ca nu mai avem nici un microbuz si trebuie neaparat sa mergem cu ocazii pana in Campina si apoi Bucuresti. Totusi un pic de pauza meritam si noi si ne alintam cu cate un Ursus Premium. Dupa lasarea noptii (cca 19.50) iesim la stop si avem noroc cu un autobuz care se retrage si ne duce pana la intrarea in Tesila. De aici asteptam alta ocazie si abia dupa doua ore (22.00) opreste cineva si ne duce pana in Campina. E bine ca macar acum suntem undeva la civilizatie! Dar tot mai avem ceva de mers pana acasa si suntem abia la gara Campina! Ajungem la DN1 si ne apucam iarasi de autostop. Stam vreo jumatate de ora fara succes si opreste o masina.
"Mergem spre Bucuresti. Ne puteti lua si pe noi?" "Pai asta e directia spre Brasov". Of, ce dezorientati suntem!!! Trecem pe sensul celalalt si in 10 minute opreste o masina (tot ocazie) si coboara un politist din spate.
"Baieti, mergeti vreo 500 mai incolo ca e luminat si vad astia sa va ia!"
Ii multumim si ajungem la un restaurant "Casa Bucur" nonstop (www.casa-bucur.ro). Intram sa ne incalzim cu o supa fierbinte si eu fac prostia sa imi uit aparatul foto pe spatarul scaunului (cu siguranta din cauza oboselii!). Avem bafta si ne ia un maghiar din Tg Mures care venea in Bucuresti sa ia marfa. Ne aduce pana in Bucuresti si eu abia in Otopeni realizez ca am uitat aparatul.
"Daca ziceai mai devreme ne intoarceam" imi spune soferul (nota 20 ca om). Cand coboram ne spune ca are un coleg care vine mai tarziu spre Bucuresti si poate opri sa ia aparatul. Vorbeste cu colegul lui si ramane sa iau eu legatura cu el pentru a-mi da aparatul. Ce OAMENI!!! In Romania sa te ajute ungurii!!! Tot respectul!!! Dimineata ma intalnesc cu cel ce a venit al doilea si mi-a dat aparatul. Pentru el a fost ceva natural si normal. De fapt asa e intr-o tara civilizata. Pe moment m-am simtit mai european decat ma simt de obicei in Romanica.

Per total tura a fost superba si nu am regretat nici o clipa balaureala prin micii munti dintre Bucegi si Ciucas.