In cautarea stanei din Bai 3-4.03.2012
Colegi de tura: Adina, Emil, Cezar
Vorbisem
de miercuri sa mergem la prima stana din Baiului. Eu nu as fi mers ca
sa imi treaca raceala (mi-a trecut o buna parte datorita aerului de
munte!), dar m-au "corupt" colegii :D. Abia vineri pe seara reusesc sa
aflu, cu o precizie cat de cat buna, unde e stana la care vrea Emil sa
ne duca ("prima stana de sub vf Doamnele Tituleni"). Nu sunt suficient de multumit de
informatiile primite, dar merg cu ei! Vineri dupa-amiaza facem
cumparaturile si sambata la 6.00 ne intalnim in Gara de Nord pentru
trenul regio de 6.28.
Ziua 1 - sambata, 3.03.2012
Duap drumul obisnuit in personalul plin de oameni, ajungem in jurul orei 9.30 in halta Posada. Stim ca nu are personal CFR, coboram pe gheata de pe peron si descopar vechea sala de asteptare in care "intrarea calatorilor este permisa" (conform inscriptiei de pe usa). Intru in sala parasita, vad vechiul ghiseu de bilete si atmosfera ma duce imediat cu gandul la versurile:
Gara-i moarta de mult, gara e numai un sat
Si aici nici un tren n-a venit, n-a plecat
Asteptati in zadar si fluierati la refren
Nu exista ce vreti, nu exista nici tren.
(Gil Ionita - "Sala de asteptare")
Urcam la DN si
mi se pare ca traseul nu e prea clar. Emil lasa la latitudinea noastra sa alegem pe unde mergem in sus. Fiindca mai fusesem cu Adina pana in prima curba dinspre Brasov, acum alegem sa urcam prin curtea muzeului cinegetic si apoi sa tinem muchia impadurita de dupa acesta. Vazand o placuta ce marcheaza prezenta aici a Marthei Bibescu. Castelul Martha Bibescu a fost construit in 1934 ca resedinta de odihna a familiei Bibescu. In 1948 a fost nationalizat si a avut multe destinatii. In prezent o cladire a castelului adaposteste (din 1992) muzeul cinegetic, unicul de acest fel din tara. Dupa mine acesta este un muzeu al crimei asupra vietii! Ce vina au animalele ca umbla prin padure, casa lor de generatii si ca specia parazita Homo sapiens s-a gandit sa le prade?
Iesim din curtea muzeului pe un drum acoperit de gheata si in nehotararea noastra (eu nu mi-am asumat rolul de ghid) uitasem sa luasem apa/lichid suficient la noi. Eu aveam ca de obicei termosul cu ceai fierbinte (un litru) si atat. Adina ia atunci toate sticlele si coboara la muzeu de le umple! Revine in forta la noi si simt iarasi nehotararea in traseu. Pe unde o luam? Discutii seci si vedem niste urme in sus. Adina porneste pe ele si curand iesim prin arbusti la un drum de taf in serpentine. Taiem fiecare serpentina si iesim intr-o poiana lunga si plina de zapada. Ghicim o poteca ce urca de-a lungul poienii pe langa ruinele unei foste case. Tinta noastra este culmea cu brazi din fata spre care gasim niste valcele nu prea inclinate si acoperite partial de albul iernii. Urcam pe un unul din ele si ajungem cu rapiditate la limita padurii unde regrupam.
Dupa ce patrundem printre brazi si foioase, zapada creste cam pana la genunchi si urcam cu greu pe piciorul Florei. Noroc ca avem
urmele adanci intarite ale unui cerb masiv! Acestea ne ajuta de multe ori sa nu ne cufundam in zapada si sa razbim in sus prin padure. La 11.10 iesim la o poiana
lunga de unde vedem culmile muntelui Doamnele (unite la origine in vf
Razoare). Bem putin ceai cald si incepem sa urcam pe partea de sus a poienii.
In zare vad Vanturisul (varful si saua si culmea Ogoarele pe care coborasem in alta tura din aceasta iarna cu Emil si Mitica). Vremea nu da semne ca ar fi prea buna pe platoul muntelui dacilor (unul din acei Munti mistici).
Intram intr-un culoar prin padure si prin aceeasi zapada chinuitoare ajungem la gardul unei defrisari/plantatii. Recunoastem
locul (eu si Adina) din o mai veche tura cu dormit intre vf Baiul Mare
si Baiutul. Trecem primul gard, taiem ascendent ingradirea, trecem si al
doilea gard si pe langa el urcam pana in saua din care se vede Secaria.
Aici conform hartii ar fi trebuit sa coboram "la prima stana". Dar noi
tot urcam spre vf Doamnele Tituleni! "Dupa varf facem asa in dreapta si
mai jos e stana!", tot ne spune Emil. Sunt iritat de explicatiile astea neclare! Urcam,
urcam spre nord, vad o stana in dreapta jos sub culmea noastra. "Uite
asta e prima stana si apare pe harta!" Tot
continuam urcarea cu vant din fata (care ne cere cagule!) si pe ultimul
platou de sub vf facem stanga pe sub acesta pe curba de nivel spre
muchia ce il uneste cu vf Razoare. Urcam in muchie si in sfarsit apare
stana cautata, nu inainte ca Emil sa o pacaleasca pe Adina cu stana de
pe piciorul Mierlelor (nici una din aceste ultime doua stane amintite nu
e marcata pe harta veche din MN a lui M. Ielenicz). Stana aceasta din piciorul Mierlelor cheama la o alta tura asemanatoare prin zona!
Coboram cu atentie
la stana partial acoperita de zapada (pana deasupra ferestrelor, cu
rimaye la intrare, asemanatoare cabanei Omu in ultimele saptamani
inainte sa se deschida in fiecare an!). La ora 14.00 suntem la stana
dorita la -4...-5 grade! Facem curatenie in "dormitor" si in
"bucatarie", facem focul din lemnele gasite prin stana, mai stam la
povesti si imediat vedem ca se intuneca! Si frumos mai este apusul de soare deasupra zapezii maturate de vant. Caci Eol s-a apropiat de noi si sufla cu putere!
Imi si trece prin minte zapada care e posibil sa se adune pana maine in jurul stanei noastre si sa ne forteze la un efort mult mai mare decat am facut pana acum! Eu sunt mult mai tacut decat de obicei, ma multumesc sa ajut la mentinerea focului si la maruntirea lemnelor, mananc destul de putin si suficient, refuz carnaciorii care dispar repede in stomacul colegilor (m-am hotarat ca cel putin o perioada de timp sa renunt la a mai manca produse din carne!), raspund colegilor dioar asa cate putin si li se pare ca as fi suparat pe ei! Nici gand (cu exceptia neclaritatii localizarii stanei)! Pur si simplu mi se pare ca prea multe cuvinte irosesc senzatiile pe care le simti in tine si numai in tine si pe care altii rar le pot intelege! Si mai ales cand vorba lunga are doar rolul de a mai descarca din tensiunea acumulata in timpul saptamanii!
Pe la 21.30
focul se restrange intr-o gramada de jar ninsa prin stana si noi ne retragem la somn. Ne imbracam cu ce avem fiecare, eu pun bocancii, aparatul foto si o sticla cu apa in sacul de dormit si ma incalzesc rapid langa sacul Adinei. Emil a motait mult timp si din spusele lui ulterioare, a cam simtit frigul si nu s-a odihnit cum trebuie! Gradele coboara peste noapte undeva spre
-10 si ne lasa sa dormim mai profund abia spre dimineata!
Ziua 2 - duminica 4.03.2012
Pe la
6.00 si ceva Emil iese afara la prima geana a zilei si ne invita sa vedem rasaritul. Nu reuseste sa ma convigna sa ies din sac! E prea bine la caldurica! Pe la 8.00 ne trezim cu totii, incalzim niste supa si ceai, mancam cate ceva si ne apucam sa facem curatenie in locul unde am stat si de unde astazi vom cobori spre civilizatie. Undeva i njurul orei 9.30 verificam stana si pornim la drum spre Secaria. Avem un moment de consultare asupra traseului. In mod normal in conditii de iarna urci pe creasta si cobori pe linia matematica a acestuia, mai ales ca vantul paote sa mai faca figuri. Acum vad ca Emil si Adina agreeaza ideea de a merge pe curba de nivel pe la limita padurii. Eu ma uit un pic la zapada si ma astept sa ne afundam ceva in ea. Dar accept si eu ideea stiind ca am mai trecut prin multe experiente cu zapada indoielnica si pot spune ca am o bruma de experienta de iarna. Fie! Mergem asa si ocolim varful Doamnele Tituleni!
Mergem pe curba de nivel si imediat ce iesim din curtea stanei dam de placi de gheata
inclinate. Hai mai jos pe calcaie pana unde placa se transforma in pulvar fiindca e mai sigur. Trecem pe sub placa si in padure zapada creste din ce in ce mai mult ajungandu-ne uneori si pana la mijloc. La un moment dat Adine ii cade o manusa vreo 30 de metri mai jos si coboara de o recupereaza. Revine la rucsac si preiau conducerea. mai bine zis incep sa sap prin zapada de un metru.
"E prea greu si zapada prea mare! Hai in sus!" aud din spate.
Trece Adina in fata si Emil dupa ea. Eu ma opresc sa ma odihnesc un pic. Emil si Adina opteaza pentru urcarea direct spre varf. Ar fi ok daca ar avea si experienta de a urca pe panta de 40 de grade cu placa de gheata pe ea. Ma uit la ei si ii vad ca urca total aiurea: in loc sa sape trepte cu varful bocancilor, ei urca pe lateralele bocancilor! Le spun de cateva ori sa sape trepte si vad ca nu asculta! Ma si astept sa nu se intample ceva neprevazut! Si evident ca vine evenimentul: Adinei ii cade un bat din mana si se duce pe langa noi la vale! Invatare de minte sa tii chinga peste incheietura mainii! Si nu ar fi nimic! Ma ofer eu sa cobor cativa metri sa recuperez batul! O vad pe Adina ca se lasa pe fund si aluneca la vale incercand sa franeze cu calcaiele! Degeaba pe gheata! Aluneca cu viteza!
"Intoarce-te si zgarie zapada cu degetele macar!"
Noroc ca se opreste intr-o sparurtura in zapada facuta de noi la urcare, ca altfel nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat! Nu e deloc distractiv, asa cum percep colegii! In secundele alea imi trec prin minte cateva alunecari care au avut efecte grave asupra altora! Sunt un pic iritat si incep sa dau "comenzi" privitor la urcare!
"Fa trepte cu varfurile bocancilor si sapa-ti prize in gheata sa te tii cu mainile!"
Eu urc in felul acesta mai incet, dar cu siguranta maxima. Folosesc cu brio manerele betelor ca sa sap de fiecare data o gaura in gheata, o verific, ma tin in ea si mai urc un pas. Si apoi urmatorul si tot asa!
Ajung in varf (Doamnele Tituleni 1403m ) dupa ei si vad ca
pornesc in stanga spre Secaria. Inteleg ca au asteptat si e frig, dar practic de aici cu cateva exceptii, voi merge singur si ei mereu in fata! E alegerea lor in fond! Fac cateva poze in spate spre coada
Baiului si cobor dupa colegi spre primele case pe pante ce trec uneori
de mijlocul unghiului drept.
La primele case ajungem cam pe la 11.45 si
de aici urmam drumul de caruta ce ne duce prin nordul vf Coltul (1071m)
pana sub izvorul captat pentru cele cateva case din valea ce desparte vf
Coltul de vf Comorilor (1015m).
La un moment dat ma opresc si vad ca la usa unei case este o naframa neagra, semn ca de curand un suflet s-a stins in aceasta casa. Sa fie ultimul sau perechea lui sufera acum in tacere dupa dorul celui cu care a trait o viata! Ma simt foarte apropiat de sufletul ce paraseste locul si parca ii simt respiratia printre garduri si zapezi! Cred ca nu degeaba se spune ca 40 de zile spiritul dainuie prin locurile pe unde a fost in cutia ce s-a dus acum intre patru scanduri! Putin mai incolo cativa caini ma latra de dupa un gard. Isi pazesc proprietatea fiindca nu indraznesc sa treaca de fragilul gard de lemn!
Vedem in fata muntele Secariei in care e sapata o mare cariera si vom face stanga spre gospodaria Corneliei, prietena foarte simpatica a lui Emil, care
ne promisese la telefon un bulz! Asa de harnica e femeia ca imediat se
pune pe treaba printre povesti si bulzul (branza intr-o "bila" de
mamaliga facuta la ceaun) e gata!
Tanti Cornelia ne invita sa stam in casa, dar noi preferam sa stam in bucataria mica sa mai stam de vorba. E atata lume in aceasta bucatarie. O fotografie veche si o candela stau agatate pe un perete si ii amintesc batranei de familia poate acum disparuta. Si ceasul sta langa fotografie ca sa arate cum trece timpul. Pe un dulap luna Martisorului din calendarul religios aduce aminte ca suntem in postul Pastelui. Tanti Cornelia refuza sa manance cu noi chiar si oua sau branza. Doar tine post complet! Si nu e deloc greu fiindca mereu se gaseste cate ceva de mancare! Doar de ar trece mai repede zapada si gheata pe care se pare ca a alunecat si s-a lovit la un ochi. Bine ca e doar vanataie si vede cu ochiul! Are totul aranjat aici in bucatarie fiindca aici trece o mare parte din iarna! Mai ales acum cand zapada a trecut de cateva ori de geam! Ne umflam stomacul, mai povestim un
pic si la 14.20-14.25 pornim la vale spre centrul satului salutand in urma gazda mereu primitoare! Cei 5 km ne
iau cam o ora si pierdem microbuzul de 15.00.
Hai pe jos
atunci pana in Comarnic fiindca urmatorul microbuz e la 17.30! Eu as fi
vrut sa mergem pe muchia Bungheza pe care o ochisem de ceva timp, dar
cum Adina si Emil nu mai aveau chef de zapada, au pornit in fata pe
drumul de masina (8 km de asfalt in bocanci de iarna!!!). Eu am ramas
mai mereu in urma si i-am prins abia la ultimele serpentine stranse in
DN1 (dupa vreo 2 ore de mers).
Mai asteptam in gara vreo ora si la 18.24
ne urcam in trenul regio care ne duce in Bucuresti (21.00). Ne mira
multele locuri libere din tren si timpul care trece extrem de repede!
A fost o tura placuta care mi-a sters cea mai mare parte din raceala, mi-a aratat-o pe tanti Cornelia cu viata ei de ciobanita destul de chinuita, mi-a deschis si alte cai in muntii Baiului (huliti de multi ca neinteresanti) si mi-a dat energie pentru cel putin o saptamana de supravietuit in stresul orasului!
Multe multumiri pentru rabdarea de a ajunge cu cititul pana aici!
