Se afișează postările cu eticheta tanti Cornelia. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta tanti Cornelia. Afișați toate postările

marți, 11 august 2015

Posada-Secăria 8-9.08.2015

Posada-Secăria 8-9.08.2015

Colegi de tură: Simona P, Cezar Partheniu

Cum sâmbătă la prânz avem ceva treabă, abia mai apoi putem pleca. Din alte variante pentru we ăsta rămânem la ceea ce propun eu, o ieșire simplă și frumoasă în sudul munților Baiului. Îmi sunt cunoscute locurile și ca urmare voi căuta și niște mici variații de traseu... După două ore și jumătate cu trenul regio ajungem din București în Posada (19.00). Schimbăm sandalele cu bocancii și câteva impresii cu o femeie care locuiește aproape de haltă, urcăm câțiva metri până la primul izvor unde oprim să alimentăm. Cum cățelul din curtea alăturată își face datoria lătrând de zor, vine șeful casei și mai vorbim una-alta... Printre flori foare viu colorate urcăm la DN1, trecem pe partea cealaltă și prin curtea muzeului cinegetic (de fapt curtea castelului familiei Bibescu) ieșim pe drumul ce merge spre valea Floreiului.

Pentru câteva sute de metri urmăm drumul prin pădurea verde (foarte verde mai bine spus!) și la intersecția cu marcajul CR facem stânga pe el. Știu că se termină brusc și mai departe mă bazez pe intuiție și pe amintiri (recente de altfel). Printre rugi de mure (care ne ”obligă” la pauze) urcăm și dăm de un tânăr posădean care mergea sus la colegii lui la grătar. Cum avem aceeași țintă (mă refer la loc, nu la grătar!) urcăm împreună. Seara e distracție mare mai ales pentru cei care se ”alintă” cu alcool. Noi doi stăm la foc, mai povestim cu colegii, ne facem o supă și undeva spre ora 22.00 ne retragem la somn sus în pod în fân. Mult mai bine decât jos unde e zgomot mai mare! De la pocnitorile băieților chiar și Codruț, cățelul unuia din ei, a fugit acasă în Posada... Reușim per total să ațipim vreo oră și vedem că se luminează. E timp pentru o nouă zi...


Pentru unii o cafea, pentru unii un baton cu susan și apă... Strângem rucsacii, nu ne grăbim deloc și pe la 9.30 (ne trezisem undeva pe la 7.00), facem o poză de grup, salutăm gașca veselă și pornim la drum. Știu că acum multă vreme urcasem prin poiana de mai jos spre o pepinieră și apoi peste garduri în șaua vechii cabane Florei. Acum suntem mai sus de poiană și intuiesc printre brazi poteca spre pepinieră.

Trecem primul gard de sârmă ghimpată și în loc de zona aproape sterpă de acum niște ani buni dăm de arbuști înghesuiți prin care abia ce văd potecuțe firave. Sunt și crengi țepoase la care trebuie să fim atenți, sunt și lemne putrezite, sunt și trepte de iarbă, sunt și brăduți pe sub care ne găsim poteca... Ajungem la al doilea gard cu perdea de brad lângă el. Îl recunosc dintr-o mie... Sărim gardul și ieșim printre brazi în plai. Suntem un pic sub o mie de metri sub șaua vechii cabane Florei. Facem o pauză de apă și urcăm în serpentine lejere (cu ochii și obiectivele în toate direcțiile) până sus în șa. Facem o mică pauză la umbră și îmi confirm poteca marcată cu BR (marcaje care de fapt lipsesc) pe lângă o defrișare foarte dezagreabilă... Și aici ați tăiat?

Din șa urmăm poteca cunoscută pe o curbă de nivel spre est. Altă dată pe aici era totul uscat și câinii de la stână au tăbărât spre noi (motiv pentru care o rog pe Simona să îmi dea fluierul să-l am la îndemână - sau înde-gură!), acum sunt boscheți mai mari decât mine și nu se vede nimic. Vedem stâna ceva mai jos de noi și e doar u ncățel mic și negru care apără și el cât poate casa stăpânilor. Trecem lejer și înainte de izvor (înainte să mă apropii de el îmi părea că e uscat - noroc că m-am înșelat!) vedem un Damas care trece pe drum puțin după șaua izvorului. Vin ”locuitorii” mașinuței să ia apă, schimbăm câteva vorbe cu ei (unul e fotograf) și ne urăm drum bun mai departe. Ei urcă spre Doamnele, noi coborâm spre Secăria...


În zare se văd Ciucașul și Grohotișul la limita orizontului... Coborâm la primele livezi și căpițe, intrăm într-o turmă de oi și Simona (fotografă fiind) roagă ciobanii la niște poze cu mioarele, mai schimbăm câteva vorbe (toți se plâng de secetă - n-a mai plouat de peste o lună și e doar praf!) și continuăm pe drum printre aluni și tufe de cătină. În toamnă la cules de cătină am urmat drumul până pe culmea Floreiului. Acum la un corcoduș bogat facem stânga să mergem la tanti Cornelia. Într-un fel, ea e scopul acestei plimbări...






Dacă n-am mai fost de ceva vreme la ea, am uitat exact ulița care duce chiar la casa ei mare cu grajduri pline cu vaci și viței. Nimerim ulița de sub casa ei și ca urmare urcăm prin spatele curții.

”Tanti Cornelia?”
”E acasă, intrați și încui eu poarta”, ne spune Ion, sluga ce era sus în pod să dea fân la vaci. 
”Eu am deschis poarta, eu o închid :D! Tanti Cornelia e la ea în bucătărie?”
”Da, se uită la televizor!”
”Bine, mulțumesc. Om veni mai încolo la animale...”

Urcăm și tare se bucură de revedere. La început nu mă recunoaște (trebuie să vin mai des!) și curând își aduce aminte și devenim ”nepoții” ei (o anunțase prietenul Emil că e posibil să venim!). La câtă lume vine pe la ea... Noi am venit doar să o vedem și să povestim (anul trecut a căzut și are niște coaste fisurate de nu poate sta întinsă) de una-alta... E una din bunicuțele faine și tare șugubeață! N-ar sta locului și ne face niște ochiuri și o salată de roșii, ne dă și niște cașcavea și caș, are un musafir ”permanent” de care trebuie să aibă grijă, are grijă de păsări și de viței (îl are pe Ion și tot ea supraveghează treaba), tot mai vin și alții cât stăm noi la ea (”vă dau o pătură să stați pe iarbă?”), se plânge de viața ei grea (și multe vin de la alcoolul ce i-a stricat oamenii), ne arată pisoiașii din care unul orb e pe ducă, ne jucăm cu Lăbuță, un dolofan de cățeluș negru și pufos și cu Gălăgie, mielul căruia tocmai i-a scos niște atele de la un picior și care vine după ea mai ceva ca un copil după fusta mamii, ne face o cafea și se scuză că nu mai poate sta cu noi fiindcă la 4 trebuie să dea de mâncare la animale. Îi mulțumim și promitem că mai venim pe la ea (că-i foarte accesibil!). Cam pe la ora amintită lăsăm casa în urmă și pornim la vale spre centrul satului la mașină.



Puțin după ora 17.00 suntem la capătul mașinii, ne luăm câte o înghețată și la 17.30 microbuzul plin pornește spre Comarnic. Altă dată mi s-a părut că merge mai încet, acum în vreo 20 de minute ajungem la DN1 și de aici pe jos la gară. Prindem regio clasic (18.19) care ne duce puțin înainte de ora 21.00 în căldurosul București...

Sperăm să revedem cât mai curând locurile pe unde am mers că tare-s faine... Sau și altele la fel de frumoase prin ”Apusenii de lângă București”...

vineri, 30 martie 2012

In cautarea stanei din Bai 3-4.03.2012

In cautarea stanei din Bai 3-4.03.2012

Colegi de tura: Adina, Emil, Cezar

Vorbisem de miercuri sa mergem la prima stana din Baiului. Eu nu as fi mers ca sa imi treaca raceala (mi-a trecut o buna parte datorita aerului de munte!), dar m-au "corupt" colegii :D. Abia vineri pe seara reusesc sa aflu, cu o precizie cat de cat buna, unde e stana la care vrea Emil sa ne duca ("prima stana de sub vf Doamnele Tituleni"). Nu sunt suficient de multumit de informatiile primite, dar merg cu ei! Vineri dupa-amiaza facem cumparaturile si sambata la 6.00 ne intalnim in Gara de Nord pentru trenul regio de 6.28.

Ziua 1 - sambata, 3.03.2012

Duap drumul obisnuit in personalul plin de oameni, ajungem in jurul orei 9.30 in halta Posada. Stim ca nu are personal CFR, coboram pe gheata de pe peron si descopar vechea sala de asteptare in care "intrarea calatorilor este permisa" (conform inscriptiei de pe usa). Intru in sala parasita, vad vechiul ghiseu de bilete si atmosfera ma duce imediat cu gandul la versurile:

Gara-i moarta de mult, gara e numai un sat
Si aici nici un tren n-a venit, n-a plecat
Asteptati in zadar si fluierati la refren
Nu exista ce vreti, nu exista nici tren.

(Gil Ionita - "Sala de asteptare")
Urcam la DN si mi se pare ca traseul nu e prea clar. Emil lasa la latitudinea noastra sa alegem pe unde mergem in sus. Fiindca mai fusesem cu Adina pana in prima curba dinspre Brasov, acum alegem sa urcam prin curtea muzeului cinegetic si apoi sa tinem muchia impadurita de dupa acesta. Vazand o placuta ce marcheaza prezenta aici a Marthei Bibescu. Castelul Martha Bibescu a fost construit in 1934 ca resedinta de odihna a familiei Bibescu. In 1948 a fost nationalizat si a avut multe destinatii. In prezent o cladire a castelului adaposteste (din 1992) muzeul cinegetic, unicul de acest fel din tara. Dupa mine acesta este un muzeu al crimei asupra vietii! Ce vina au animalele ca umbla prin padure, casa lor de generatii si ca specia parazita Homo sapiens s-a gandit sa le prade?
Iesim din curtea muzeului pe un drum acoperit de gheata si in nehotararea noastra (eu nu mi-am asumat rolul de ghid) uitasem sa luasem apa/lichid suficient la noi. Eu aveam ca de obicei termosul cu ceai fierbinte (un litru) si atat. Adina ia atunci toate sticlele si coboara la muzeu de le umple! Revine in forta la noi si simt iarasi nehotararea in traseu. Pe unde o luam? Discutii seci si vedem niste urme in sus. Adina porneste pe ele si curand iesim prin arbusti la un drum de taf in serpentine. Taiem fiecare serpentina si iesim intr-o poiana lunga si plina de zapada. Ghicim o poteca ce urca de-a lungul poienii pe langa ruinele unei foste case. Tinta noastra este culmea cu brazi din fata spre care gasim niste valcele nu prea inclinate si acoperite partial de albul iernii. Urcam pe un unul din ele si ajungem cu rapiditate la limita padurii unde regrupam.
Dupa ce patrundem printre brazi si foioase, zapada creste cam pana la genunchi si urcam cu greu pe piciorul Florei. Noroc ca avem urmele adanci intarite ale unui cerb masiv! Acestea ne ajuta de multe ori sa nu ne cufundam in zapada si sa razbim in sus prin padure. La 11.10 iesim la o poiana lunga de unde vedem culmile muntelui Doamnele (unite la origine in vf Razoare). Bem putin ceai cald si incepem sa urcam pe partea de sus a poienii.

In zare vad Vanturisul (varful si saua si culmea Ogoarele pe care coborasem in alta tura din aceasta iarna cu Emil si Mitica). Vremea nu da semne ca ar fi prea buna pe platoul muntelui dacilor (unul din acei Munti mistici).
Intram intr-un culoar prin padure si prin aceeasi zapada chinuitoare ajungem la gardul unei defrisari/plantatii. Recunoastem locul (eu si Adina) din o mai veche tura cu dormit intre vf Baiul Mare si Baiutul. Trecem primul gard, taiem ascendent ingradirea, trecem si al doilea gard si pe langa el urcam pana in saua din care se vede Secaria.


Aici conform hartii ar fi trebuit sa coboram "la prima stana". Dar noi tot urcam spre vf Doamnele Tituleni! "Dupa varf facem asa in dreapta si mai jos e stana!", tot ne spune Emil. Sunt iritat de explicatiile astea neclare! Urcam, urcam spre nord, vad o stana in dreapta jos sub culmea noastra. "Uite asta e prima stana si apare pe harta!" Tot continuam urcarea cu vant din fata (care ne cere cagule!) si pe ultimul platou de sub vf facem stanga pe sub acesta pe curba de nivel spre muchia ce il uneste cu vf Razoare. Urcam in muchie si in sfarsit apare stana cautata, nu inainte ca Emil sa o pacaleasca pe Adina cu stana de pe piciorul Mierlelor (nici una din aceste ultime doua stane amintite nu e marcata pe harta veche din MN a lui M. Ielenicz). Stana aceasta din piciorul Mierlelor cheama la o alta tura asemanatoare prin zona!




Coboram cu atentie la stana partial acoperita de zapada (pana deasupra ferestrelor, cu rimaye la intrare, asemanatoare cabanei Omu in ultimele saptamani inainte sa se deschida in fiecare an!). La ora 14.00 suntem la stana dorita la -4...-5 grade! Facem curatenie in "dormitor" si in "bucatarie", facem focul din lemnele gasite prin stana, mai stam la povesti si imediat vedem ca se intuneca! Si frumos mai este apusul de soare deasupra zapezii maturate de vant. Caci Eol s-a apropiat de noi si sufla cu putere!
Imi si trece prin minte zapada care e posibil sa se adune pana maine in jurul stanei noastre si sa ne forteze la un efort mult mai mare decat am facut pana acum! Eu sunt mult mai tacut decat de obicei, ma multumesc sa ajut la mentinerea focului si la maruntirea lemnelor, mananc destul de putin si suficient, refuz carnaciorii care dispar repede in stomacul colegilor (m-am hotarat ca cel putin o perioada de timp sa renunt la a mai manca produse din carne!), raspund colegilor dioar asa cate putin si li se pare ca as fi suparat pe ei! Nici gand (cu exceptia neclaritatii localizarii stanei)! Pur si simplu mi se pare ca prea multe cuvinte irosesc senzatiile pe care le simti in tine si numai in tine si pe care altii rar le pot intelege! Si mai ales cand vorba lunga are doar rolul de a mai descarca din tensiunea acumulata in timpul saptamanii!
Pe la 21.30 focul se restrange intr-o gramada de jar ninsa prin stana si noi ne retragem la somn. Ne imbracam cu ce avem fiecare, eu pun bocancii, aparatul foto si o sticla cu apa in sacul de dormit si ma incalzesc rapid langa sacul Adinei. Emil a motait mult timp si din spusele lui ulterioare, a cam simtit frigul si nu s-a odihnit cum trebuie! Gradele coboara peste noapte undeva spre -10 si ne lasa sa dormim mai profund abia spre dimineata!

Ziua 2 - duminica 4.03.2012

Pe la 6.00 si ceva Emil iese afara la prima geana a zilei si ne invita sa vedem rasaritul. Nu reuseste sa ma convigna sa ies din sac! E prea bine la caldurica! Pe la 8.00 ne trezim cu totii, incalzim niste supa si ceai, mancam cate ceva si ne apucam sa facem curatenie in locul unde am stat si de unde astazi vom cobori spre civilizatie. Undeva i njurul orei 9.30 verificam stana si pornim la drum spre Secaria. Avem un moment de consultare asupra traseului. In mod normal in conditii de iarna urci pe creasta si cobori pe linia matematica a acestuia, mai ales ca vantul paote sa mai faca figuri. Acum vad ca Emil si Adina agreeaza ideea de a merge pe curba de nivel pe la limita padurii. Eu ma uit un pic la zapada si ma astept sa ne afundam ceva in ea. Dar accept si eu ideea stiind ca am mai trecut prin multe experiente cu zapada indoielnica si pot spune ca am o bruma de experienta de iarna. Fie! Mergem asa si ocolim varful Doamnele Tituleni!

Mergem pe curba de nivel si imediat ce iesim din curtea stanei dam de placi de gheata inclinate. Hai mai jos pe calcaie pana unde placa se transforma in pulvar fiindca e mai sigur. Trecem pe sub placa si in padure zapada creste din ce in ce mai mult ajungandu-ne uneori si pana la mijloc. La un moment dat Adine ii cade o manusa vreo 30 de metri mai jos si coboara de o recupereaza. Revine la rucsac si preiau conducerea. mai bine zis incep sa sap prin zapada de un metru.
"E prea greu si zapada prea mare! Hai in sus!" aud din spate.
Trece Adina in fata si Emil dupa ea. Eu ma opresc sa ma odihnesc un pic. Emil si Adina opteaza pentru urcarea direct spre varf. Ar fi ok daca ar avea si experienta de a urca pe panta de 40 de grade cu placa de gheata pe ea. Ma uit la ei si ii vad ca urca total aiurea: in loc sa sape trepte cu varful bocancilor, ei urca pe lateralele bocancilor! Le spun de cateva ori sa sape trepte si vad ca nu asculta! Ma si astept sa nu se intample ceva neprevazut! Si evident ca vine evenimentul: Adinei ii cade un bat din mana si se duce pe langa noi la vale! Invatare de minte sa tii chinga peste incheietura mainii! Si nu ar fi nimic! Ma ofer eu sa cobor cativa metri sa recuperez batul! O vad pe Adina ca se lasa pe fund si aluneca la vale incercand sa franeze cu calcaiele! Degeaba pe gheata! Aluneca cu viteza!
"Intoarce-te si zgarie zapada cu degetele macar!"
Noroc ca se opreste intr-o sparurtura in zapada facuta de noi la urcare, ca altfel nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat! Nu e deloc distractiv, asa cum percep colegii! In secundele alea imi trec prin minte cateva alunecari care au avut efecte grave asupra altora! Sunt un pic iritat si incep sa dau "comenzi" privitor la urcare!
"Fa trepte cu varfurile bocancilor si sapa-ti prize in gheata sa te tii cu mainile!"
Eu urc in felul acesta mai incet, dar cu siguranta maxima. Folosesc cu brio manerele betelor ca sa sap de fiecare data o gaura in gheata, o verific, ma tin in ea si mai urc un pas. Si apoi urmatorul si tot asa!
Ajung in varf (Doamnele Tituleni 1403m ) dupa ei si vad ca pornesc in stanga spre Secaria. Inteleg ca au asteptat si e frig, dar practic de aici cu cateva exceptii, voi merge singur si ei mereu in fata! E alegerea lor in fond! Fac cateva poze in spate spre coada Baiului si cobor dupa colegi spre primele case pe pante ce trec uneori de mijlocul unghiului drept.






La primele case ajungem cam pe la 11.45 si de aici urmam drumul de caruta ce ne duce prin nordul vf Coltul (1071m) pana sub izvorul captat pentru cele cateva case din valea ce desparte vf Coltul de vf Comorilor (1015m).
La un moment dat ma opresc si vad ca la usa unei case este o naframa neagra, semn ca de curand un suflet s-a stins in aceasta casa. Sa fie ultimul sau perechea lui sufera acum in tacere dupa dorul celui cu care a trait o viata! Ma simt foarte apropiat de sufletul ce paraseste locul si parca ii simt respiratia printre garduri si zapezi! Cred ca nu degeaba se spune ca 40 de zile spiritul dainuie prin locurile pe unde a fost in cutia ce s-a dus acum intre patru scanduri! Putin mai incolo cativa caini ma latra de dupa un gard. Isi pazesc proprietatea fiindca nu indraznesc sa treaca de fragilul gard de lemn!



Vedem in fata muntele Secariei in care e sapata o mare cariera si vom face stanga spre gospodaria Corneliei, prietena foarte simpatica a lui Emil, care ne promisese la telefon un bulz! Asa de harnica e femeia ca imediat se pune pe treaba printre povesti si bulzul (branza intr-o "bila" de mamaliga facuta la ceaun) e gata!


Tanti Cornelia ne invita sa stam in casa, dar noi preferam sa stam in bucataria mica sa mai stam de vorba. E atata lume in aceasta bucatarie. O fotografie veche si o candela stau agatate pe un perete si ii amintesc batranei de familia poate acum disparuta. Si ceasul sta langa fotografie ca sa arate cum trece timpul. Pe un dulap luna Martisorului din calendarul religios aduce aminte ca suntem in postul Pastelui. Tanti Cornelia refuza sa manance cu noi chiar si oua sau branza. Doar tine post complet! Si nu e deloc greu fiindca mereu se gaseste cate ceva de mancare! Doar de ar trece mai repede zapada si gheata pe care se pare ca a alunecat si s-a lovit la un ochi. Bine ca e doar vanataie si vede cu ochiul! Are totul aranjat aici in bucatarie fiindca aici trece o mare parte din iarna! Mai ales acum cand zapada a trecut de cateva ori de geam! Ne umflam stomacul, mai povestim un pic si la 14.20-14.25 pornim la vale spre centrul satului salutand in urma gazda mereu primitoare! Cei 5 km ne iau cam o ora si pierdem microbuzul de 15.00.


Hai pe jos atunci pana in Comarnic fiindca urmatorul microbuz e la 17.30! Eu as fi vrut sa mergem pe muchia Bungheza pe care o ochisem de ceva timp, dar cum Adina si Emil nu mai aveau chef de zapada, au pornit in fata pe drumul de masina (8 km de asfalt in bocanci de iarna!!!). Eu am ramas mai mereu in urma si i-am prins abia la ultimele serpentine stranse in DN1 (dupa vreo 2 ore de mers).

Mai asteptam in gara vreo ora si la 18.24 ne urcam in trenul regio care ne duce in Bucuresti (21.00). Ne mira multele locuri libere din tren si timpul care trece extrem de repede!

A fost o tura placuta care mi-a sters cea mai mare parte din raceala, mi-a aratat-o pe tanti Cornelia cu viata ei de ciobanita destul de chinuita, mi-a deschis si alte cai in muntii Baiului (huliti de multi ca neinteresanti) si mi-a dat energie pentru cel putin o saptamana de supravietuit in stresul orasului! 
Multe multumiri pentru rabdarea de a ajunge cu cititul pana aici!