Pe vechi drumuri din Baiului 19-20.07.2014

Plimbări de o zi prin aceiași munți ai Baiului 19-20.07.2014

Nefiind hotărât ce trasee voi parcurge și cum (mai ales că e vorba de trasee foarte prost marcate), nu am anunțat turele către prieteni.

Ziua 1  - sâmbătă 19.07.2014

Așa cum sunt obișnuit de mulți ani, sâmbătă ajung cu trenul obișnuit regio până în Posada. Pe drum m-am hotărât să parcurg traseul marcat cu BR din sudul munților Baiului. Având hartă și ceva cunoștințe despre zonă, știu cam pe unde ar trebui să meargă traseul. Am mai fost și cu alte ocazii în căutarea acestui vechi traseu! De la halta Posada (unde mănânc primul măr din cele câteva luate din non-stop-ul din Gara de Nord!) urc scările până la DN1 și merg la dreapta pe DN1 spre sud până la valea Florei. Urmează să descopăr marcajele fiindcă nici în alte dăți (când am coborât pe valea sau pe muchia Florei) nu găsisem marcaje! Trec pe stânga șoselei și urc pe drumul forestier ce duce deasupra castelului familiei Bibescu și a muzeului cinegetic. După intrarea de sus a muzeului cotesc la dreapta și găsesc niște marcaje CR. Mai încolo mă voi lămuri despre ce vorba aici! Merg pe drum până la cantonul de vânătoare Florei și ies din drumul lat spre stânga.

La început urc spre nord pe un prim drum de exploatare. Drumul merge spre vest și atunci continui la stânga în sus pe alt drum. Repet mișcarea asta de câteva ori până ajung la o potecă mai lată. Merg spre dreapta spre est și îmi dau seama că deviez mult de la direcție. Poteca coboară spre valea Florei. Revin la locul unde am pornit spre est, mai urc vreo sută de metri spre vest și ajung la o curbă mare la dreapta. Până aici am mers fără marcaje! După curba asta în sus dau de primele marcaje BR vechi din tablă prinse în scoarța copacilor! Le urmez tot în sus pe drumuri de noroi până la gardul unei pepiniere/plantații/poieni, cotesc la dreapta și ajung într-o curbă de nivel. Iarăși lipsă de marcaje! Explorez poteca de pe curba de nivel vreo 200 de metri spre est (coboară ca cea de mai devreme!), revin apoi spre vest și ajung la o poiană lungă și frumoasă. Îmi amintesc de ea de când am urcat cu Adina iarna spre casa Florei. Parcă îmi vine să îi cânt poienii (asta îmi vine acum când scriu și mi se întâmplă deseori pe munte "Îmi amintesc de tine, stăteai în fața mea/A fost de-ajuns o privirie ce n-o pot, n-o pot uita" - Compact, "Fata din vis"). Merg până în mijlocul ei pe drum de exploatare, mă lămuresc că nu e bine pe aici (mai încolo puțin astăzi voi ajunge în același loc!) și revin la punctul de plecare pe curba de nivel. 

Trebuie să merg tot pe culme în sus. Intru printr-o mini-junglă prin care rar mai umblă vreun om (de animale sunt sigur că umblă!), găsesc poteca și un stâlp foarte vechi și șters (semn că sunt pe vechea potecă), urc prin poiana lungă (sunt puține și mă bucur vizual și gustativ de niște frăguțe foarte frumoase și bune!) și se formează un drum de exploatare mai larg ce continuă să urce. De menționat că pe GPS îmi apare (ca și în alte multe locuri!) ca fiind drum de exploatare! Continui pe drumul cu urme de tractor până ce ajung în pădurea răcoroasă!

Traversez vreo 100 și ceva de metri de pădure și ies la șaua de sub vârful Doamnele. Din ce știam eu din altă tură, fosta casă de adăpost Florei se găsea undeva în stânga acestei șei (locul mi-e cunoscut din două ture de iarnă de acum câțiva ani cu Adina Budică și Emil Engel). De fapt (așa cum voi afla peste mai puțin de două luni) casa de adăpost era chiar în această șa (îi voi vedea vechea fundație acum năpădită de arbuști și buruieni). 

Urc pe drumul vizibil prin zone cu iarbă înaltă, de câteva ori evit iarba printr-un șanț natural și ajung la drumul principal pe care localnicii merg cu căruțele. Cotesc la stânga și peste câteva zeci de metri dau de câțiva ciobani care stăteau tolăniți la o bere. Se miră cum de un bucureștean merge singur pe aici. Le spun exact pe unde am venit, pe unde merg și le mai dau alte detalii despre zonă. Sunt uimiți că nici ei nu știu atâtea detalii chiar dacă sunt de-ai locului. Doar unul din băieți e venit de la oraș de câțiva ani și e justificat să nu știe locurile pe aici. Nu mă lasă până nu beau cu ei câteva guri de bere. Ei nu înțeleg cum vine treaba să nu bei alcool când mergi pe drum și ți-i sete! Le zic că merg până la Piscul Câinelui și mă întorc. Sigur ne mai întâlnim!

Pe dreapta las vârful Doamnele și apoi vârful Tituleni. Sub cele două vârfuri se află stâna renovată din fonduri europene, stână unde am stat într-o iarnă înainte de renovare. Eram cu munții de zăpadă în fața intrării stânei și cu multe grade minus chiar în interior! Mai departe las pe partea stângă vârful Răzoare care se lasă spre sud în muntele Fruntea lui Vasal, ajung în șaua de la sud de vârful Mierlei și urc prin estul primei gâlme a acestuia. Sub a doua gâlmă vorbesc cu un cioban ce stătea cu oile pe vârf. Nu vroia nimic, doar vroia să mai audă și el voce de om străin (șeful lui a venit cu mașina în timp ce vorbeam noi ca să numere oile). Ciobănașul e trimis de stăpâni de la stâna de sub Petru (unde e tatăl lui) fiindcă se cerase cu băieții de acolo. Recunoaște că nu face deloc frumos la băutură și d-asta a fost izolat aici la stâna Mierlei. Continui pe drum și între vârfurile Vornicu și Piscul Câinelui mă intersectez cu doi bicicliști. Schimbăm câteva vorbe și pornim în direcții opuse. În șaua dintre Vornicu și Piscul Câinelui ies din drumul de culme la stânga și pe ceață ajung la vârful Piscul Câinelui (1650m). Unesc astfel și segmentul ăsta de marcaj BR cu cel de săptămâna trecută! 

Cum îi ceață și nu văd mare lucru, fac cale-ntoarsă pe unde am venit. În șaua Mierlei dau de ciobanii de mai devreme. Abia urcau cu căruța cu calul și s-au mirat când m-au văzut că eu sunt deja pe drumul de întoarcere. Fac o mică variație față de drumul de venire și urc pe vârful Răzoare (adică pe linia de iarnă pe culme, nu pe drumul de sub vârf!). Revin la drumul de culme la est de vârful Răzoare și mă întâlniesc cu o familie ce urcase cu o Dacie papuc și acum stăteau la odihnă. Mă întind puțin cu ei la povești în aerul curat de munte. Vin niște consăteni de-ai lor, ne salutăm, îi las să stea de vorbă și pornesc la vale printre căluți și văcuțe ce se plimbă pe sau pe lângă drum. 

Ies din drum pe urmele de căruță cunoscute de mai devreme, mă uit la "pista de decolare" ce coboară spre șaua vechii case de adăpost Florei și cobor până la pădure.

Cobor prin petecul de pădure și apoi prin lungile poieni ale piciorului Florei, ajung pe drumul de mai devreme la gardul grădinii ce-mi schimbă direcția la stânga, urmez drumul cu cele câteva marcaje și după ele mă las ghidat de "inimă" până la casa de vânătoare Florei.

Merg pe drumul forestier pe care venisem acum câteva ore și în stânga văd că marcajele coboară pe lângă drum prin Porțile Verzi. Acestea de fapt sunt o veche poartă a castelului familiei Bibescu pe unde era singura cale de acces dinspre pădure. 

Pe poteca slab marcată (marcată acum mult timp și cu marcaje aproape dispărute) ajung deasupra stației de gaz. Cotesc la dreapta și urc la dreapta pe vechile marcaje CR ce duceau spre casa de adăpost Florei. Trec de drumul forestier și marcajele dispar repede printre drumurile de exploatare. Continui în explorare pe un drum de exploatare și tragere de lemne. Drumul e din ce în ce mai plin de noroi și se strâmtează într-un canal de scurgere. Urc pe el pe malurile de pământ și ies într-o poiană unde e ruina de la bazinul de pește de la Podul lui Șerban. Bazinul ținea tot de palatul familiei Bibescu. Urc printre frăguțe pe canalul de noroi până la poiana lungă unde fusesem mai devreme și mă întâlnesc cu posădeanul Florin. Are niște câini cuminți care doar mârâie un pic ca să își apere vacile stăpânului.  

Îmi povesteste despre cloșcărie (o ruină pe lângă care trecusem ceva mai sus de casa de vânătoare Florei unde se creșteau în special păsări pentru palat), despre Podul lui Șerban (bazinul de mai devreme despre care nu știe prea multe), despre Porțile Verzi (la fel îmi spune ce știe și el) și despre poiana în care ne aflăm. Îmi spuen despre un loc fain ceva mai sus de poiană și îl explorez puțin. E un loc de popas foarte liniștit și plăcut. Prilej de odihnă și de povești la telefon cu o dragă prietenă aflată acum la vreo 500 de kilometri distanță! 

Cobor pe același drum până la marcajele CR și pe drum intru la dreapta prin curtea castelului și ajung la paza de la poartă și la gara Posada. În așteptarea trenului îmi schimb tricoul pe peron, mănânc un măr și niște biscuiți și cu trenul regio de vară plec la 19.30 spre București (22.00). Fie și câteva ore, tot e mai bine să dormi în patul tau!

Duminică dimineață sunt în Gara de Nord la regio. Fiindcă e drumul mai lung decât într-o singură tură de două zile, pare că am ajuns prin mai multe locuri. Merg cu trenul până în Azuga (9.00) unde mai știam de câteva trasee (ultimele trasee marcate neparcurse în ultima perioadă din zonă). Merg pe strada principală întins până la parcul Ecaterina Teodoroiu și cotesc la stânga înainte de parc pe unde știam eu că merge TA. Mai coborâsem o dată pe aici. Urc până la ultima casă și mă uit puțin în față spre Bucegi (pentru câteva clipe sunt cu fața spre vest).

Urc prin pădure pe canale pe unde se scurge apa când plouă și ajung într-o poiană aflată la 1150 de metri. Aici surpriză: poteca marcată merg și în stânga și în dreapta. Îmi dau seama că hărțile nu sunt în totalitate greșite (poteca marcată cu TA merge pe hărți pe culme, nu pe unde am venit eu!). Doar că mai este o variantă de potecă. 

Hai pe aici, Cezare, că e nou pentru tine și tot trebuia să mergi! Cobor constant până în poiana următoare și mi se pare că poteca mege la stânga peste o mlaștină! Așa că trec mlaștina, ies la un drum forestier, fac stânga și un azugean ce adună zmeură mă lămurește pe unde e poteca. Fac cale-ntoarsă și în ultima poiană după mlaștină descopăr pe unde e traseul corect! Continui în coborâre pe poteca marcată și pe o veche potecuță pietruită (asemeni celei pe care se urcă la Poiana Stânii/Stâna Regală de la Sinaia) ajung la DN1 la 100 de metri nord de pasarela de la gară). Bine că aflu și eu după zeci de ani pe aici de unde pleacă marcajul! Revin la poiana de la 1150 metri încheindu-mi astfel explorarea și urc pe culme spre golul de sub Clăbucetul Azugii. 

Cam o treime din drum merg pe o aproximativă curbă de nivel și apoi începe un urcuș susținut pe piciorul împădurit. Îmi pare destul de ușor vara și țin minte că am mai fost pe aici chiar dacă nu recunosc prea mult locurile. Mă simt așa de bine că încep să fredonez ceva refrene de munte (de plăcere, nu de frica ursului :D)!

Înainte de a ieși din pădure văd pe partea dreaptă ceva neobișnuit: o cutie de candele (de care găsești în cimitire) asemeni vechilor lampadare din orașe e prinsă de un copac cu o bară metalică. A trecut atât de mult timp de când este aici încât bara metalică de suport începe să fie acoperită de scoarța copacului. Îmi place ideea de a nu pune o cruce obișnuită metalică și a lega amintirea montaniardului de unul din copacii dragi! Mai merg puțin și ies la golul alpin. 

Înainte de a urca spre plantația de pini îmi confirm poteca marcată prin semnele ce merg la stânga. Altă dată doar le văzusem din direcția cealaltă, nu am mai mers pe aici! Altă bucățică nouă de traseu! Curba de nivel plină de noroi mă conduce până în piciorul nordic al muntelui deasupra cabanei Gârbova. Văd cabana și cobor spre ea. Îmi e cunoscut cabanierul Ion Peticilă de mulți ani și chiar dintr-o tură de astă toamnă-iarnă!

La cabană mi-i tare bine și parcă nu îmi vine să merg mai departe. Mă opresc pentru o mămăligă cu brânză de burduf, piper și ardei iute și două ceaiuri. Chiar cabanierul pregătește mămăliga cu brânză de burduf în diverse sortimente! Îl întreb de un traseu marcat cu PA spre păstrăvărie și se laudă că l-a marcat pe drumul tunului (un drum construit de militari în primul război mondial). Îmi spune cam pe unde să cobor pe acolo și mai îmi spune de traseul marcat cu PA care coboară spre fosta cabană Limbășel. Îmi spune că și pe acesta l-a remarcat într-o perioadă de liniște. Rare sunt perioadele astea la o cabană, poate doar într-o marți sau miercuri când vin puțini turiști! Fiindcă e ocupat cabanierul, hotărăsc să cobor spre Limbășel și la întoarcere să îmi arate pe unde pleacă drumul tunului. După vreo oră de leneveală cobor pe PA pe lângă stația de apă. Trec în prima parte a drumului printr-o zona cu coada-calului și mă afund în desiș și lăstăriș mare. Reușesc să dibui poteca până la primul vâlcel pe care îl traversez și poteca devine mai clară peste al doilea vâlcel. Tot în coborâre în 40 de minute de la plecarea de la Gârbova ajung la valea Limbășelului. 

Ajuns la drum, merg pe acesta peste un pod de beton la stânga și în 50 de metri ajung la vechea cabană Limbășel. Acum scrie pe ea că e privată și e lăsată în paragină. Pe drum și apoi spre stânga merg niște TA neoficiale spre Susai. Mai știți că săptămâna trecută am dat de astfel de marcaje pe valea Limbășelului la coborârea pe piciorul Cenușeroaiei? La cabană dau de doi brașoveni care venisera de la Susai pe drumul forestier și cu ei (mă bucur să le fiu ghid pentru că pot să mai povestesc cuiva despre locuri live și nu mai merg singur cel puțin o bucaă de drum) urcăm înapoi la Gârbova. Așa de fain urcăm lejer prin pădure că nici nu simțim când aproape dăm cu nasul de hambarul cabanei! 

Stăm vreo juma de oră și nu vine nimeni să ne ia comanda. Suntem un pic dezamăgiți de asta (mai ales că mai devreme s-au comportat cu mine exemplar), ne salutăm și ei pleacă spre Clăbucet Sosire și eu spre Clăbucetul Taurului (le arăt pe unde să scurteze prin pădure tot pe traseu marcat!). Cabanierul îmi explică pe unde pleaca drumul tunului și dă-i și caută-l! Ca și acum mulți ani într-o iarnă de Crăciun, urc pe vârful Clăbucetul Taurului pe linia și drumul de culme. 

Chiar și cu indicațiile cabanierului, nu găsesc drumul despre care îmi spusese. Doi localnici (la odihnă, foști voluntari săptămâna trecuta la concursul de ciclism) mă ghidează pe lângă plantație spre drumul tunului. Nici urmă de marcaje!

Hotărăsc să cobor pe ceea ce GPS-ul îmi arată ca fiind muchia ce coboară spre păstrăvărie cu un drum de exploatare pe ea. Merg pe la marginea pădurii spre est și intru într-o mare de jnepeni. Mă lupt vreo 20 de minute cu jnepenii și ei reușesc să îmi smulgă o singură dată un bocanc din picior (am luat bocanci sub gleznă și mi s-au desfăcut șireturile!). Îl recuperez, ies în muchie unde nu e nici un marcaj.

Așa că... dă-i la vale! Nu-i marcaj, doar o poteca ce intră pe la 1300 de metri în bălării. Îmi găsesc drumul ținând linia muchiei (mă ajută GPS-ul prin zonele largi), ajung la o poteca largă pe care fac dreapta și în serpentine cobor cam un kilometru mai jos de păstrăvărie. Pfuh, ce bine! 

Fac dreapta pe drumul prăfuit într-o căldură teribilă (30 și ceva de grade, imens de mult pentru multe!), merg prin soare prin toată Azuga și ajung la gara. Nu merge calculatorul și îmi dă bilet bianco cu plată pe care scrie toate datele necesare. Pe peron mă întâlnesc cu Mihaela, o colegă de la Floare de Colț cu trei colegi de tură (se alergaseră reciproc cam pe unde am fost și eu), ne punem la povești obișnuite/materialiste sau mai superioare/spirituale, râdem și ne întindem la câteva jocuri de Solo (un fel de Uno un pic mai complex și îmi aduc aminte cu ocazia asta regulile). Tot într-o tură cu Mihaela învățasem să joc și Solo și știu că nu-mi plăcuse că era prea rapid (deh, sângele de "ardelean" din mine :D!) și nu ne dăm seama cum ajungem la București. 

Fain we, ajunși pe lumină în București și acasă, distracție mare, descoperiri de trasee noi, finalizare de proiect (partea de teren) și dragi prieteni de munte!

Solo pe Clăbucetul Taurului 17.03.2013

Colegi de tură: doar eu

Sâmbătă am treabă în Bucureşti şi mă gândesc că ar trebui măcar o zi să ajung acasă pe Munte. Sunt tare nehotărât în privinţa traseului şi nu s-a arătat nimeni interesat de vreo tură. Aşa că dimineaţă înainte să ies pe uşă, îmi fixez traseul. Gândisem eu mai demult un traseu pentru schiuri de tură (bine că nu le-am luat acum că bodogăneam ceva lipsa zăpezii în prima parte a traseului): Predeal-Susai-Clăbucet Plecare-Gârbova-Clăbucetul Taurului-Azuga. Nu s-a arătat nimeni doritor (să apară în gară la ora obişnuită de plecare 6.35 sau în tren - deşi am mers cu câţiva de la Floare de Colţ Bucuresti) şi am pornit solitar în tură. La 9.45 debarc în Predeal şi pornesc spre Cioplea. Acum hotelul vechi de la 1110m altitudine se numeşte Belvedere şi şi.a păstrat aspectul de trambulină. Pe BR urc spre Susai lăsând în stânga PA spre Piatra Mare şi mai sus CR spre acelaşi masiv. Eu acum nici măcar la Susai nu îmi propun să ajung! Pe prima bucată de traseu am fost acum foarte mulţi ani cu tatăl meu şi vroiam să îmi mai amintesc câte ceva. Cu 15 minute înainte de Susai (adică înainte să urc panta finală) sau la o aproape o oră de la plecarea din gară, schimb marcajul în CA spre Clăbucet plecare. Îmi aduceam aminte că pe aici mergi ceva timp pe culme şi apoi urci o pantă finală spre Clăbucet.

În 17 minute ies din culoarul de pădure într-o poieniţă de unde văd panta finală şi capătul staţiei de telescaun de la Clăbucet plecare. Deci nu mai e aşa cum îmi aminteam eu din copilărie: o pantă prin pădure! Acum e ditamai pârtia! În 20 de minute ajung la pârtie, dau un mesaj şi încep să urc pe pârtie pe margine. Un schior în coborâre cu băiatul lui se opreşte şi mă întreabă dacă mă poate ajuta cu ceva. "Mulţumesc, doar dau un mesaj!". Râd în sinea mea când citesc ce scrie pe panoul de avertizare: "Se sancţionează accesul pe pârtiile sau traseele de schi pentru agrement fără echipament adecvat pentru practicarea schiului şi snowboardului". Şi eu acum ce fac că nu am echipament şi trebuie să urc pe pârtie că pe aici sunt semnele?

Urc pe marginea pârtiei, mă bucură tare când văd un monitor de schi-salvamontist cu doi copilaşi după el în cristiane şi alţi câţiva schiori (foarte puţini) înainte de a ajunge în vârful pârtiei la staţia de telescaun. La telescaun era şi normal să întâlnesc şi câţiva borderi nehotărâţi dacă să coboare sau nu. Ei stau la poveşti, eu urc în viteză pe lângă ei şi cu ocazia asta aflu şi eu numele pârtiei: Cocoşul! Urc pe lângă fostul hotel Clăbucet plecare şi mai departe pe TA cobor spre Gârbova.

Când ajung la grupul de mai sus, văd că o tipă se chinuie să le facă o poză celorlalţi. Mă ofer şi fac o poză întregului grup, inclusiv unor câini jucăuşi care se gudurau pe lângă ei. Pornesc mai departe în ritm rapid fiindcă nu am de ce să stau la Gârbova. Din ultima experienţă cu oamenii de aici (răceală şi afacerism) mi-a pierit cheful de a mai opri la cabana gârbovită. Doar mângâi un căţeluş în faţa cabanei (12.07) şi pornesc susţinut spre Clăbucetul Taurului. Aud din spate pe cei din grup care îmi admiră viteza. Urc fiecare treaptă a muntelui şi nici una nu mă dezamăgeşte. vazusem că sunt mai multe!

La 12.25 ajung pe vârf. Mă uit spre Bai, totul e negură. Mă uit spre Bucegi, totul e negură. Vedeam masivele doar cu ochii minţii, căci ceaţa, norii şi ninsoarea acopereau totul. Mă uit spre Neamţului, totul e negură. Mă uit în spate spre Piatra Mare şi Postăvar, totul e negură. Ştiu că nişte prieteni sunt la Piatra Mare, îi salut în gând (aşa cum făcusem şi după Cioplea înainte de a intra pe traseul marcat ceva mai devreme) şi mă aşez pe rucsăcel să mănânc. Eu am bafta (dorită?) să am mereu deasupra o fereastră de nori şi pot vedea cum bulgării cenuşii se joacă în grabă cu fulgerele albe, cu păturile ce se dau la o parte una pe alta, cu perniţele pufoase date în lături de fraţii mai mari... Mereu sunt fascinat de jocul nerepetabil al norilor! Bag pe sub mustaţă nişte caşcaval cu ardei gras şi cu pâine, liniştesc şi o eugenie, dau câteva mesaje dragilor prieteni care sunt pe Oslea şi în alte insule "dincolo de nori" şi în 20 de minute mă gândesc că e cazul să pornesc mai departe la drum. Mai ales că sunt pe teren nou pentru mine! Văd nişte urme foarte vagi şi instinctul mă conduce pe aceeaşi direcţie ca şi până acum. Cobor rapid din vârf, trec printr-o plantaţie de fag prin care îmi fac loc spre capătul de jos al piciorului de munte. De menţionat că acum sunt în afara traseului marcat. Înainte de vârf văzusem că marcajele merg pe dreapta vârfului (vest) prin pădure. După plantaţie regăsesc marcajele care vin din pădurea din dreapta mea şi continuă pe piciorul Clăbucetului în jos spre Azuga.

După 35 de minute de la plecarea de pe vârf văd pe un fag o săgeată indicatoare spre stânga. Bună de urmat că altfel aş fi mers pe culme mai departe în jos până la DN1! În 15 minute ies la primele case şi Bucegii mi se arată în dreapta. Interesantă vreme acolo sus!

Mă opresc câteva minute pe o bordură pe strada Parcului, cobor în centru pe lângă parcul central, las Sorica în stânga şi la dreapta ajung la DN1 (14.20) şi apoi la gară. Mai am puţin de aşteptat chiar şi până la primul regio (rar m-am întors cu acesta acasă) la 15.23. Cam pe la 19.00 sunt în Bucureşti încântat că am respirat încă o dată Munte (aşa cum spune bunul meu prieten Dinu Mititeanu).

După cum vedeţi şi o zi liberă se poate transforma într-o frumuseţe atunci când eşti pe Munte sau în Natură!