Baiului 26-27.03.2016

Motto:

”D-aia zic eu, prin urmare, 

Vorba mare:

Că de-acuma, să mă tai, 

Nu-mi mai trebuie altă cură, 

În natură

Să mă duceți cu alai!”

(George Topîrceanu, ”Vara la țară”)

Colegi de tură: Carmen B, Radu S, Emilian Dranca, Emil Engel, Cezar Partheniu

Inițial vorbisem de ceva vreme să parcurgem creasta Neamțului în altă echipă (cu punct de plecare-sosire în Trăisteni). Cum Ștefan (cu mașina) nu a mai putut veni și Tibi a renunțat la tură, cu Emil și Emilian schimb planul pentru a merge cu trenul. Am mai mers pe creasta Neamțului în felul ăsta și doar ”marșul” de apropiere ne-ar lua ceva timp... Carmen vine din Bușteni cu un prieten Mihai cu mașina și se oferă să ne ducă până la intrarea în traseu. Oau, mulțumiri, ne scutește de vreo oră și jumătate de mers pe drum forestier. Cu Radu convenim să ne vedem pe la 9.15 la gara Azuga (vine cu mașina din Corbeanca). Trupa e aranjată! Trei suntem pe schiuri (Carmen, Radu și cu mine) și doi (Emil și Emilian) cu bocanci. Planul e făcut: urcarea pe valea Unghia Mare, apoi creasta, punem corturile unde ne prinde seara și a doua zi ne întoarcem pe la Retevoi/Ritivoi și valea Azugii.

Ziua 1 - sâmbătă 26.03.2016

Noi pornim la 6.23 cu trenul regio din București și puțin după 9.15 ne întâlnim cu toții lângă gara Azuga. Până să vină Carmen, urcasem rucsacii și schiurile în mașina lui Radu! Cu două mașini mergem prin Azuga la hotelul Lux Garden. Aici schimbăm bagajele din mașina lui Radu în cea a lui Mihai și în două drumuri ne duce pe toți la intrarea în valea Unghia Mare.

Cu mulțumiri și urări de drum bun, ne facem ceva poze de plecare și la drum. Noi cu schiurile mergem ceva mai încet, cei doi Emilian sunt mai în față. Cam mereu a fost așa în cele două zile, chiar și pe zăpada mai mare. Cu un avantaj în plus pentru cei pe schiuri: în zăpadă mare noi ne afundăm mult mai puțin decât cu bocancii!

Tot înaintăm, trecem de barieră, de vechiul canton din valea Frumoasă (aici este Unghia Mare și mai încolo valea Frumoasă face dreapta spre muchia Ceaușoaia), facem urme cu schiurile pentru a ne ajuta colegii, la unele treceri prin apă fiecare trece cum vrea (prin sau pe lângă apă, pe schiuri sau cu ele puse pe rucsac)... Cât e drum forestier merge bine treaba, când se termină și avem de mers pe malul apei e ceva mai dificil... Nu imposibil! În spatele nostru spre Clăbucetul Azugii cerul e senin și albastru intens, în față se tot văd nori care prevestesc ceva vreme mai păcătoasă. Pentru oamenii obișnuiți! Montaniarzii se adaptează și merg pe orice fel de vreme, chiar dacă nu mai e aceeași plăcere vizuală. Cum bine spune un bun confrate montaniard, când e ceață sau chiar white-out, ”respirăm munte”! Vom vedea în ceva imagini mai jos... Deocamdată avem vreme de vis și înaintăm metru cu metru. Chiar pare că metrii în altitudine se adună prea încet... Cum eu făcusem track-ul pe GPS, știu și spun colegilor cam la ce altitudine vom ieși din firul Unghiei Mari. Ușor, ușor lăsăm valea Frumoasă în dreapta, mai avansăm mai mult cu schiurile în spate peste câteva treceri prin apă, chiar bodogănim o zonă cu copaci căzuți unde ne cam împotmolim și trecem printre ei cu prețul apei care intră prin bocanci sau clăpari. În câteva sute de metri facem pauză la cotul apei spre stânga. Exact aici acum trei ani urcasem cu Adina spre dreapta spre stâna de sub Petru. După ceai și ceva fructe energizante pornim la stânga pe firul principal al văii.

Trecem de câteva ori prin apă, sărim de pe o insulă albă pe alta și ne oprim puțin înaintea cotului următor spre stânga. Valea ocolește tot muntele Unghia Mare până s-și găsească izvoarele spre vârful Rusu. Ni s-a cam dus apa și aici ar fi cam ultimul loc în care găsim apă! Chiar înainte să pornim, Carmen mă anunță că am ceva probleme la clăpari: mi s-au dezlipit tălpile negre cam pe jumătate și risc să le pierd. Așa că scot o rolă de scoci lat din rucsac și mă apuc să înfășez clăparii astfel încât să banda de scoci să țină talpa clăparului (eram pregătit pentru asta fiindcă doar lipsem tălpile înainte de tură și nu știam cât mă vor ține). Recuperez distanța față de colegi pe pârâul din dreapta. Adică am ieșit din valea Unghia Mare (puteam urca și pe acolo și pe GPS văd că vale îngustă și înclinată) și urcăm pe pârâu spre ”șaua” Orjogoaia.

Nici pe pârâul ăsta nu e foarte plăcut. Fiind vale îngustă, suntem nevoiți să mergem prin apă. Emil și Radu urcă pe firul apei, deseori intrând chiar mai sus de gleznă în apa rece. Emilian pornise la stânga pe pantă spre culme și Carmen urca după el. E panta cam înclinată și văd că aproape merge pe burtă în vârfurile clăparilor. Se cam chinuie la fiecare pas și mă întreabă dacă e bine. Ca direcție da, tot în capătul văii ar trebui să ajungem! Urc încet după Emil și Radu și chiar sunt atenționat de Radu să nu calc pe un strat de frunze. El intrase acolo până la genunchi în apă. Mai urcăm pe firul îngust și dăm de urmele unei mici avalanșe. Cei care merg iarna pe munte cunosc peisajul: bulgări mari de zăpadă sau gheață prăvăliți de sus de pe pantă... Urcăm câțiva metri pe bulgări și ne oprim pe zona plată. Moment de ceai cald! Vedem că pe firul apei vine Carmen și o așteptăm, Emilian deocamdată e undeva în sus spre culme. Lui Emil îi e frig și pornește pe culoarul avalanșei în sus. Văzuse niște mici crăpături pe lângă noi și nu-i prea plac. Prea grav nu se poate întâmpla nimic, doar să fie un pod de zăpadă și să cădem în apă. Eu aș merge tot pe fir chiar așa îngust cum e. Nu prea place ideea lui Carmen și lui Radu (toți trei ne cărăm schiurile pe rucsaci). Așa că pornim pe urmele lui Emil pe piciorul de munte înclinat la 40-45 de grade. În prima parte avem ceva emoții cu smocurile înclinate de iarbă cu puțină zăpadă alunecoasă. Emil tot urcă fiindcă nu are unde se opri. Mereu se uită înapoi să mă vadă cel puțin pe mine. Și eu mai departe pe Radu și pe Carmen... 

Simt ceva bășici în formare și urc cu senzații de bășici sparte și usturime. Plus indispoziție de la stomac fiindcă mâncasem prea multă slană aseară cu un prieten (tare-i bună). Îmi piere cheful de mers, știu că îmi va fi greu cel puțin în seara asta și încerc să nu indispun și colegii. Păstrez un pic distanța cu atenție în față și în spate. 

Pe o zonă mai plată Emil se oprește, îl ajung din urmă și așteptăm să vină și Radu cu Carmen. Vedem că ne strigă Emilian dinspre sud dinspre șaua Orjogoaia. El urcase direct în culme și nu ne găsea. Bănuia că am mers pe firul apei și se pregătea să ne iasă în întâmpinare. Ne-a văzut și, fiindcă nu aude ce spunem, taie panta cu niște valuri mari și riscante de zăpadă și vine spre noi. Eu caut să mă abțin să nu cert prea tare despărțirea de grup și Emil calmează spiritele: ”Nu mai certa și tu :D!” Emil cu Emilian urcă spre creastă, eu mă uit la ceas și anunț că se schimbă tura. E ora 16.45 și nu mai avem prea multă lumină! Diseară se schimbă ora și de mâine va fi mai bine. Mergem la stâna Orjogoaia și campăm acolo (sau dormim în stână).

Anunț și în față (pe cei doi Emil) și în spate (Radu și Carmen) că fac dreapta spre lacul Orjogoaia. Merg pe curbă de nivel și Radu și Carmen vin pe schiuri puțin mai sus de mine. Emil și Emilian văd că tot urcă spre creastă. Înțelesesem de la Emil că merg până în creastă și apoi coboară spre lac. De fapt au mai urcat puțin, cred ca undeva spre 1800-1850 de metri pe creastă. Eu aștept mai jos înainte de ultimul coborâș, Radu și Carmen ceva mai sus. Nu reușim să sunăm deloc pe cei de sus. Ce facem? Carmen se agită pentru colegi, nu știm ce fac. Eu am încredere în Emil că vine și, după vreo zece minute, apar în vârful cel mai înalt văzut de noi. ”Uite-i că vin!” Așteptăm să ne adunăm și coborâm pe culme deasupra lacului. 

Emilian tot merge înainte deși am impresia că nu știe unde e stâna. ”Mergi pe urmele de animale care urcă de la lac!” Ba urme de animale, ba poteci ce taie panta, ba niște vâlcele unde scot dragonii de la bețe de pe mâini și le explic colegilor cum să oprească o alunecare doar cu bețele... Vedem stâna și trei oameni la masa de lemn. Colegilor le e un pic de teamă, eu sunt liniștit. Pe vremea asta doar montaniarzii pot veni aici, cu oricare te poți înțelege. Chiar când ne apropiem de stână, mă recunoaște unul dintre ei. Ne știm de acum patru ani din Bisoca! 

Cu prezentările/intrarea făcută, ne împrietenim imediat. Ei stau în camera ”de gală”, cea pe care o știm eu și Emil din alte ture. Mai sunt două camere unde putem dormi: camera secundă a ciobanilor și bucătăria. Alegem bucătăria cu 5-6 locuri de dormit. E cameră intermediară între camera de gală și cea în care arde focul. Eu și Emilian am fi dormit în cort, dar nu putem face opinie separată față de grup :D. Așa că ne aranjăm paturile și masa, glumim, vorbim de toate și nu simțim cum trece timpul. Pe rând ne retragem în saci, Emil închizând turma în jur de miezul nopții.

Ziua 2 - duminică 27.03.2016

6.30, se luminează... Ne trezim, mâncăm de dimineață în timp ce afară vremea e total schimbată: în mare parte e ceață și ninge! Ninge atât de frumos de zici că e în toiul iernii. Așa de liniștit peste masa lemn cu bănci de lângă cabană... Și, fiindcă așa o cunosc unii, peste buda ca la țară în fundul curții (Orjogoaia e cunoscută drept ”stâna cu budă”)! Tot peisajul pare de vis... Aproape tot alb... Încă nu e white-out, acum se poate spune doar că este ceață.  Facem rucsacii, lăsăm curățenie în cameră (așa cum face orice bun montaniard) și puțin peste ora 9.00 ne salutăm colegii din camera de vis-a-vis și pornim la drum. Ei se vor întoarce spre Trăisteni (sau cel puțin așa am înțeles eu). Emilian și Emil sunt în față, noi cu schiurile recuperăm până deasupra lacului Orjogoaia. Fiindcă, am uitat să vă spun, datorită vremii am hotărât întoarcerea pe bine-cunoscutul traseu pe culmea Petru-Orjogoaia până în vârful Cazacu și apoi coborâre pe Sorica (picior sau pârtie în funcție de oră). Doar Carmen are de onorat o invitație diseară și, cum toți iubim Muntele, îi acordăm prioritate înaintea altor întâlniri. Cine ne înțelege, ne și acceptă ca atare :D!

De la lac urmăm drumul forestier de culme și, pe cât se poate, linia culmii (traseul de iarnă). Chiar încercasem să urcăm pe primul vârf și, fiindcă e panta prea mare, ocolim pe  pe drum. Mie nu îmi prea convine fiindcă bănuiesc că sunt zone viscolite care acoperă drumul. Chiar e white-out și mă trezesc că, mergând pe drum, mi se afundă vârfurile schiurilor într-o limbă de zăpadă viscolită și înghețată. Spun colegilor cu bocanci că mă temeam de asta și să sape ei urme. Până la urmă trec fără probleme pe canturi. La fel depășim culmea lui Petru și urcăm pe primul vârf de pe creastă. Deasupra e un platou cu o cornișă și o evităm coborând la drumul din stânga. Urcăm pe ultimul ”bastion” înainte de urcușul pe Cazacu. Trebuie să regrupăm și să ținem aproape în ceața foarte deasă (cred că se vede la maxim 20 de metri). Carmen e puțin iritată fiindcă nu știe cât mai e de mers și pe unde se află. O înțeleg, am fost de multe ori în situația asta. Cu ochii pe GPS tot le spun distanța până la șaua dinaintea Cazacului și prinde încredere în aparat când ajungem în șa. 

Ne oprim pentru un ceai și pentru a stabili pe unde continuăm: sus pe Cazacu sau pe drumul ocolit până în șaua Cazacu. E adevărat că am și speriat eu puțin spunând că e posibil să avem gheață până pe vârf. Vedem că din spate vine un grup numeros care nu pare prea echipat. Veniseră din Trăisteni și coboară în Azuga. Au un ghid azugean și atunci (recunosc că nu am făcut un lucru prea frumos!) propun să-i lăsăm pe ei în față să sape urme. Vin în șa cu toții, schimbăm câteva vorbe și pornesc în sus spre vârf. Cum ei sunt mai puțin echipați (câțiva cu blugi care s-au cam făcut burlan), prindem încredere și mergem după ei mai încet. 

Mereu sunt cu GPS-ul în mână și tot așteptăm vârful. Vorba vine așteptăm, mergem spre el. Aparatul mai anunță vreo șase sute de metri până la vârf, știu că sus e crucea de fier și mergem pe urmele celor din față. Azugeanul știe bine pe unde să meargă și nu se încurcă în white-out. Doar e la el acasă! Tot câștigăm altitudine și ne trezim cu crucea în față. Bucurie, poze de vârf... Suntem cel mai sus din toată tura: 1750 metri (excepție pentru Emil și Emilian care au urcat mai sus ieri)! Ne felicităm și pornim mai departe tot pe urme.

Urmele fac stânga și apoi ușor la dreapta. Cum e totul alb, nimic nu e sigur și, din când în când, colegii mă întreabă dacă e bine. Mai ales că la un moment dat urcăm puțin! Confirm că e bine ținând cont de curbele de nivel și ieșim pe culme ceva mai sus de lacul temporar Urechea. Ieșim din ceață la drumul de culme și acum chiar ne putem relaxa: vedem capătul gondolei de la Sorica și știm cu toții unde suntem! Singurul mic inconvenient este ora trecută de 16.00. Nu-i bai, mai avem puțin. Trecem de capătul gondolei, Radu își pune și fixează schiurile pe poziția coborât și noi mergem înainte pe marginea pârtiei. Aș coborî și eu pe schiuri pe pârtie, bășicile și colegialitatea nu mă lasă! Cam pe la o treime din pârtie vine Radu din spate și ne depășește (normal!), tot coborâm pe dreapta pârtiei forțând genunchii și undeva mai jos chiar fac o coborâre scurtă pe fund. Până aproape jos la baza pârtiei ne-a nins liniștit, doar jos e mai cald și nu mai e nici zăpadă. E doar noroi așa de final de tură :D! Mihai vine de o ia pe Carmen, ne salutăm și ne promitem ture viitoare!

Cu Radu cu mașina pornim spre casă și ajungem în București undeva după înnoptare (și apoi și el acasă înapoi pe DN1). 

Mulțumiri tuturor pentru tura foarte faină mult mai solicitantă și neașteptată decât ne așteptam! Pe curând în alte ture și alți munți!

La stâna din Neamțului 6-7.12.2014

Colegi de tură: Staicu Dumitru (Mitică), Cezar Partheniu

Nu aveam chef să stau acasă și, fiindcă mai stau doar două săptămâni în țară înaintea unei ieșiri de ceva durată în afară, vroiam o tură în stil clasic pentru grupul cu care am mers în ultimii ani. Din acel grup l-am găsit doar pe Mitică disponibil și am convenit cu el să vină de vineri seara la mine și să plecăm amândoi sâmbătă dimineață (e mai ușor așa fiindcă altfel pentru el ar fi durat mai mult transportul stând în afara Bucureștiului). Planul nostru e destul de simplu: să mergem la una din stânele de sub Unghia Mare, Orjogoaia, vreuna din stânele de sub Vârful lui Petru, cea de sub Paltinu din Neamțului sau cea de sub Clăbucetul Azugii. Rămâne să stabilim unde mergem în funcție de condițiile  meteo.

Ziua 1 - sâmbătă 6.12.2014 ("La mulți ani" pentru toți Nicolae, Nicolete etc)

Cu Mitică ajungem sâmbătă dimineață cu regio clasic în Azuga (9.35). Pe drum eu recuperez somnul o bună parte din traseu și înainte de Sinaia schimbăm câteva studente la master la geografie care au coborât pentru o cartare în zonă. Mitică updatează statusul pe facebook și pornim spre negurile de pe creasta Neamțului. 

Mergem prin toată Azuga având Coștila și Caraimanul însoriți în spate și apoi continuăm pe valea Azugii pe drumul forestier. Mai fusesem pe valea Unghia Mare în alte două ture și știam unde trebuie să ieșim la dreapta pe valea amintită. Nu mai știam exact distanța (am considerat aseară că nu e nevoie de GPS deși mai jos veți vedea că am fi avut nevoie)!

După circa cinci kilometri și câteva momente de îndoială (fiindcă tot sunt poduri și drumuri la dreapta, dar la nici unul nu scrie Unghia Mare) ieșim la dreapta pe drumul forestier de pe valea Unghia Mare. Avem urme de mașină bune doar până la casa de vânătoare aflată vreo două sute de metri mai sus pe drum. Până acolo vedem un panou pe un copac pe dreapta drumului unde scrie că exploatarea e permisă prin nu-știu-ce contract până la 15 decembrie 2014. Serios? Chiar atunci să se oprească din treabă când e să fure din păduri? Începem să facem urme, înainte de primii copaci lăsați la drum ne oprim pentru o prăjitură și o cană de ceai fierbinte și continuăm pe drum. Recunosc urcușul pe care am mers cu Emil Engel în altă tură pe Unghia Mare, mergem tot pe vale, după 3,1 kilometri intuiesc pe stânga un vâlcel/culoar (studiat pe Google Maps) care ar trebui să ducă la stâna de sub Unghia Mare și mai mergem vreo sută de metri. De notat că în spate spre Clăbucetul Azugii avem insule de soare și în față spre Orjogoaia e o mare ceață și negură. Noi tot în față mergem! Trebuie să găsim pe unde să urcăm la stânga mai ușor. 

Cotim la stânga și urcăm prin pădure destul de abrupt. Mitică intuiește poteca în față și eu merg pe urmele lui. Are mai multă energie decât mine (eu, moșarul :D)! Urcăm prin niște luminișuri (nu pot fi numite poieni), în scurte serpentine Mitică își face loc printre copaci și ieșim la golul alpin al Unghiei Mari. 

În sus e ceață deasă și Mitică parcă ar merge la dreapta. Hai un pic la stânga să vedem de stână! Intuiția și curiozitatea mea sunt bune. Văzusem niște poieni spre stânga și vroiam să le cercetez. Chiar după ce urcăm un mic delușor îl aud pe Mitică: "Vezi stâna?" Prin ceață se vede stâna așezată pe un punct mai înalt câteva zeci de metri mai în față. De bucurie mergem la stână și o studiem pentru o posibilă ședere aici. Ar fi un loc acceptabil de stat de nu ar zdrăngăni tablă tot timpul. Mâncăm în prima cameră, lăsăm niște coji de portocale să îmbunătățească mirosul și la 14.30 (după 40 de minute de stat aici - când au trecut?) ne zicem măcar să mergem la Orjogoaia. E prea devreme să stăm aici!

Hai spre Orjogoaia pe curbă de nivel! Mergem puțin spre sud și prin ceață ne cam pierdem. De câteva ori ne sugerăm unul altuia să tot urcăm în stânga spre Unghia Mare. Eu mereu cam vreau să mai mergem pe curbă de nivel fiindcă e prea repede să mergem spre vârf. Uite un picior în sus fără zăpadă! Hai pe el (acord comun)! Mergem spre stânga pe picior și ne pierdem total. Viscol, vânt, pene de gheață, adieri dinspre dreapta noastră (de fapt ce o fi dreapta asta, nu știm)! Tot în sus că e bine! De fapt ne zăpăcim și mai mult și nu mai știm pe unde suntem. Ce bun era acum GPS-ul... Urcăm, tot urcăm! Mie mi se pare după poziție că am trecut de curând de vârful Unghia Mare fiindcă așa îmi aduc aminte de el: un vârf separat de creasta principală unit printr-o șa nu prea adâncă! Continuăm peste șa și mai urcăm puțin de ni se pare că am ajuns în creastă! Bine dar tot nu știm clar unde suntem! Am mai făcut o dată greșeala cu Emil tot cam prin locul ăsta... Unde ne pare creasta facem dreapta și tot pare să urce... De fapt noi cotisem la stânga spre nord fără să ne dăm seama... Tot urcăm, clar suntem în altă direcție decât Orjogoaia! Dar încotro? Eu bănui că am luat-o spre nord spre Ștevia, Rusu și Neamțu. Doar așa ca idee de vreme, uite cum părea un urs în fața lui Mitică...

Hai să mai urcăm! Chiar așa fără să știm unde mergem. Fiecare e cu gândurile lui. Mitică tot insistă să urcăm cât mai sus, eu cam am îndoieli că suntem bine. Important e să rămânem împreună și să cădem de acord asupra traseului. În fond, orice ar fi, important e să fim împreună! Când începe să se întunece (cam pe la 17.20) eu n-aș vrea să mai urcăm așa fără nici o posibilitate de localizare. Hai la stânga pe sub culme! Ar trebui cumva să coborâm undeva spre vreo vale. Indiferent cât ne-ar lua să ajungem jos, știm că mereu urmând un curs de apă te duce la civilizație. Chit de-ar fi să mergi toată noaptea! Cotim un pic la stânga pe sub vârful ce părea mai înalt și Mitică nu prea agreează direcția propusă. Ne întoarcem câțiva pași și Mitică se bucură de niște urme de oameni. Doar că sunt ale noastre :(! Ne întoarcem câțiva metri pe ele spre partea cealaltă a culmii (care o fi aia!) și iarăși propun coborârea. Suntem de acord cu asta și cotim la dreapta în jos prin niște poieni vizibile. Chiar de se întunecă, pădurea și golul alpin încă ne ajută să mai vedem câte ceva. Coborâm cu atenție poienile înclinate (de fapt noi suntem sub vârful Neamțu) până la pădure. Acum că nu știm unde suntem, atât ne-ar mai trebui o alunecare pe zăpezile astea înclinate... 

La marginea pădurii mai mergem puțin printre brazi pe mici culoare și când ajungem chiar între brazi ne oprim să ne punem frontalele. Nu mai merge prin pădurea deasă de brad prin care nu ne place deloc să mergem! Nu avem ce face. Supraviețuirea e pe primul plan! Continuăm printre/pe sub brazi și ceva mai jos în ultimele poieni vedem că se pornește în jos un vâlcel/pârâu. Asta e, îi urmăm valea orice ar fi! Știm că munții ăștia nu sunt așa de abrupți ca să avem săritori și știu că putem coboră pe firul apei. Trebuie să ne scoată undeva! Asta e o lecție din cele de supraviețuire învățate acum mult timp! Tot la vale pe vâlcel pe lângă apă sau prin apă (uneori nu avem altă posibilitate)! Sunt zone în care pereții vâlcelului sunt atât de apropiați că îi atingem cu mâinile întinse în lateral! Ajungem într-o zonă cu multe căzături/lemne în toate direcțiile posibile și imposibile și trebuie să coborâm cumva. Cu grijă mărită fiindcă ne intră picioarele printre crăci și clar nu ne trebuie o entorsă sau o luxație în momentele astea, trecem de zona asta, mai mergem pe pârâul îngust și ieșim la un drum. Civilizație! Răsuflăm ușurați! Pe culmea din față se văd lumini. Ce or fi? Mitică e de părere că e antena de pe Urechea. Cum se tot schimbă culorile chiar nu ne putem da seama ce este. 

Coborâm pe drum, vedem pe stânga un coș de gunoi și un panou cu trusa de prim ajutor și ne bucură toate semnele astea. Clar suntem aproape de oameni.În câteva sute de metri vedem lumini și o casă. Fericire maximă! Aveți idee cât poate să te bucure o lumină? Înseamnă că acolo sunt oameni care știu locurile. Și e și ceva căldură! Măcar aflăm unde suntem! Mergem acolo unde se vedea pe geam un televizor aprins. Șansa de a da de oameni e 100%!

În ușă ni se spune că suntem la cantonul silvic Ștevia. "Ștevia?" repet eu uimit! "Da, Ștevia!" Mi se clarifică totul în cap. Mitică îmi mărturisește mai târziu că i-a luat ceva să se dumirească unde suntem. În gând mulțumesc rapid Divinității pentru luminarea noastră și întreb de un loc unde să punem izoprenele și sacii. Până la urmă cei de acolo se sfătuiesc și stăm la ei. Intrăm, ne încălzim un pic, ne încălzesc cu un calorifer electric o cameră a băieților care taie lemne (acum sunt în oraș, vin mâine pe seară). Ne îmbie cu o cană de vin fiert și cu câte două sarmale. Chiar de eu nu mănânc carne și Mitică ține post, nu poți refuza omul care îți face o binefacere! În gând ne cerem iertare și mâncăm cu poftă după ce ne schimbăm cu haine uscate. Ne lămurim la o gură de palincă unde suntem și cam unde am greșit și ne bucurăm de niște comedii cu Mister Bean și cu câteva secvențe dintr-unul din filmele din seria "Singur acasă". Îmi aduc aminte cu voce tare că ceva de genul ăsta am făcut anul trecut cam la aceeași dată la Gârbova. Tot vin fiert, tot "Singur acasă"... Atunci am avut senzația de Crăciun, și acum e cam la fel. Cu sărmăluțe :D... Lux! Pe la 21.30-22.00 ni se cam închid ochii și mergem la somn. Adormim buștean (eu cel puțin) cu gândul la ziua fenomenală ce tocmai se termină! Mitică s-a trezit de câteva ori peste noapte să mai întoarcă hainele să se usuce pe calorifer. Deși am pus bocancii sub soba de la baie, până dimineață nu s-au uscat decât parțial.

Ziua 2 - duminică 7.12.2014

Duminică dimineață ne trezim în camera călduță și destul de întunecată. Dacă nu ieșeam pe hol, nu ne puteam da seama că s-o luminat de ziuă! Mâncăm de dimineață, mulțumim pentru găzduire, le spunem oamenilor că mergem pe drumul lui Ceaușescu (cantonul silvic o fost construit pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej, de unde și ideea lui Mitică de a denumi tura asta "Pe urma foștilor tovarăși conducători!"). Ieșim în valea Azugii și pornim pe valea Azugii în sus vreun kilometru (9.10). Trecem pe lângă vila lui Ceaușescu (care acum aparține SIE și e totul încuiat cu lacăt) și mergem mai departe tot în amonte.

La vila Trifoul patroana ne îndeamnă să intrăm și îi zic că doar ce am plecat. Două poze și până la urmă intrăm puțin. Îi amenajată foarte fain și modern și simt cumva Austria/Elveția turistică aici. Cu influențe românești bineînțeles, dar e de apreciat ce au făcut aici de când au deschis acum doi ani și jumătate pentru turiști (pot fi găsiți pe internet)!

După vreo 200 de metri facem stânga pe un drum forestier și vedem marcajele TA. Curând intrăm în pădure la dreapta pe poteca lui Ceaușescu (leagă valea Azugii de cabana Susai). Urcăm lejer (față de plimbarea de ieri :D!), mai povestim una-alta, mai facem ceva poze și altitudinea crește sensibil.

După serpentine urmează o poiană/șa din care se văd prin cețuri Colții Bucegilor. Cum s-ar zice, Bucegii ne-a arătat Colții (copyright Mitică).

Pe culmea ce urcă spre Susai avem parte de câteva momente de separare a pământului de pădure printr-un val de ceață plăcut. În față e chiar la rădăcinile brazilor, în spate e undeva pe la 10-15 metri înălțime!

Înainte de ieșirea în poiana Susaiului Mitică vede un brăduț și pe loc îi vine ideea de a-l lua acasă. În timp ce îi lua pământ pentru rădăcină (să aibă și în ghiveci/grădină ceva de la el de acasă), trei câini coboară curioși spre noi. Nu fac nimic, doar nu știu ce se întâmplă! "Eh, uite noi am găsit aici niște oase și vouă nu vă dăm :D!" Îmi scoate și mie un brăduț care pe seară își găsește ghiveciul acasă. Tare frumoși sunt copilașii sus în rucsac! Cât scoatem brăduții din pământ apare un tip Adrian pe la vreo 50 de ani. Intră în vorbă cu noi despre starea potecii pietruite și din vorbă în vorbă ne spune că e de la Club Alpin Brașov și descoperim că avem multe cunoștințe comune. E și normal, lumea Muntelui nu e chiar așa de mare! Venise cu niște prieteni cu mașina la Susai. Ne salutăm cu bine, el se întoarce la cabană și noi trecem pe lângă cabană. Acum hotelul e închis și doar cabana/sala de mese din prima parte a poienii e deschisă... Trecem pe lângă Susai și continuăm pe drumul de mașină. Nu mai fusesem pe aici! 

Lui Mitică îi pare să coboare spre Limbășel și ar vrea să ne întoarcem (așa mersese el acum vreo două luni)! Și asta tocmai acum când am coborât destul! Mai mergem puțin și lăsăm drumul de Limbășel în stânga, urcam la separarea BR de CA și continuăm pe drumul de mașină până la Predeal prin ceață pe niște serpentine lungi. 

Pe străzile arhicunoscute ajungem la gară la 14.30, vizăm biletele pentru întoarcere, mergem la o cramă pe care o știa Mitică (doar ne uităm ce sortimente au și îi spun vânzătoarei ca am fost mai în toamnă la Pietroasele înainte să culeagă strugurii!), ne luăm câte ceva de la un supermarket (niște femei nu reușesc să ne convingă să le cumpărăm coșulețele cu flori de munte!) și la 15.30 (cu un sfert de oră întârziere de la Brașov!) pornim cu R3006 spre București (circa 19.00 în loc de 18.20). Și de aici fiecare spre casă!

Tare faină o fost tura cu toate pierderile nostre prin cețurile Neamțului, cu găsirea stânei de sub Unghia Mare, cu bucuria găsirii unor oameni și a unor lumini binefăcătoare, cu drumurile vechilor tovarăși conducători și cu o variantă nouă (pentru mine) dinspre Susai (prima cabană la care am fost dus de tata) la Predeal. Și nu în ultimul rând (de fapt asta e principalul) cu încrederea pe care ne-am dobândit-o în noi și în Divinitatea care (nu doar o dată) ne-a ajutat să ieșim cu bine din neant! Cu siguranță trebuia să fie așa ca să ne întărească încă puțin!

Namaste!

Prin ceata Unghiei Mari 22-23.10.2011

Prin ceata Unghiei Mari 22-23.10.2011

Varful Unghia Mare...piramida muntilor Neamtului (altii decat cei ai lui Calistrat Hogas din nordul Moldovei), subgrupa a muntilor Baiului...dinspre sud (muchia Petru-Orjogoaia, valea Doftanei) se vede ca o imensa piramida ce sta izolata langa creasta Neamtului! De catva timp mi-am propus cu Emil sa ajungem aici. Am incercat noi sa adunam mai multi prieteni si pana la urma am ramas doar noi doi. Pregatim logistica de rigoare (fotografii ale diverselor harti gasite pe la prieteni si prin calculator, mancare, echipamentul de iarna fiindca saptamana trecuta credeam ca vine iarna si chiar creasta Neamtului era acoperita de zapada complet) si mult chef de mers prin orice conditii. Stabilim intalnirea in Gara de Nord si abia asteptam sa mergem in explorarea muntilor de pe langa casa.

Ziua 1 - sambata 22.10.2011

Personalul 3001, intesat de prieteni ce merg la plimbare prin "dealurile" mai mici sau mai mari de pe cei doi versanti ai vaii Prahovei, ne ia la ora 6.30 din Bucuresti si ne debarca la ora 10.00 in Azuga. In zadar incearca prietenii "flori de colt" sa ne ia cu ei caci noi avem deja traseul stabilit si in astfel de situatii sunt/suntem mai greu de miscat: vrem sa ajungem pe piramida! Parcurgem intreaga statiune pana in dreptul partiilor in 40 de minute si caut cu ochii mintii sa vad intre ce muchii vom incepe sa urcam. La intrarea in forestier vad o placa pe care scrie "Drum calamitat" si incerc sa imi dau seama pe unde este acel loc cu probleme. Drumul ne duce in curbe largi pana la pastravaria Azuga unde gasim niste semne indicatoare destul de ciudate. Sunt sageti de diverse culori, dar nu scrie nimic pe ele! Unde o duce fiecare? Singurul lucru cert e ca nu avem voie sa pescuim!

La pastravarie ni se alatura pe traseu doi prieteni de nadejde: un catel negru cu pete albe si o catelusa pricajita si foarte jucausa! Le vom fi si ne vor fi parteneri de incredere in aceste doua zile pline de confuzii! Mergem pe drum, trecem de valea Urechea ce se deschide larg in dreapta noastra (peste apa Azugii) si la 11.35 ajungem la valea Ceausoaia, prima vale cu pod peste Azuga (4 kilometri de la intrarea pe forestier). "Colegii de drum" sunt gata sa ne insoteasca oriunde si asteapta decizia noastra. Mergem mai departe si in 20 de minute suntem la intrarea in valea Frumoasa dupa inca 2 kilometri. Aici vom parasi apa Azugii si ne avantam in necunoscut (preiau cuvintele lui Mihai Cernat: suntem "la limita cunoasterii" ;) ).

Cainii incep sa mearga putin mai cu teama, pesemne datorita mirosului de ursarie. Vedem mai intai un punct de observare si apoi un foisor cu geamuri, bec exterior si pereti solizi din lemn pregatiti parca special pentru niste partide de vanatoare. Dupa vreo 500 de metri (in conformitate cu harta) vedem pe stanga un indicator slab "Carare de vanatoare". Pe aici poteca nemarcata urca pe harta pe muchia Unghia Mica si incepem si noi sa urcam pe serpentine stranse. Curbele se intind spre o poienita cinci minute mai sus si urmam al doilea cuvant din expresia latina "Citius, altius, fortius!". In capatul de sus al poienii dam de un izvor unde alimentam toate sticlele din dotare (undeva pe la vreo 8 litri de apa). De la izvor continuam abrupt prin padurea salbatica. De multe ori cate o poteca ne intinde pasii si ne arata ca serpentinele ne pot scuti de mult efort prin padurea ce urca uneori si la 45 de grade. Din imaginea de mai jos se vede cat de incalcita e zona!

In jurul orei 13.15 iesim printr-un faget la fel de incurcat la o muchie stancoasa ce ne ofera cateva panorame si ne indeamna sa continuam spre golul alpin. Urmam fiecare treapta cu dragii nostri colegi mergand tot timpul in fata si explorand inaintea noastra! Terminam stancile si alte cateva serpentine ne scot mai intai intr-o mica poiana si apoi printr-un alt palc de braduti ajungem la golul alpin in jurul orei 14.00. Ce bucurie ca am scapat de padurea neumblata!
Iarba mare il cam necajeste pe Emil si bocancii de iarna il chinuie rau de tot. Ca doar is bocanci de iarna, nu de toamna! De ar avea si alta incaltaminte sa mearga mai usor! Fetita a cam inceput sa oboseasca si are nevoie de pauze din ce in ce mai dese!
Urcam pe curbe de nivel ascendente si dupa vreo 10 minute vedem ceea ce am visat noi pentru aceasta tura: Unghia Mare se ridica in fata noastra cu cei 1847 de metri ai sai! Dar pana la ea mai avem de ocolit o larga vale (presupun ca se numeste valea Unghia)! Asa ca trebuie sa megem un pic spre obarsia vaii si apoi sa incepem "atacul final".

Tinem cat de cat o curba de nivel spre est si din dorinta de a nu pierde prea mult din altitudine, patrundem in padurea de pini care ne face loc pe poteci ascunse cateodata sub crengile joase. Ne cam agitam noi sa iesim din padure si dupa cateva sute de metri dorinta se indeplineste: suntem pe un mic platou la iesirea din padure si vedem culmea Unghia Mica lasata in toata splendoarea ei din varful Rusu. Coboram in dreapta intr-o mini-depresiune cu un fost lac si urcam pe partea cealalta a caldarii in directia estului.

La ora 15.00 ne oprim pentru cateva turte dulci si putina apa si va fi ultima data cand vom vedea alura Unghiei Mari. Vedem ca ceata coboara peste noi si schimbam planul anterior, adica o coborare direct in firul vaii si apoi urcat in varf. Acum hotaram o urcare pe curba de nivel in saua dintre Unghia Mare si creasta/vf Rusu si apoi un ultim urcus spre vest pana pe piramida!
Ceata ne invaluie complet si incercam sa tinem distanta cat mai mica intre noi. In 40 de minute suntem in saua aflata la 1800 de metri si Emil e putin dezorientat:
"Hai in stanga spre varf!"
"Varful e in dreapta, stii cum am vazut de jos saua asta si varful! Mergem in dreapta si apoi revenim pe aici in creasta!"
Castigam metru cu metru si in 10 minute suntem in locul in care altimetrul imi arata altitudinea cea mai mare! E adevarat ca datorita dereglarilor de presiune in loc de 1847 m aparatul arata 1860 m, dar de aici in toate directiile se coboara (16.00)! Deci asta e varful! Stam doar un minut aici si incepem intoarcerea spre "saua Unghiei Mari" si apoi mai departe spre creasta. Intr-un sfert de ora ajungem intr-un sir de caldari cu fundurile pline de zapada si incercam sa urcam cat mai lejer. Degeaba a fost lejer daca directia e gresita! Degeaba pare bun drumul caci altimetrul spune altceva! Intai pierdem un pic altitudine si apoi incepem sa castigam iarasi metru dupa metru. Cert nu e lucru bun caci depasim si limita de 1900 de metri (16.40) adica varful Rusu (1902 m). Eu tot mormai ca mergem spre nord in loc de sud. Tot insistam pana vad printre nori zona inalta a Bucegilor si directia noastra de mers.
"Emil, stai, noi mergem spre nord acum! Scoate busola si verifica!"
Intr-adevar asa este si hotaram intoarcerea spre sud cu mare atentie!

Stiam eu ca muntii nu ma lasa la greu! Ne intoarcem si suntem cat pe-aci sa intram iarasi pe Unghia Mare. Noroc ca recunosc o caldare din cele de mai devreme si repliem imediat spre sud. Ceata inca deasa ne obliga sa citim mereu busola si altimetrul pentru a nu pierde calea cea dreapta! E bine ca tot pierdem altitudine si asta e unul din semnele care ma incurajeaza. Coboram prin alb si nu am la ce sa mai fac poze. Totusi la 18.15 avem parte de o frumoasa mare de nori care se intinde in fata noastra spre culmea Petru-Orjogoaia in sud.

Mai privim o data spre vest spre Bucegi si Craiasa si continuam coborarea. Se intuneca si bocancii il jeneaza rau de tot pe Emil. Se pare ca are un tendon rasucit ca scrasneste din dinti si scoate icnete aproape la fiecare pas. Ne oprim, scoatem frontalele si isi pune un plasture care ii mai alina din durere. Coboram incet tinand continuu muchia spre sud. Se intuneca si suntem fericiti cand dam de lacul de deasupra seii Orjogoaia. Emil isi aduce aminte de o tura recenta in care a pus cortul aici cu Mitica si amandoi ne aducem aminte unde este stana din Orjogoaia (unde am petrecut foarte fain in iarna trecuta). De la lac continuam pe culme spre sud pana la limita padurii. Stim ca aici ar fi stana, dar nu ne apare in fata ochilor. Urmam niste poteci pe langa padure avand mereu impresia ca vad stana in fata. De fapt sunt doar niste pete de zapada sau ceata, himere ale oboselii care ne atinge! Emil mai insista pentru ultima data sa urmam potecile care trebuie sa duca la stana. In cel mai rau caz coboram prin padure spre Traisteni sau dormim in padure in sacii de dormit. Dar dorita stana ne apare in fata ochilor prin gardul ei cel mai de sus. Bravo! Ne felicitam reciproc si la 20.15 suntem "acasa"! Constatam cu palcere ca stana e mult mai bine izolata decat data trecuta, ne instalam in camera cea mai buna si punem pe noi haine uscate. Pe mine ma atinge oboseala si parca m-as culca. Emil insista sa mancam, face focul rapid si incepem sa mancam: peste semi-crud, carnati, cascaval, conserve excelente de macrou! Un adevarat festin! Ne inzdravenim, mai stam la povesti langa focul datator de viata, ne aducem aminte de prietenii dragi care ar fi vrut sa fie cu noi sau carora le face placere Muntele, bem cate o cana de vin fiert si pe la 23.30 stingem ce a mai ramas din jar si ne bagam la somn. Cateii se multumesc cu cateva felii de paine fiecare, cu oasele de la peste si cu ceea ce a mai ramas in conserva! Mai mult ii "cazam" in camera unde alta data Emil si Eugen s-au trezit dimineata acoperiti cu un strat fin si rece de zapada! Si aici cainii sunt fericiti fiindca gasesc o blana de oaie cu ceva resturi de carne pe ea si se infrupta cu mare foamete! Nu avem nici un plan pentru maine si in functie de vreme alegem drumul de intoarcere!

Ziua 2 - duminica 23.10.2011

Ne trezim fara graba pe la 8.30 si ies putin afara sa vad cum sta situatia: e ceata extrem de deasa si nu putem lua decat o singura decizie: coboram pe la varful Petru si apoi pe langa varful Cazacu intram in culmea Baiului si pe Sorica in jos in Azuga! Mancam de dimineata, ne strangem bagajele si la 10.15 suntem gata de plecare. Nu inainte de a arunca o ultima privire inapoi spre stana noastra draga!

Scumpii nostri catelusi sunt nerabdatori sa mearga si ei fiindca nu cunosc locurile si au asa un pic de teama si dezorientare prin ceata! Noroc ca aici suntem in locuri cunoscute si pasii ne indruma cu mare precizie.

Urcam peste muchia pe care am venit aseara, ajungem la lac, ii dam un ocol si apoi facem direct spre vest ("Go west!"). Drumul mie imi este mai mult decat evident direct pe culme si nu pe ocolisurile pe care le face drumul de masina. Emil isi aduce aminte doar de varianta mai larga si de multe ori are indoieli. Busola il ajuta sa isi pastreze increderea in sine puternic zdruncinata ieri.

Trecem prin nordul varfului Petru si continuam in pas intins pana in saua dintre Petru si Cazacu. Aici vedem drumul care ne-ar fi coborat pana la stana de sub Petru. In conditiile de aseara insa ne era imposibil sa gasim acest drum si sa coboram pe el pana la stana. Deci decizia de a ramane la Orjogoaia a fost cea mai buna posibila!
In jurul orei 12.00 suntem in zona ascendenta a drumului din sudul Cazacului in dreptul izvorului cunoscut bine de amandoi. Mie nu prea imi e sete, dar umplem doua sticle cu apa pentru a fi siguri ca avem destule resurse de apa pana jos. Intr-o jumatate de ora suntem in saua de la sud de Cazacu si de aici intram pe "Magheru"-l Baiului.

Coboram pe sub Cazacu si apoi pe langa varful Urechea ne indreptam pret de 45 de minute pana la capatul de sus al partiei Sorica. Of, ajungem in civilizatie! Pe de o parte apropierea de semeni ne da siguranta si pe de alta parte ne anunta ca am iesit din raiul Muntelui. Asta e, (vorba unei prietene dragi) suntem fiinte sociale si trebuie sa ne integram in societatea celor asemanatori cu noi! Bine ca Muntele ne da implinirea si regasirea spirituala de care avem atata nevoie! Lasam in dreapta capatul gondolei care circula in pierdere fara turisti si pornim pe Sorica spre vale.

In 45 de minute ajungem la baza partiei dupa un coboras care i-a terminat picioarele lui Emil. Asa ca facem o pauza de odihna cu catelusii dragi cu care impartim ultimele turte dulci. Au fost buni camarazi si aici vor ramane la ei acasa. Asa ma voi bucura peste doua saptamani cand ii voi vedea si ma vor recunoaste inainte de urcusul pe Clabucetul Azugii! Trecem apa Azugii pe un interesant pod suspendat si ne indreptam in pas lent spre gara.

Pana la tren mai avem destul timp si il pierdem intr-un bar in apropierea garii la o bere si cateva alune. Berea ne prilejuieste cunoasterea mediului local fara prea multe sanse de viitor. Suntem constienti de asta si nu avem ce sa facem. In gara ne intalnim cu cativa prieteni care fusesera intr-o stana de sub varful Turcu (tot Neamtului, dar in zona nordica!). Timpul trece asa de repede fiindca glumele si povestile cu ei si cu alti buni prieteni aflati in acelasi tren parca inghit orele pe care personalul le face pana la Bucuresti.

Tura o iesit extrem de bine in ciuda vremii care tot a vrut sa ne joace feste. Am avut parte si de ceva emotii la pierderea directiei, si de ajutoare din partea eternilor si fascinantilor Bucegi, si de credinciosi prieteni patrupezi, si de padure incalcita, si de ceata amagitoare...Tot pachetul!

Sa ne tina Dumnezeu sanatosi sa mai facem multe zeci de ture cel putin la fel de frumoase ca aceasta!