Maratonul de anul acesta a trecut... partea principală fiindcă, așa cum am făcut și înainte de ziua concursului, îmi continui ”hoinăreala” cu Dinu și cu Marlene...
Ziua 1 - duminică, 31.05.2015
După o trezire lejeră sub roua dimineții ne strângem corturile și la ora 9.00 sunt la Skyland. E plăcută și relaxantă întâlnirea cu colegii la micul dejun. Noi mâncaserăm la corturi, cum am învățat eu că se face mereu dimineața înainte de a porni la drum! Peste fix o jumătate de oră salutăm colegii de club și plecăm cu mașina spre Săgagea (adică pe drumul pe unde am venit ieri).
Găsim un loc să parcăm mașina chiar sub dealul bisericilor (fiindcă aici sunt două biserici: greco-catolică și ortodoxă) aproape de intersecția Poșăgii cu valea Mărginită și urcăm spre biserica ortodoxă unde e slujba de Rusalii. Așa cum bine i-au obișnuit Dinu și Marlene pe săgăgeni, îi găsim pe majoritatea în biserică îmbrăcați în costumele lor tradiționale. Înainte de a ajunge la biserică (printre căluți foarte frumoși) ne întâlnim cu niște concurenți care veniseră pentru poze. Aveau pantaloni scurți și le era jenă să intre în biserică (din decență).
”Haideți și stăm noi în fața voastră să vă mascăm ”goliciunile”. Trebuie să vedeți oamenii în costume populare!”
Intrăm în biserică, fiecare pe unde e tradiția: bărbații pe ușa laterală, femeile pe ușa din spate. În bisericile românești sunt locuri separate unde stau bărbații și femeile. În multe biserici, în special din Regat, locul bărbaților este pe dreapta bisericii și al femeilor pe stânga. În bisericile vechi (îmi amintesc acum de biserica de lemn din Alun și acum în cea din Săgagea) bărbații stau în față în naos, iar femeile în spate, în pronaos. Excepție fac femeile care cântă la strană și măicuțele din mânăstirile de maici. Intrăm în biserică, fiecare la locul lui și participăm la slujbă. Simplă, frumoasă, fără cuvinte prea complicate și respectând Sfânta Scriptură, cu bucurie și recunoștință față de Dumnezeu pentru toate câte le dă prin natură și prin Oameni, cu mulțumire fiecăruia pentru contribuția pe care a adus-o bisericii și comunității... Fiindcă aici, în loc adâncit în inima muntelui, doar în ultimii ani a început să pătrundă invidia și egoismul. Oamenii încă se ajută între ei (e drept că aproape toți sunt rude într-un fel sau altul) și, mai mult decât administrativ, formează o comunitate de suflet!
Cum e tradiția, după slujba în biserică are loc și o slujbă afară pentru binecuvântarea culturilor. Părintele amână slujba pentru că e și un parastas și apoi pentru că știu că noi am venit de la oraș special să le facem poze. S-au obișnuit în ultimii ani să venim să le facem poze și sperăm să le fi re-intrat în obicei să se îmbrace de Sărbători în costumele strămoșești fără prezența noastră. Mare ne-a fost bucuria când am văzut tineri îmbrăcați în costume tradiționale, semn că tradiția re-învie! Avem surpriza extrem de plăcută ca în biserică și apoi afară să vorbim cu câțiva concurenți/prieteni care veniseră special cu ii/cămăși la biserica din Săgagea! Facem ceva poze mândrelor fete, băieților și bărbaților în cămăși fără chimir, femeilor cărora vârsta nu li se vede în unicitatea costumelor, părintelui care adună oamenii în credință de fiecare dată... O minune de moment care parcă ar dura la infinit și adună istoria oamenilor de când se știu ei pe aici!
Coborâm mulțumiți la mașină, ne lăsăm hainele ”de sărbătoare” și ne luăm casele în spate în plimbarea pe dealuri.
După spusele lui Dinu, construisem un track acum vreo săptămână și Marlene l-a perfecționat fiindcă ei știu mult mai bine locurile. Așadar de la mațină mergem câteva zeci de metri la intersecția celor două văi amintite mai sus, lăsăm pe dreapta troița de binecuvântare pentru drum și începem să urcăm pe ulița de pe valea Poșăgii. Case frumoase, case senine (parafrazez aici versurile din ”Hanul lui Manuc”: ”fată frumoasă, fată străină”) cu portițe de lemn rotunjite la pridvor, păsări prin curți și miros de lemn proaspăt... Urmăm trackul pe o uliță la stânga peste apă și ieșim de pe uliță la stânga. Marlene văzuse un iz de drum vechi paralel cu drumul prin poieni, eu făcusem așa o linie generală pe aici... Urcăm puțin la stânga și apoi pe ceea ce pare un drum. Avem de sărit niște garduri ca să urmărim chiar linia trackului.
”Hai dacă vreți aventură!”
Găsim poteca prin grădini, sărim câteva garduri și coborâm puțin mai jos de vechiul drum. Atât de demult a fost părăsit că acum au crescut arbuști de 2-3 metri pe drum... Peste garduri coborâm la o intersecție unde Dinu ne spune că nu poate să își dea seama cum, la Maratonul din anul trecut, o mașină cu voluntari de la Crucea Roșie, a urcat pe drumul rău, nu pe cel bun ce se ramificase spre dreapta spre PA1-Bocșești. Noi urcăm pe drumul din stânga, îi tăiem o serpentină largă și la dreapta mergem spre poieni. Marlene a ales calea mai ușoară pe o potecă faină câțiva metri mai la dreapta față de drum... Ieșim la pășunile dinspre colibe...
Primele ”colibe” (case modeste care sunt folosite doar vara) sunt cele din Marginea! Și pe stânga, și pe dreapta... Drumul nostru e foarte clar și evident și urcă ușor printre ele până la limita pădurii...
Tot urmărind linia marcată pe GPS (au trecut ceva ani de când au fost Dinu și Marlene pe aici), dibuim prin pădure drumul care coboară la colibele din Bălăcioaia. Nici aici nu este nimeni și chiar par să fie părăsite... Deși tare faine sunt, chiar și așa cu pânze de păianjen pe la colțuri. Într-una din ele intră Marlene și apoi și eu. Patul de pe dreapta parcă a fost lăsat așa de câteva zile, uneltele de pe masă și scaunul sunt la îndemână doar să vină cineva să se apuce de lucru... Soba... Un ”model” inedit: sunt două picioare de piatră pe laterale și o placă mare tot de piatră cam la 50-60 de centimetri înălțime, pe ea alte pietre pe laterale și un coș metalic ce iese prin perete... Soba e chiar la capătul patului și ușor își încălzeau picioarele ude de prin zăpezi sau iarbă plină de apă... Uite cum se vede de la micul pridvor cu lemne rupte și un burlan care abia se mai ține în câteva sârme... Să nu uit de grilajul de la geam făcut ”fără să ridici creionul de pe hârtie”...
Urcăm printre colibe în muchia Dealului Mare și facem dreapta în sus spre drumul auto pe care mersesem puțin și mai devreme...
Urcăm pe el la stânga pe multele lui ocolișuri cu o mică oprire la un moment dat să ne punem pelerinele de ploaie (se simt picuri serioși). Asta a fost de fapt mai mult să speriem ploaia că s-a oprit când am pornit din nou la drum... Ce ne zicea Ioan Pârțilă că pe aici s-a ufăcut replantări? Sunt zone defrișate și nici gând să vezi ceva copaci tineri (până în 10 ani adică)! Serpentină după serpentină ocolim firele de obârșie a văii Inceștilor și chiar dăm de marcaje rutiere (borne și semne de serpentine). Cu Marlene în față tăiem la vale niște serpentine și tot pe drum și apoi pe track ajungem între colibele din Făgete. Suntem pe coama Dealului Mare și facem o pauză deasupra unei stâne. Oile sunt undeva mai în față pe dealul Căpățânii, vacile pasc calme la o colibă mai jos spre izvor. Coborâm la izvor de ne umplem sticlele cu apă și vacile se uită tare ciudat la noi. Nu cred că au mai văzut astfel de animale cu două picioare și ”cocoșate”. Chiar Dinu îmi spune o fază de altă dată când un bătrân le spusese că ”de la voi nu a mai trecut nimeni pe aici” (asta la interval de ani buni)!
Urcăm pe pantele din dreapta izvoarelor Inceștilor pe potecile oilor cu atenție la turma ce vine din față (vă dați seama că atenția e mai mult la câini decât la oi!). Ele pe ”banda” lor mai jos printre copaci, noi pe ”banda” noastră mai sus! Cam la capătul turmei vedem ultimele oi și ne simt cei 2-3 câini. Imediat se ridică de jos și latră în sus spre noi tropăind în viteză. Mergem liniștiți spre ei, ne vede ciobanul și strigă la ei de se potolesc. Dinu îl întreabă dacă știe cum le zice la casele pe lângă care am trecut. Ciobanul nu e de-al locului și le știe doar de stâne! E de pe lângă Târgu Mureș și adus aici de vreo două săptămâni... Urmăm drumul făcut de animale prin pădure (iarpși speriem ploaia cu pelerinele!) până în culmea dealului Căpățânii și facem stânga pe ea printre văile Incești și Orăști. Poteca coboară vizibil cu colibe răsfirate în special spre dreapta spre valea Orăști. Trecem pe lângă un hrănitor pentru căprioare, admirăm o rază de soare ce vine dinspre nori de deasupra Muntelui Mare, insulele de lumină de pe dealul Turceștilor și vălușoarele albe de după ploaie de pe valea Orăștilor și ne oprim la niște colibe aflate în ultima șa înainte de cea programată pe track pentru coborârea spre valea Incești. Găsim cel mai fain și plat loc de campare, întindem casele și în lumina apusului și a înserării mâncăm și ne retragem la somn.
Vorbisem de aseară ca la ora 8.00 să plecăm (cum fiecare are tabieturile lui, e normal să stabilim ora de plecare, nu cea de trezire!) și chiar cu un minut-două înainte pornim la drum. Asta după ce mâncasem de dimineață și uscasem tenta exterioară pe un arbust țepos :D! După primul vârfuleț ajungem la alte colibe dintre care una este dărâmată. Proprietarul (din Orăști) o demontase fiindcă lemnul e bun și l-a luat să-l folosească pentru un grajd jos unde locuiesc. Tot aici Dinu îmi explică sistemul încuietorii inteligente fără mâner, un fel de ială unică din lemn cu dinți și rolul ”zăbrelelor” de la grajd (să nu intre animalele)...
Coborâm pe culmea pe care se conturează o potecă, la vale aceasta ne duce prin pădure (vorbim de educația montană) până într-o mică șa de unde chiar totul e împădurit până la casele de deasupra bisericii. O singură dată au urcat pe aici cu colegi de club... Noi facem stânga prin poieni și găsim alte poteci care ne cobor în partea de sus a satului Orăști de pe valea Incești. Găsim un izvor (cunoscut de ei) și nu putem lua apă fiindcă e plin de pământ. Trecem podul de lemn, salutăm o localnică și dăm să urcăm spre Dealul Mare pe ceea ce văzusem mai devreme a fi un drum evident. Facem câțiva pași pe drumul dintre gardurile de lemn și facem o scurtă pauză.
Ce-ar fi dacă am merge puțin în centru pe la biserică? Haide! Lăsăm rucsacii și coborâm spre biserică alături de o femeie care mergea la slujbă. Faini îs cum povestesc Dinu și Marlene cu femeia aiasta. Ca și pe cei din Săgagea, îi încurajează să poarte costumele tradiționale mocănești măcar de sărbători... Mergem până la biserică unde mai sunt și alte femei, Marlene le face o poză și le promit că mai vin doar dacă le văd în costume tradiționale (poate a doua zi de Crăciun)... Noi nu mai intrăm la slujbă și facem o plimbare pe dealuri pentru câteva poze (spre dealul Turceștilor). Fiecare cum simte... În vreo 10 minute ne adunăm la ulița care pleacă pe valea Inceștilor spre rucsaci să ne continuăm drumul... Eu mă plimb pe lângă garduri în unghi drept, fac ceva poze la căpițe și la biserica-”insulă albă” din mijlocul satului, la răscrucea de ape unde ne aflăm acum și stau un minut pe banca Magazinului Sătesc. Sala de mese îmi aduce aminte de poveștile și întâlnirile ”oamenilor mari” din fața magazinului sătesc din satul vacanțelor din copilărie, Movileni, jud. Olt, însăși sigla Magazinului Sătesc parcă mă întoarce în timp acum aproape treizeci de ani când ne trimiteau bunicii să luăm ceva de la magazin sau poate doar o pâine mare și caldă de la brutăria din spatele magazinului... Din reverie mă trezește silueta lui Dinu care merge încet spre rucsaci (o așteaptă pe Marlene care face câteva poze la biserică și la calul fotogenic de lângă ”casa Domnului”)...
La rucsaci Dinu mă întreabă dacă mai am apă suficientă, iau sticla mea și pe a lor și merg să iau apă. Întâi mi se spusese de izvor și un localnic mă cheamă să iau de la el de la cișmeaua din curte. Vă dați seama că nu puteam doar să iau apă și să plec, am și povestit câteva minute cu cei din casă, curioși de ce suntem noi pe aici... Așa am aflat și de casa demontată de sus de pe deal... Punem rucsacii în spinare și la deal! Potecile urcă frumos pe lângă grădini și case pe pantă, intră prin pădure la dreapta și ieșim repede la capătul de jos al pajiștei Dealului Mare. Pauză de poze și de mâncat flori de salcâm. Ajung cam greu la ele fiindcă sunt destul de sus (”Trebuie să mai crești :D!”).
Mai departe urcăm pe linia culmii în serpentine ușor spre dreapta. Marlene urcă direct și noi doi urmăm puțin o potecă spre un vârf de deal de unde s-ar vedea fain Scărița... Cotim la stânga și ne oprim toți trei pentru poze la casele din trei generații...
Potecile ne conduc foarte clar pe culme în sus și nu mai pare diferența de nivel așa de mare cum părea de pe dealul Căpățânii... Printre pini și mesteceni tăiați cam la 50-60 de centimetri (cum tăiau amerindienii copacii) înaintăm spre pajiștea largă dinainte de Bălăcioaia. ”Facem o pauză de mâncare aici? Mergem apoi doar prin soare...” Cu ocazia asta văd cum se scoate o căpușă cu laț de ață subțire :)!
Pe culme din vorbă în vorbă nu simțim cum ne apropiem de case și de șaua în care trebuie să cotim la dreapta spre valea Ursu. Înainte de ultimul vârf împădurit pe care ar fi trebuit să îl trecem, vedem că la dreapta se face o potecă prin pădure. Teoretic pe hartă este o potecă nemarcată ce coboară chiar pe firul văii. Noi urmăm poteca în curbă de nivel și intrăm pe un frumos culoar prin pădure (vechi drum de căruță) care ne coboară la un pârâu și mai departe în firul văii Ursu mai jos puțin de Pleșești.
Dinu intuiește bine plaiul pe care trebuie să continuăm, urcăm un pic și revenim la vale. Pe ea urcăm vreo treizeci de metri și auzim doi cai care veniseră dinspre apă și trag la rucsacul lui Dinu. Sunt tare cuminți și vor mângâiere. Nu le dăm atenție și căutăm un loc să trecem apa spre pajiștea ”citită” de pe Dealul Mare (știm că trebuie să ajungem în șaua de deasupra pajiștei). Găsim o trecere bună a vadului și începem urcarea. Dacă mai mergeam câteva zeci de metri pe drum, chiar aveam pod și drum încoace...
La urcare vedem în față un bărbat cu o fată mai tânără. E rotarul din Săgagea cu fata lui cea mare Alexandra. E tare mândră și frumoasă proaspăta studentă la Timișoara! Dinu și Marlene și-o aduc aminte fiindcă le-au făcut poze fetei și uneia din surorile ei într-unul din anii trecuți. Acum mersese să îl ia pe tatăl ei și să urce cu vaca înapoi spre casă. Cei doi cai de mai devreme tot ai lor sunt... Cu rotarul și cu fata lui tot urcăm spre culmea Dealului Mic, povestim de vizita ei la Roma (și așa aflăm că și bunica Anastasia a fost cu nepoata la Roma - căci Alexandra e nepoată pentru ea!) și despre durerile din picioare ale tatălui, coborâm din poveste în poveste în Săgagea și pe lângă cimitir mergem puțin pe la tanti Anastasia. Îi spusese Dinu ieri că nu putem sta la un balmoș și la o plăcintă fiindcă avem mult de mers și uite că i-am făcut surpriza!
Până nu ne ia în casă de ne servește cu plăcinte, balmoș și urdă proaspătă, nu se lasă :D! Ne luăm la povești și nepotul ei (ăl de mai devreme) vine cu un suc sau o bere că-i ziua lui! Mai povestim puțin, mulțumim bunicii și ne scuzăm că nu putem sta mai mult și trebuie să promitem că mergem pentru câteva poze la băiatul rotarului. Are câteva luni și tare e dulce alături de cele trei surori ale lui foarte frumoase, de mama și de bunica care se întrec una pe alta în frumusețe și hărnicie. Chiar bunica ne spune o poezie lungă de cătănie și o rugăm pe o nepoată a ei să o înregistreze și să o pună pe internet. Cu alte scuze că nu mai putem sta (”el trebuie să plece la București” - de mine e vorba :D!) plecăm de la gazdele prea primitoare, coborâm pe ulițele cunoscute de acum la mașină la la 16.30 pornim la drum. Oră normală pentru întoarcerea din tură și pentru ei (cu mașina), și pentru mine pentru turele din munții de lângă casă (Bucegi, Baiului, dealurile subcarpatice din jurul Câmpinei).
Urmăm drumul cunoscut spre casă (valea Poșăgii, valea Arieșului și drumul spre Cluj). Cu mulțumiri pentru toate zilele faine, rămân la gară și Dinu și Marlene se duc spre casă. Mă întâlnesc cu Ilinca și vreo jumătate de oră stăm la povești în autogară (dacă acum câteva zile ne era drag să ne vedem, acum cu atât mai mult are nevoie de cineva cu care să vorbească în urma unor evenimente triste) și la 19.30 prind un autobuz Alis care mă duce în 8 ore (70 de lei) până la București. Cu un taxi ajung acasă și în următoarele zile (ca și acum când vă scriu) gândurile îmi rămăseseră tot în ”munții de lângă casă”, cum fain alintă Clujenii Apusenii mereu noi!
Urmăm drumul cunoscut spre casă (valea Poșăgii, valea Arieșului și drumul spre Cluj). Cu mulțumiri pentru toate zilele faine, rămân la gară și Dinu și Marlene se duc spre casă. Mă întâlnesc cu Ilinca și vreo jumătate de oră stăm la povești în autogară (dacă acum câteva zile ne era drag să ne vedem, acum cu atât mai mult are nevoie de cineva cu care să vorbească în urma unor evenimente triste) și la 19.30 prind un autobuz Alis care mă duce în 8 ore (70 de lei) până la București. Cu un taxi ajung acasă și în următoarele zile (ca și acum când vă scriu) gândurile îmi rămăseseră tot în ”munții de lângă casă”, cum fain alintă Clujenii Apusenii mereu noi!
