Traseu: Pietriceaua-Păltinetu-Măciuca-Slănic Prahova
Pentru ultimul sfârșit de august (30-31), Emil Engel îmi propune o tură în Subcarpați în zona Păltinetu-Măciuca. El e pasionat și mereu încântat de zonele de deal subcarpatice și revine de oricâte ori se poate cu cel mai mare drag. Îmi spune ce obiective ar fi de văzut și mă lasă pe mine să construiesc traseul optim pe GPS. Se bazează pe mine cu asta :)!
Ziua 0 - 29.08.2014
Cu Ilinca și Emil Engel plecăm cu un tren vineri după amiază până în Câmpina și de aici ar trebui să vedem ce facem. Fiindcă ne-ar costa cam la fel să mergem cu un taxi până la autogară și apoi cu microbuzul până în Pietriceaua sau să mergem cu un taxi direct în Pietriceaua, optăm pentru a doua variantă care e mai comodă. Așa că un taximetrist ne duce pentru 30 de lei până mai sus de centrul comunei unde se termină asfaltul. Am ajuns mai mult decât perfect aici! De aici ce facem? La dreapta e un drum spre Muzeul Țăranului și în față pornește drumul nostru (așa îmi spune aparatul). Las GPS-ul să își găsească sateliții și pornim la drum. Planul nostru nu e lung în seara asta. Deocamdată avem apă (mâine va trebui să găsim musai un izvor!) și căutăm un loc unde să punem corturile. Pe ulița cu șleauri de noroi întărit vedem la un moment dat pe stânga o livadă. Intrăm dând în lateral poarta mare de lemn, căutăm un loc de cort printre copaci, Emil mai coboară în livadă pe lângă casă fiindcă văzuse un om și vrea să vorbească cu el. Noi nu prea am sta aici! Până la urmă Emil află cum stă treaba: loc de cort și apă găsim abia jos la casa nouă. Aici probabil că e casa bătrânească ce a rămas nelocuită! Ieșim să căutăm un alt loc de cort. Mai mergem pe uliță, la o intersecție facem stânga și printre noroaie (sau ocolindu-le prin grădini) vedem pe stânga un nene într-o curte. Norocul nostru. Strigăm la el să ne dea niște apă, vine calm la poartă, se miră cum de sunt niște turiști pe aici, ne ia sticlele să le umple și la întoarcere întrebăm unde putem pune cortul. "Păi... veniți cu mine... Puneți cortul în livadă la mine și mâne dimineață le strângeți și porniți din loc!" Nu ne vine să credem urechilor! Așa buni să fie oamenii aici? Trebuie să aibă ceva sânge de dac în ei! Nu că-s buni, dar chiar omul ne-a adus lemne să facem focul! I-am cerut să cumpărăm și niște țuică, dar o zis că nu mia are! Îi mulțumim, nu facem focul și ne folosim de primusuri pentru un piure și o supă și întindem corturile (Emil doarme singur fiindcă sforăie ca ursul și noi ar trebui să dormim în cortul meu). Dar eu vreau să dorm afară! Scot izoprenul și sacul de dormit, mă îmbrac bine și folosesc și sacul pijama plus bocancii, apa, telefonul și actele în sac și dă-i la aghioase. Ilinca își pune izoprenul lângă mine, se bagă în sac și mai peste vreo două ore intră în cort fiindcă o luase frigul. Eu nu știu ce s-a întâmplat până la luminare și răsăritul soarelui când m-au trezit razele acestuia :D! Doar până să adorm o cam sforăit ursul de Emil :D!
Ziua 1 - 30.08.2014
De când ne-am trezit și până la plecare a trecut ceva vreme cu masa de dimineață, cu uscatul cortului și al sacului de dormit. Că nah, dacă am dormit afară, bruma de dimineață a marcat cumva sacul de dormit ;)! Uite așa mi-o arătat patul de azi-noapte!
Strângem totul, verificăm să nu rămână strop de mizerie în livada omului și dăm să plecăm. Femeia (căci omul ei ne anunțase că pleacă foarte devreme la muncă!) ne spune să ieșim tot prin curte pe unde am intrat aseară, nu prin poarta mare de la livadă. Dar poți să ieși așa ca vântul și ca gândul... Haideți de gustați un pahar :)! Ne așează la masă și ne lungim un pic la povești! Că tare dragi îs oamenii când îți povestesc de ale lor! După vreo două păhărele de țuică nu-ți mai vine să pleci. Mai ales când vezi și nepoții tare cuminți și timizi pe leagăn sau după fusta mamii! Dar gata, nu mai ține, hai la drum că avem cale lungă până în Păltinetu și apoi spre Măciuca! Mulțumim pentru toate și pornim pe uliță de unde o lăsasem aseară. Ulița tot mai merge printre grădini cu flori sau cu câte o juncană liniștită și iese dintre case cât de repede.
Ilinca merge o țâră mai în față cu gândurile ei și noi nu ne grăbim deloc. În fond aici toată lumea e a ta, de ce te-ai grăbi? Drumul urcă pe culmea dealului și cotește ușor la dreapta prin niște zone cu noroi. Îl ocolim cu grijă și eu mă opresc câteva secunde la un izvor din stânga drumului. Uite de ce :D!
Mai mergem puțin și pe partea dreaptă a drumului vedem o casă foarte faină. E deschisă ușa și din ea ne întâmpină un bărbat solid și cu zâmbet pe față și în suflet. Zic acum poate un pic influențat de Emil, dar Cornel Secăreanu (căci așa îl cheamă) dă impresia unui adevărat dac: blând, calm, mereu săritor să ajute pe cel ce vine la el fără să accepte nimic (cu greu a acceptat niște supe și nu mai știu ce chimicale aveam la noi!). "Hai să vă dau niște mămăligă. Vă fac imediat că asta e de ieri și e mai tare!" "Dă din aia, îi mai bună. Mâncăm ce este!" Nu spun că lângă mămăligă a pus niște telemea afumată și urdă (nu așa o bucățică, ci o ditamai bucata de peste două kilograme). Mâncăm puțin și o aromăm cu două guri de țuică (doar nu putem refuza omul!) și la plecare caută o pungă să ne dea urda. Gratis! Așa om rar găsești! Sigur nu-i de-al locului și Emil ne povestește din istoria locului. Pe aici s-au aciuat daci de pe valea Arieșului și probabil de acolo își trage seva și Cornel! Bine că pe Emil l-a mai încântat și altceva și a fost "hipnotizat": Cornel are ochii asemănători cu ai mamei lui și al mătușilor lui de la Oradea! Ochi fini, mici, calzi și pătrunzători! Emil îi ia telefonul omului și îi promitem că vom mai trece cândva pe la el (sau aici la stână sau acasă). Eu chiar mă gândesc și îi spun lui Emil cu voce tare că aș vrea să venim cu schiurile prin zonă la iarnă. Vom vedea.
De la stâna lui Cornel urmăm drumul care intră în vreo 200 de metri în pădure. Și de aici dă-i și mergi. Drumul este foarte frumos și plăcut, diferențele de nivel nu prea se simt, copacii parcă se dau la o parte ca să treci printre ei... La un moment dat pe culme sunt două capre și o juncană fix în potecă. Mă opresc să le fac o poză și apoi dăm să mergem mai departe. Din dreapta din pădure se aud niște câini care latră urcând spre noi. Ne grupăm fiindcă nu e o senzație prea plăcută. Dinții câinilor rânjesc la noi în timp ce ei chiar nu se potolesc. Ilinca se bagă în spatele nostru fiindcă îi e tare frică. Și mie și lui Emil ne e frică de dinții ăia ascuțiți, dar trebuie să ne păstrăm calmul (cât se poate!). Căutăm să vorbim cu ei, nu se potolesc, ținem bețele spre ei, parcă se înfurie și mai tare... Îi spunem Ilincăi să stea în spatele nostru. Cel mai rău se apropie de mine și îl opresc cu bețele. Nu a mers varianta cu statul jos deloc. Chiar mușcă un pic dintr-un băț (cred că de atunci am o rozetă un pic șifonată!) și Emil vine spre mine să mă ajute. Prietenul la nevoie se cunoaște! Amândoi ne retragem cu spatele în direcția noastră de mers și câinii după noi. Abia la limita teritoriului lor se opresc și îi lăsăm să latre în continuare. Am scăpat! Cred că un emițător de ultrasunete special ar fi fost bun acum!
Ne continuăm drumul, trecem pe lângă o troiță și un capăt de drum de exploatare ce pare să vină din dreapta dinspre satul Lutul Roșu. Mai mergem puțin și ajungem la drumul marcat și pe GPS. Îl depășim și începem o urcare într-un ocol mare pe stânga culmii. După câteva vâlcele trecem de o poiană cu un totem natural și începem să urcăm la dreapta. Imediat întâlnim doi ciobani care coborau cu oile spre Secăria. Pentru ei pare doar ceva banal, dar mai sunt 30 și ceva de kilometri până acolo. Merg alene cu vreo 50 de oi și doi câini cuminți.
Le spunem că urcăm pe drum până în șa și apoi facem dreapta către vârful Păltinetu. Nu se miră de drumul nostru, doar de faptul că nu au mai văzut turiști pe aici! Pe drum ajungem în șaua nordică față de zona cu gol și pajiști, cotim pe drumul de culme (teoretic ar trebui să fie marcaje pe aici, pe harta din Invitație în Carpați e marcaj!) și într-un urcuș destul de susținut până la prima poiană. Pauză de regrupare și de orientare! În spate se văd Baiului și Grohotișul (suntem în capătul sudic al munților Grohotiș) și în față avem culmea care intuitiv urcă spre platoul vârfului. Mergem pe un drumeag pe culme și ajungem sub vârf. Cel mai înalt punct este în stânga noastră. În față o șa împădurita duce la al doilea vârf. Între cele două vârfuri și după ele se întinde un relief pseudo-carstic. Este și o stână cu lătrători care nu prea ne îndeamnă să mergem într-acolo! Spun pseudo-carstic (citez de fapt pe Ică Giurgiu) fiindcă sunt doline și peșteri specifice carstului, dar roca nu e calcar ci gresie. Și evident și firmele de suprafață sunt diferite! În loc de unduiri ale vârfurilor sunt pante de grohotiș și plăci de gresie, sunt jnepeni agățați care pe unde, sunt dărâmături și pini ce-și încolăcesc rădăcinile pe unde pot... Urcăm pe vârf și Ilinca vrea să stea un pic. Bine! Lăsăm și noi rucsacii lângă ea și plecăm în explorare în jurul vârfului. Știm că aici ar trebui să fie două peșteri, una spre nord-vest și alta spre sud față de vârf. Cum am citit și voi reciti după tură, peștera din NV are intrarea acoperită. De-asta am căutat-o noi în disperare și nu am găsit-o. A doua trebuie să fie sub vârf pe mini-abruptul sudic. Explorând fiecare potecă de aici, dau de intrarea în peșteră. "Am găsit, Emil! Vino aici!" Este peștera cu o galerie aproape orizontală la început și apoi trei galerii laterale. Nu intrăm fiindcă nu sunt sigur că putem reveni la suprafață fără cordelină ceva. Chiar la intrare e o treaptă de 3-4 metri pe verticală! Mai căutăm prin zonă (Emil e convins că și celelalte peșteri sunt aici, eu știam din articolul lui Ică Giurgiu că sunt mai departe spre pădure) fără succes, revenim la Ilinca și pornim pe acel mini-abrupt pe una din poteci până sub el. Lăsăm rucsacii, mai explorăm un pic o văioagă întunecată de pini și intrăm printre doline.
Printr-o altă mică înșeuare trecem în poiana lungă dinspre sud și căutăm celelalte peșteri. Ne oprim vreo 20 de minute pe iarba mare înainte de un gard de lemn (eu presupun că sub el e a treia peșteră în pădure, dar explorez un pic și panta e de 45-50 de grade în jos în pădure), încerc să intru pe net pe telefon pentru a mai citi o dată descrierea și articolul din IIC (fără succes) și ne hotărâm (greu că prea fain e aici!) să continuăm drumul. Ne întoarcem puțin spre vârf pe la liziera pădurii și ajungem la piciorul Păltinetu ghidați de GPS. Cotim la dreapta și când să intrăm în pădure, ce vedem? O gaură acoperită cu crengi uscate de pin. Fericire pe mine și pe Emil! Am găsit a doua peșteră din cele cinci, un aven în care vedem niște saci de gunoi. Trist și totodată de apreciat că e gura avenului acoperită să nu cadă animale!
Intrăm în pădure pe poteca intuitivă și urmăm linia principală ușor în coborâre. Copacii parcă vorbesc cu noi, așa sunt de expresivi!
Trecem de o treaptă de stâncă și tot la vale ajungem într-un luminiș (nu neapărat poiană fiindcă mai are ceva tufe). În capătul ei surpriză! Sub noi e un perete de vreo 30-40 de metri vertical! Asta nu era prevăzut în trackul GPS! Ce facem aici? Avem două opțiuni, fie facem dreapta pe culme și găsim cuva un drum, fie stânga! În dreapta par ceva tufișuri și atunci hotărâm stânga. Coborâm aproape de marginea peretelui cu grijă să nu alunecăm cumva și la un moment dat o potecă face dreapta pe perete spre Fundătura Măciucii. Nu știu dacă e vreo denumire oficială asta, dar de căutați pe hartă, veți vedea că Plaiul Măciucii se termină spre nord într-un semicerc de pădure cu acei pereți verticali în capăt! Fiindcă e un pic riscant, zic să mai coborâm pe frunze până se termină peretele. Ușor de spus, dar panta de circa 45 de grade cu rădăcini și frunze parcă nu spune la fel! Coborâm cu atenție și pereții nu ne lasă deloc să facem dreapta. GPS-ul tot îmi indică să cotim la dreapta! Coborâm mult la doi-trei metri de abrupt (așa cum se merge pe cornișe ;) ) și când putem, urmăm panta la dreapta până la o poiană mai mare.
Ni se cam dusese și apa și avem nevoie de alimentare. Stăm câteva minute pentru odihnă și regrupare și pornim la dreapta urmând indicațiile aparatului. Trecem printr-o fâneață cu miros crud de iarbă proaspăt tăiată și dibui o potecă în sus. Lăsăm în dreapta două căpițe-străjeri ai poienii și pe drumeag urcăm pe lângă un pârâu. Pauză de alimentare! Cobor la firul apei cu Ilinca și umplem toate sticluțele și sticlele (de la juma de litru la doi litri). Emil nu a mai coborât la pârâu și ne așteaptă la prindere. Cu rezerva de apă făcută, urcăm mai departe câteva zeci de metri până la capătul nordic al Plaiului Măciucii. Suntem în Plai :D! De aici mai e vorba doar de locul de pus cortul! Urcăm puțin prin iarba mare, parcurgem o poiană lungă cu niște pietre cu găuri ciudat de ne-naturale și ieșim la primele garduri.
De aici urmăm drumul de căruță care ne duce deasupra satului Lutul Roșu. Așa calde îs culorile ierbii că parcă îmi fuge aparatul din mână să surprindă ceva în memorie! Ia ghiciți de la ce vine denumirea :D?
Lângă ravena pe care o vedeți este un mic delușor de lut roșu care și-a cerut un film de 360 de grade. Îl ascult și până atunci colegii urcaseră la crucea ancestrală ce domină culmea la doar câțiva pași de mine!
Energie de la strămoși (cine știe de când bunicii de pe aici și-au lăsat aici puterea și iubirea "de moșie și de fii") și de la bula de foc cu flăcări întinse spre albastrul cerului ne împresoară de o parte și de alta...
Nu e chiar așa de întuneric precum pare în poză. Deh, aparat de buzunar fără setări manuale :D! Încă mai avem lumină destulă să mergem. Puțin mai departe pe drum vedem că mai e o turmă de oi. Cum ne simt câinii, vin spre noi. N-or fi tot d-ăia ca mai devreme!!! Vedem că ciobanul stă drept lângă drum și simt că și câinii sunt cuminți. latră unul la noi, dar doar așa ca să își facă treaba. Chiar se retrage un pic când mă las pe vine și încep să vorbesc cu el! Așa mai merge, dragule! După câteva vorbe trecem de oi, mai urcăm pe dreapta culmii pe drum și apoi pe partea stângă până la un plai mia lat. Emil parcă ar vrea să campăm aici, dar nu e destul de insistent și cu prea multe argumente. Așa că mergem în șaua dinainte de vârful Măciuca (pe unde mai fusesem o dată cu el și mai fusese și el în alte echipe).
Găsim chiar în șa loc pentru ambele corturi și le montăm repede. Ne schimbăm cu haine uscate și punem să ardă primusurile. Pe înserat trec doi ciobani cu oile dinspre Bertea spre Ștefești și coboară la stână puțin mai jos. Câinii lor sunt cuminți și unul mare și negru e interesant. Tare m-a bucurat inițiativa Ilincăi de a monta singură cortul. Am văzut-o că se apucă de asta și am lăsat-o! Și ea era încântată că face asta! Pe întuneric aprindem primusurile și frontalele și Ilinca ne face o altă surpriză: se apucă de mămăligă! Avem brânză topită, avem brânză, avem puțin ulei de la o supă la plic. Iese mămăliga repede (o mai îngroș eu puțin) și se întinde imediat cu elasticele de brânză. O plăcere pe munte! După ce ne săturăm cu asta, cu niște piure și cu turtă dulce, Ilinca se bagă la somn și Emil insistă să facă focul. Bine, hai la vatră! Știa el ce știa! Punem niște lemne pe foc cât să se facă jar, terminăm o sticlă de bere și lăsăm jarul să mai fumege. Eu l-aș fi stins cu mai multă apă să nu se împrăștie. Emil îl lasă să mai fumege și peste noapte ne-a ferit de urs și de mistreți (fiindcă au trecut și unii, și alții să ne viziteze). Emil a stat cu cuțitul la îndemână pregătit pentru orice :D!
Ziua 2 - 31.08.2014
Bună dimineața! Tare fain e să te trezești în cort și să vezi că ai ceva brumă pe el! Chiar și așa la sfârșit de august. Soarele începe să ne încălzească, tentele cortului se usucă treptat în timp ce noi mâncăm ce mai avem prin rucsac și facem economie la apă. Ne-a mai rămas destul de puțină! Emil ne tot povestește că aseară a auzit mormăit de urs și tropăit de mistreți! Tot ce se poate! Chiar se speriase la un moment dat când a auzit o bufnitură din dreptul sacului cu mâncare pus mai departe de corturi în copac. Nu fusese prins bine și doar a căzut, nu a venit ursul să se joace cu el! Ni se usucă corturile bine și când soarele e sus bine pe cer, suntem și noi gata de drum! Mai fusesem amândoi pe aici și totuși eu cu Emil nu ne înțelegem asupra drumului. Eu zic să o luăm mai în jos pe lângă gard și apoi la dreapta, el zice să mergem direct pe culme mai pe panta din dreapta gardului. Deh, el a mai fost, dar și eu sunt încăpățânat de nu se poate! Ilinca vine după mine și peste câteva zeci de metri potecile ne duc în același loc :D! Regrupăm și pornim prin livezi la vale. Poteca și apoi un drum de căruță sunt extrem de vizibile și clare. Ajungem la o mică șa unde drumul face la stânga pe sub Măciuca. Noi trecem un gard și continuăm pe culme.
În câteva minute ajungem la muchia de pământ. Recunosc că eu uitasem complet traseul și locul ăsta și doar la el îmi aduc aminte. Este o mică zonă de pietriș întărit și înclinat cu câteva muchii care coboară în același stil la stânga spre noul schit!
Mergem pe buza muchiei și pe un drumeag de culme coborâm spre Bertea până la crucea mare. Lângă cruce sunt câteva bucăți de cruci vechi de piatră pe care le observ cu bucurie. Știu că pentru alții poate sunt niște simple cruci, pentru mine sunt urme și "mâini" ale celor ce au trăit aici. Nu e vorba neapărat de atingere, cât de apropiere de crucile cu care rezonez. Parcă ar fi niște oameni, nu doar niște pietre șlefuite!
În dreapta sunt trovanții. Deși îi mai văzusem, sunt la fel de încântat ca și data trecută. Cred că Ilinca nu este într-o fază prea bună că nu o încântă nimic din ce oferă Natura! Nu-i nimic, nu ne băgăm! Emil îmi arată un vâlcel pe care a coborât el spre trovanți și eu totuși optez pentru varianta ușoară fiindcă vreau să mergem toți la trovanți. Coborâm pe culme până la intersecția cu primul drum de căruță și de aici cotim al dreapta pe drumul care merge spre zona dorită. Lăsăm o stână pe stânga și înainte de o mică șa, cotim la stânga și ajungem la platoul trovanților. Pentru mine e prima dată când ajung lângă ei și sunt încântat ca un copil care primește o nouă jucărie! Las rucsacul jos, mă învârt în stânga și-n dreapta căutând unghiuri cât mai bune. Ilinca rămâne între trovanți și noi coborâm pe culme în jos. Pe lângă cetatea de pietre rotunde fixate în fragilul nisip (vorba vine fragil că e mai tare decât piatra!)sunt și mulți trovanți căzuți în căldarea de sub cetate. Emil vrea să coborâm pe acolo puțin, eu nu mă simt foarte sigur pe bocancii de protecție sub gleznă. Nu cobor! Nu-i bai, revine Emil la mine și pe o potecă printre spini coborâm pe stânga spre masă. Masa este de fapt un trovant imens căzut și spart în două. Mai jos vedeți cum se văd cojile uneia din părțile trovantului! De la masă găsim un al doilea trovant ascuns sub un arbust țepos și revenim în șa. Trecem peste șa și pe culmea următoare facem stânga și pe poteci clare ieșim la valea de argilă de sub căldarea trovanților. Malurile înalte și izvoarele de argilă cenușie sunt tare interesante. Revenim la căldarea și platoul trovanților și pe sub platou ajungem la stâna de mai devreme și apoi la Ilinca. Părea că a intrat într-o stare de bucurie absolută între pietrele energetice. Mă rog, spun asta pentru cine crede în energia pământului. Pentru alții sunt doar niște pietre pe care trebuie să îți scrijelești numele și eventual o inimioară :D!
Luăm rucsacii, mai ating o dată pietrele magice și pornim la drum. Tot pe drumul de mai devreme ajungem la primele garduri și case, pozez o cruce care îmi plăcuse mult data trecută și cotim la stânga pe ulița de pe lângă garduri. Un izvor și niște văcuțe ne opresc puțin și continuăm mai departe pe drum. În fața noastră se vede frumoasa Măciuca. După cum spune Emil (fiindcă a văzut-o), Măciuca e mai frumoasă toamna sau iarna când copaci sunt dezgoliți sau chiar sunt căciuli de zăpadă pe pietre. Tot îmi spune că și pe acolo îs trovanți și mi-au părut și mie ceva din niște poze pe care mi le-a arătat peste câteva zile acasă.
Când realizăm că drumul cotește la stânga pe sub Măciuca (e drumul pe care l-am lăsat mai devreme!) ieșim pe o potecă ciobănească la dreapta și începem să urcăm printr-o verdeață foarte frumoasă. Poteca tot urcă printre sau pe sub copaci și ne conduce printr-un ultim urcuș mai serios la stâna de sub Măciuca.
Cățelul de mai sus e jucăușul Milano pe care îl aduseseră rudele ciobanului de aici din Italia. De curând venise copilandrul de doar două luni! E foarte agil și latră și el ca să facă treabă. E tare simpatic și ne face să intrăm în povești cu ciobanul. Ne spune că aseară a trecut ursul prin stâna lor și chiar a ras o oaie. Ne arată locul și ghemotoacele de lână ca dovadă. Chiar mai mult, câinele negru pe care îl văzusem aseară a dispărut după atacul ursului! E normal să fie supărați pe asta, dar și înțeleg că pe acolo era drumul ursului până anul trecut când au ridicat stâna și încă e normal până s-o dezvăța de drum. Sau cine știe, dacă vede că aici găsește mâncare ușor, s-o obișnui și mai mult :D! Ciobanul ne întreabă dacă i-am văzut vacile mai jos și îi confirmăm că erau pe la izvorul de la marginea Bertei. Îi mulțumim pentru colaborare și ne arată drumul mai departe spre Ștefești. Coborâm pe poteca oilor și ne mirăm cum de se strânge foarte mult poteca. Trecem printre copaci cu ramurile foarte joase și foarte apropiate. Explicația este extrem de simplă: oile nu sunt așa de înalte ca noi :D! După o scurtă curbă de nivel urcăm până în prima șa pe care ne-o arătase ciobanul. Aici ne spusese el că au defrișat câteva hectare ca să poată veni cu animalele. Sincer să fiu nu prea se vede defrișarea asta!
Emil propune să mergem la Baia Verde să o vedem și noi și să ne întâlnim cu Vali, prietena lui, care era acolo cu niște vecini. Ilinca rămâne să ne aștepte la gară și mergem doar noi doi. Ne întâlnim cu Vali și cu vecinii, schimbăm câteva vorbe și rămâne să ne vedem mai mult săptămâna viitoare la povești. Emil îmi e ghid la ștrandul Baia Verde pe toate aleile și pe la toate lacurile cu salinitate diferită. Locul e superb amenajat și chiar merită o vizită balneară acolo cândva. Nici prețul nu e așa de mare față de un alt ștrand cu apă sărată aflat mai aproape de Grota Miresei. La lacul cel mai de sus ne vom opri la o bere după ce explorăm un pic un lac cu apă sărată semi-secat. E doar noroi sărat și nu ne încumetăm să mergem prea mult pe el fiindcă e moale și ni-i să nu ne afundăm în el. Berea o asezonăm cu niște discuții cu niște bucureșteni care abia descoperiseră stațiunea. Cam pe la 18.00 coborâm spre gară.
Cu mulțumiri lui Emil pentru idei și prietenie, mulțumiri în suflet și bucuria de a fi descoperit niște trasee și locuri noi, sper că nu v-am plictisit prea tare și veți mai citi și povestirile următoare (săptămâna viitoare vor fi două povestiri de pe cele două părți ale văii Prahovei (Baiului sudic șu refugiul Coștila)).
Să fim sănătoși!
