Vă amintiți că în drumul spre Luttotupa/Lutto päivätupa am menționat la un moment dat că în punctul Koskikara era o potecă/marcaj spre Vellinsärpimä. Și îmi rămăsese ca gând, dacă am toate condițiile propice, să fac un circuit pe la acea cabană. Mno, acum e vremea fiindcă toate par acceptabile.
Așa că undeva în jurul orei 9.45 sunt gata de drum, cu ceaiul cald în termos și biscuiții de rigoare în rucsac. Știu bine traseul și, chiar dacă pornesc pe o ninsoare puternică și -2 grade Celsius, am orientarea în cap foarte clară până la acel punct menționat mai sus. De acolo văd ce fac, dar sigur din cele două variante una trebuie să fie accesibilă.
De la punctul de intrare în parc cobor pe la Kummituskämppä, trec de podețul de lemn și se luminează. E pădure plină de chiciură și ceață și astea nu sunt piedici când vrei cu adevărat să ajungi undeva! De la Iiskonlompolo fac stânga pe la intersecția Kullanhuuhtojnatie și ies în durmul spre Saariselkä Ski Resort. Ninge atât de fain că îmi mulțumesc și mulțumesc Bunuțului pentru minunăția asta de vreme. În gând, bineînțeles, că doar nu oi vorbi singur! Deși, la stilul interiorizat, introvertit care mi se potrivește cu cel finlandez, nu m-ar mira. Doar gândurile merg în toate direcțiile chiar dacă de fiecare dată introvertiții caută să le controleze. Și mai ales în solitudine se manifestă și vin cu o viteză mult mai mare (unii ar spune că asta e ADHD când în copilărie se numea hiperactivitate (cerebrală)!). Dar hai să ne concentrăm pe drum. Trec de capetele de jos ale instalațiilor pe cablu și intru imediat pe valea liniștită Lutto unde spre Vellinsärpimä scrie că am doar 6 kilometri. Dar veți vedea ce înseamnă asta. Cunosc poteca spre Lutto și mă opresc puțin după 3.4 kilometri la intersecția Koskikara pentru a lua o decizie: înainte sau dreapta. Înainte am 3.5 kilometri, la dreapta am 2.6 kilometri. În față cel puțin primii 2.1 kilometri sunt bătătoriți sau cu puțină ninsoare proaspătă. În rest nu știu. Dar de ce aș alege calea ușoară când pot alege calea mai grea? Este 10.55 și am destule ore cu lumină.
Și începe distracția. De la primii pași intru în zăpadă până la mijloc. Ridic piciorul și intru iarăși cu celălalt picior. Și tot așa. Noroc că poteca este vizibilă prin pădure și stâlpișorii, chiar dacă sunt acoperiți cu chiciură, sunt foarte vizibili. Așa că dă-i, Cezare cu praf de mers. Fiecare pas cere efort și mă opresc la fiecare 10-15 pași. Câteva zeci de secunde și mai departe. Cobor în două vâlcele pe care le urc apoi pe partea cealaltă, ajung într-o poiană unde aparent se pierde marcajul și îl intuiesc undeva la stânga. Se va confirma cu primul stâlp de marcaj. Până aici am făcut jumătate de oră. Urmez poteca ce se pierde uneori printre copaci și după încă jumătate de oră chiar am obosit. Mă trântesc în zăpadă, chiar în potecă și mă scufund 30-40 de centimetri. Dar îmi fac un fel de scaun, îmi îndrept picioarele ca să nu amorțească în poziție nefirească, beau niște ceai cald și mănânc 4-5 biscuiți și parcă forța s-a refăcut instant. Indiferent ce ar fi îmi aduc aminte de conceptul SISU. Nu te lăsa, Cezare. Știi că poți! Ai trecut tu prin situații mult mai grele în Carpații tăi! Dealurile astea doar au multă zăpadă, dar merg.
Tot înainte, domnu' cercetaș! Gata oricând! Și așa, pas cu pas și cu odihnă la fiecare stâlp sau chiar la doi stâlpi, înaintez câteva sute de metri, fac ușor stânga în același ritm și la 13.10 ajung la intersecția Pietarinvaara. Văd în stânga o potecă bătătorită și cu ceva zăpadă proaspătă și acum sunt liniștit. Pe aici, la stânga, este poteca spre intersecția Luttotupa. Sau poate puțin mai în față. Harta îmi arată că mai am 300 de metri până la cabană. Bravo, Cezare! Ai trecut ce era mai greu!!! Ești tare!
Poteca este acum orizontală și zăpada ușor tasată. Merge foarte lejer. În vreo 200 de metri, după ce am lăsat pe stânga o variantă spre Luttotupa, dau de punctul SOS și panoul de la Vellinsärpimä. E foarte tare! În față am două poduri de lemn peste Tammukkaoja și imediat pe stânga este cabana. Punct ochit, punct lovit! Mă declar fericit că am ajuns aici și intru pentru scris în caietul de cabană, ceai cald și biscuiți! Stau o jumătate de oră, de la 13.27 la 13.57 când se întunecă afară și sunt gata de întoarcere.
Înapoi pe podul de lemn și încă puțin până la varianta dinainte de intersecția Pietarinvaara. La dreapta verific harta și ar trebui curând să intru în poteca de merge spre Luttotupa. Și asta se întâmplă după vreo 100-150 de metri când văd primii stâlpi de marcaj care vin din stânga dinspre punctul amintit. Deci acum stau liniștit, sunt pe drumul bun și indiferent cât mi-ar lua știu drumul spre casă. Deci o potecă faină, la orizontală, mă duce până la vreo 200 de metri înainte de panoul descriptiv și săgețile de dinainte de cabană. Văd o variantă la stânga care mă scoate în valea Lutto, mai jos de intersecția despre care vorbeam. Ies în 200-300 de metri în drumul larg și acum mă simt acasă fiindcă am mai fost pe drumul ăsta (merg la panou pentru a avea confirmarea punctului unde mă aflu).
Începe să ningă și merg constant, fără pauze. La 15.00 trec de intersecția Lutto și apoi în încă 5 minute de Koskikara. Și de aici, fiindcă nu mai am la ce face poze și ninge cu fulgi mari, merg continuu până la intrarea în zona pârtiilor. Pe panoul deja cunoscut scrie 2.1 kilometri până în Saariselkä. Dar asta înseamnă prin fața bisericii, ceea ce la mine nu mai este cazul fiindcă fac stânga pe pârtia care mă urcă spre punctul de intrare/ieșire în/din parcul național/kansalispuisto Urho Kekkonen (16.15).
Știu că nu am făcut ceva extraordinar, dar mă simt ca un descoperitor al Laponiei datorită acelor kilometri cu zăpadă mare.
Evident că nu uit de cei doi urși tăcuți de aproape de casă și de o mămăligă sănătoasă și un păhărel de pălincă. Care, a-propos, pentru Istvan care este din zona de est a Ungariei, aproape de granița cu România și Ucraina, este ceva foarte tare. Din câte mi-a povestit, a trecut prin ceva experiențe mai puțin plăcute cu alcoolul și evită să bea prea mult și prea tare. Acum să îmi spună cineva că nu s-a amețit cu pălincă. Eu recunosc, am făcut asta și nu numai o dată! Mai ales când am uitat de slană, ”pansamentul gastric” ce contra-balansează/neutralizează alcoolul tare. Bine, și din poziția de salvator, este de înțeles la Istvan să evite alcoolul în cantități mari.
Noapte bună, exploratorule/călătorule virtual!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu