Hai cu trenul la Comana, din Gara de Nord. Aaaa, stai că altă dată mergea de la gara Progresu! Tocmai asta vreau să văd: care e legătura dintre Gara de Nord și Progresu! Și este, evident, la început drumul spre Craiova și apoi calea ferată de lângă linia de centură. O știam de la mersul cu mașina pe acolo. După Jilava e o linie laterală care intră spre Progresu, trenul stă vreo jumătate de oră acolo și apoi pleacă în sens opus (cu mutat locomotiva și lăsat un pic vagoanele libere, fără locomotivă) pe linia București - Giurgiu. Vreau să văd și podul peste Argeș, măreața lucrare care a ținut linia închisă vreo 15 ani. Vom trece de Comana (am mers de multe ori cu trenul până aici) și coborâm în halta următoare, Vlad Țepeș. Este doar peron, fără clădire a gării. Emil mai fusese pe aici, în special prin pădure, spre sud. Eu mai fusesem de câteva ori prin zonă, dinspre Comana și o dată dinspre Mihai Bravu. Niciodată dinspre/înspre sud! Emil îmi povestește despre copacii imenși și despre ce a aflat de la un pădurar. Inclusiv vinul bun primit de la acesta :D! Acum, înainte de a intra în pădure, vreau să merg la biserica Sf. Dumitru/Dimitrie care pare foarte faină, cu acoperișul cu tablă albastră, vizibil peste casele satului. Deci cu Google Maps ne orientăm, coborâm de la calea ferată spre apa/bălțile Gurbanului și apoi urcăm în sat. Pe prima uliță la dreapta mergem spre biserică.
Școala, grădinița și apoi Căminul cultural ni se arată foarte frumoase pe partea dreaptă. Strada Bisericii ne duce la poarta cu turn-clopotniță. Este deschis, admirăm icoanele desenate în poarta de intrare și mergem în curte pentru câteva poze. Ne vede un nene de peste drum și apoi apare un altul, în civil. Este preotul tânăr care ne povestește foarte multe despre biserică, locuri și oameni. Mie îmi plac preoții care emană suflet și căldură prin felul lor de a fi și mereu îmi face plăcere să vorbesc cu ei. Mă bucură că Emil află astfel de omul acesta (evident că nu știam de el, ne-a întâmpinat când a văzut că i-am călcat pragul bisericii), foarte fain și ”în datorie sufletească” pentru comunitate. Chiar vom urmări apoi activitatea parohiei pe facebook. Sunt adaptați la vremuri, prin tehnică, atât cât este nevoie. Nici nu îți dai seama când trece timpul cu un om atât de fain și ne scuzăm că trebuie să mergem mai departe prin pădure. Chiar primim binecuvântare înainte de plecare și ei se apucă de ceva lucrări prin biserică. Admir mereu oamenii care se opresc din ce au de făcut ca să îți acorde comoara cea mai de preț, TIMPUL lor atât de prețios! (Emil povestește de vinul bun primit de la pădurar și atunci preotul, după ce ne dă să gustăm, îi donează lui Emil o sticlă de vin adusă în biserică pentru împărtășanie; de unde avem dăm mai departe că are grijă Dumnezeu să avem de toate!)
”Șoseaua” Bujorului (de fapt o stradă ca oricare alta din sat) ne scoate spre calea ferată peste lunca Gurbanului. Acum pare totul uscat și îmi imaginez că vara verdele acoperă gunoaiele aruncate peste tot. Ca să fim realiști, așa este în România, nu doar locurile faine cu care ne mândrim. Dar știm și că în orice putem vedea Frumosul, dacă vrem. Aștept să treacă mașinile peste calea ferată pentru a face poze fără numere și apoi urcăm drumul asfaltat care merge peste câmp, spre pădure. Faină e panorama spre sat...
Mno, cel mai simplu ar fi să mergem pe drumul aflat în continuare prin pădure. Dar: 1. De ce să fie lucrurile simple? (gândire de inginer ;)) și 2. Frumusețea și detaliile pădurii nu le vezi de pe asfalt, ci de pe poteci și drumuri laterale, dacă te ”aventurezi”. Bine, cu Google Maps e o semi-aventură fiindcă mereu trebuie să te orientezi și în același timp să și observi micile minuni de lângă tine. Dacă te interesează asta și nu doar cum să ieși mai repede din pădure la vreun drum umblat. La un moment dat vom traversa drumul care traversează pădurea, între Comana și Mihai Bravu. Acolo ne întâlnim cu doi băieți și Emil îi întreabă de drumuri. Ne ghidează ei, dar nu mă cunosc pe mine. Ei știu de drumul care merge pe la ocolul silvic unde altă dată văzusem bujori și stupi. Da, știu drumul, dar de ce am merge pe un drum cunoscut? Hai mai departe spre nord, tot în față, fiindcă trebuie cumva să ajungem la drumul dintre Comana și Fântâna Vlad Țepeș. Și așa se și întâmplă, cu întâlnirea CA și CR (marcaje) și a unei zone cu apă care zici că e mangrovă. Foarte faină și tot așa, găsită atunci când ieșim din drumul forestier marcat cu CR!
Faini sunt ghimpii (pădureți) (Ruscus aculeatus), urechea babei (sau ”ochiul caprei”, ”pocal de rubin”, ”urechiușe” sau ”cizma/talpa cucului”) (Sarcoscypha coccinea), ceea ce știam că se numește ”ochiul boului” și găsesc ca ”Vaca Domnului” (Pyrrhocoris apterus) sau gărgărițe/buburuze/mămăruțe/Boul Domnului (Coccinella septempunctata)... Să nu spun de stejarii multi-seculari de pe drumul menționat doar un pic mai sus. Mergem la izvor și pe pontonul ce intră prin stuful de pe marginea lacului Comana, atât cât permite siguranța. La întoarcere Emil intră în vorbă cu oamenii întâlniți despre diverse. Eu îl alerg ”cam mult” și mă concentrez mai mult pe natură și mai puțin pe alte discuții ne-legate de locul unde mă aflu.
Zice că resimte un pic piciorul și trage de el. Îl știu că are voință și e normal să îl las să meargă în ritmul lui. Și el mă lasă în ritmul meu și cu piticii mei de explorare continuă. Doar ne știm de o grămadă de ani. Vreo 15 să tot fie... Emil tot continuă pe drum, spre Comana și gară și eu mai fac mici ocoluri pe la baltă, pe drumuri laterale, paralele cu drumul mare, principal sau prin parcul de aventură sau celelalte amenajări (cum ar fi grădinile de condimente sau de lavandă și zona pentru călărit sau tras cu arcul). Aș putea ieși pe același drum pe care e Emil și, când îl sun și îmi spune că e la intersecția din centru, eu sunt pe strada Gheorghe Rădulescu, pe partea cealaltă a Neajlovului. Mă așteaptă pe o bancă până ajung la el. Asta dacă scap de câinii care mă latră la ieșirea din spatele parcului. Glumesc, desigur: sunt câini de talie mică și chiar mă amuză lătratul lor în loc să mă sperie.
Emil luase câte o înghețată pentru amândoi și savurăm înainte de a merge la gară. Acolo povestim puțin cu șeful de gară până să ne punem pe așteptat trenul spre București. Vreo jumătate de oră, nu mai mult. Spre tristețe aflăm că iarăși se va închide o parte din linie pentru alte lucrări de modernizare. Linia asta e mai mult închisă decât deschisă pentru circulație publică :D!
Câteva poze la apus, din tren. Controloarea, foarte simpatică și volubilă, ne confirmă că se va închide linia de săptămâna viitoare pentru noi lucrări. Alți doi ani de așteptare... Eu prefer să mă uit la ce poze am făcut și îl las pe Emil să povestească cu alți doi drumeți care fuseseră tot așa, la pădure pe undeva.
Ne e cam foame și Emil îmi propune să mergem la restaurantul Koksal (e și restaurant și cofetărie) turcesc din apropiere de Mall Vitan. Sunt, într-adevăr, foarte faini și deschiși oamenii și modul lor de interacțiune îmi aduce aminte de turcii de lângă aeroportul internațional Istanbul unde am mâncat și stat la povești după întoarcerea din Ararat, anul trecut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu