Dimineață am de făcut niște analize la clinica Regina Maria Orhideea. Este într-un complex de birouri care are în jurul lui un mic părculeț numit Milcari. Interesant ca amenajare în mijocul orașului...
În apropiere este autogara IDM Basarab. Merg să văd dacă mai sunt curse spre Cheia și la ce ore. Și acum, peste o jumătate de oră, este cursă până la Măneciu! Ooo, păi hai acolo pentru câteva ore! Chiar de costă un pic cam mult, merită orice pentru câteva ore în afara orașului. Parcă undeva între 40 și 50 de lei, nu mai știu exact... Dar faptul că în două ore și ceva sunt la Măneciu chiar nu mai contează. Cu trenul este ceva mai ieftin, dar sunt ore de plecare destul de aiurea și face și mai mult ca timp! Așa că merg cu microbuzul și îmi propun să mă întorc cu trenul. Pentru asta voi face o poză la mersul trenurilor, în gară, înainte de a porni în explorare. Văzusem zilele trecute pe Google Maps un punct numit Râpa Roșie pe valea Teleajenului...
De la gară urmez linia de cale ferată spre nord, cu privire peste grădinile liniștite spre Grohotișul cu ceva zăpadă la altitudine. Știți liniștea aceea de sat/comună mică? De zic orășenii că ”liniștea doare”? Doar câte o găină cotcodăcește din când în când sau câte un câine mai latră la ceva ce doar el vede sau simte... Îl sun pe Emil să îi zic pe unde sunt și îmi spune de diverse persoane de prin zonă. Așa este el, nu mă pot supăra pe el. Dar fără să vrea trăiește în agitație și uneori pare să se alimenteze din ea. Dar oamenii sunt diferiți și asta este bine. Unitatea și prietenia se construiesc inclusiv cu diferențele astea! Sunt la capătul căii ferate, acoperite parțial de tufișuri și ies în strada Bodeni. Hm, pe aici îmi spune Google Maps acum că ar fi micro-berăria Zăganu. Sa fiu sincer nu mă uit special și nu observ nimic. O fi... Fac dreapta și ies pe deasupra bisericii Sf. Nicolae la un pod. Îmi propun să o vizitez la întoarcere sau cu altă ocazie. Trec pe sub pod la dreapta și cobor serpentinele care mă duc la un punct al Apa Sco S.A. Bănuiesc că e ceva legat de administrația barajului. Mai cobor un pic și în față este un depozit. Pe stânga e lunca Teleajenului și în amonte se văd lucrarile hidrotehnice dinspre baraj, mai ales cele de protecție la viituri. Îmi place tare mult unghiul fotografic, mai puțin văzut... Trec peste o pasarelă pietonală și sunt la intrare în satul Chiciureni protejat de o faină troiță. Chiar mă simt foarte bine între case mici și oameni cu bun simț. Mă orientez pe Google Maps și mai ales întrebând oamenii.
”Mergi după băiatul ăla cu căruța. Îți arată el drumul spre Râpa roșie!”
După câteva sute de metri băiatul face dreapta prin luncă și îl întreb dacă am pe unde trece înapoi spre Măneciu, mai jos. Da, e mai jos un stâlp de beton. S-ar putea trece pe acolo! Mulțumesc și merg mai departe pe drumul indicat de el. Acesta urcă ușor și ajung la o îngrădire aflată sub o ruptură de teren. E așa interesantă roca acolo. Pare a fi calcar ros de apă în partea de jos... Ceva mai în față dau de zona unde e stâlpul de beton pe care se poate înainta până la mijlocul apei. Și de acolo? Bine, mă gândesc că omul o fi trecut cu căruța și atunci este ușor. La pas pare apa cam până la jumătatea gambei sau poate până la genunchi. Hai că văd dacă găsesc un alt loc mai încolo. Pare pe Google Maps să fie un podeț la vreun kilometru după râpă... Urc drumul la stânga și ies înainte de peretele de argilă roșie. La începutul lui, mai bine zis! Dar în sus pe drum nu are rost să merg și să cobor sub perete nu am nici o șansă la cât de deși sunt arbuștii. Și mai sunt și cu țepi... Înapoi dară la stâlpul de beton să găsesc o soluție să trec apa! Eeee, soluția este extrem de banală: treci, Cezare, apa, descălțat! Ce, poate fi mai rece decât o apă de munte? Mă descalț și intru prin apa răcoritoare. Chiar e plăcut de nu ar fi pietre alunecoase... Fac fiecare pas cu grijă și intru într-o zonă cu amestec de nisip și nămol. Cam până la osul gleznei! Dar nu e bai că am doar câțiva metri de mers așa. Și merge chiar bine! Ies super bucuros pe partea cealaltă cu gând că am făcut hidromasaj și ”nămolo” - masaj. E chiar plăcut să simți cu talpa tot felul de substrat, de la apă la nisip, nămol, pământ, iarbă, pietricele mărunte. Parcă mai vii de acasă, domnule! Nu mă așez să mă încalț, ci mai merg câteva zeci de metri până găsesc o grămadă de pietre pe care să mă așez. Drumul face în sus-dreapta și eu trebuie să fac stânga, paralel cu apa, prin arbuști, ca să ajung cât mai aproape sub râpă. Cercetasem zona și, dacă reușesc să ajung în câteva sute de metri la un capăt de drum, de acolo lucrurile devin banale.
Mă șterg pe picioare cu șervețele umede și apoi cu altele uscate fiindcă știu de pe Via Transilvanica și nu numai că umiditatea în șosete sau încălțămintea nepotrivită pot cauza neplăceri. Pun adidașii, mă asigur că las doar mizeria, deșeurile de ceramică sau tablă pe care le-am găsit și pornesc prin desiș spre sud.
Las pe dreapta niște hale și vreo 500 de metri mai în față, pe stânga, este un pod pietonal care duce în satul Costeni și o stație de autobuz. Pe un afiș scrie orele la care vine autobuzul pentru elevi: 7.20, 7.25. Mno, bun! Nu îmi e de folos, dar ajută ca punct de orientare. De aici este clar că drumul spre haltă/gară urcă la dreapta pe strada Mocanilor. Mă orientez cu Google Maps printre case, la un moment dat trec printr-o zonă cu pădure care dă impresia că ai ieșit din sat și de fapt este doar o pauză de case. Ajung la două troițe, fac stânga pe pod, urc printre case, una din ele având în curte statuete cu Albă ca zăpada și cei șapte pitici și altele, mai în față alta având afiș de vânzare și număr de telefon (dacă e preț ok cred că ar fi bună ca soluție, la pensie, pentru liniștire!), mai las două troițe pe stânga și ajung la Ulița Neagră (nu râdeți, așa se numește pe Google Maps!) între paraclisul de cimitir Sf. Ioan Evanghelistul și biserica cu cupole interesante ”Adormirea Maicii Domnului”. Nu merg până la ea și este interesant că găsesc ceva informații nu pe vreun site oficial al Bisericii Ortodoxe, ci pe un site al unei biserici penticostale. De apreciat!
”Istoria actualului lăcaș de cult este profund înrădăcinată în tradiția religioasă a zonei. Edificiul pe care îl putem admira astăzi a fost construit între anii 1891 și 1896, luând locul unei biserici mai vechi, din lemn, ce data din anul 1777. Inițiativa ridicării noii biserici a aparținut preotului Vasile Georgescu, care, alături de enoriași, a depus eforturi considerabile pentru a crea un spațiu de rugăciune durabil și reprezentativ. Piatra de temelie a fost pusă într-o perioadă de afirmare a identității naționale, iar sfințirea sa la 14 septembrie 1896 a marcat un moment de împlinire pentru întreaga comunitate.
Din punct de vedere arhitectural, biserica este un exemplu elocvent al stilului neobizantin, predominant în construcțiile ecleziastice românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Construită din piatră și cărămidă, structura sa solidă a rezistat încercărilor timpului, inclusiv cutremurelor majore din 1940 și 1977, necesitând ulterior lucrări de consolidare și reparații. Planul bisericii este unul treflat (în formă de cruce), o caracteristică specifică arhitecturii ortodoxe, fiind dominată de o turlă centrală impunătoare, Pantocratorul, și completată de două turle mai mici deasupra pronaosului. Această compoziție armonioasă conferă clădirii o eleganță sobră și o prezență distinctă în peisajul local. [...]
Un element deosebit de apreciat, menționat în mod repetat de cei care au trecut pragul bisericii, este vitraliul. Unul dintre vizitatori subliniază că "Vitraliul este minunat!", o afirmație care surprinde impactul vizual și spiritual al acestor ferestre. Lumina filtrată prin sticla colorată creează un joc cromatic special în interior, contribuind la atmosfera sacră și punând în valoare scenele biblice reprezentate. Aceste vitralii nu sunt doar elemente decorative, ci și o parte integrantă a experienței contemplative pe care o oferă acest lăcaș de cult.”
Mai multe informații puteți citi și voi pe site :). Este de vizitat cândva. Și eventual de simțit atmosfera interioară, a comunității. Acum nu am vreme fiindcă trebuie să ajung la tren...
Asta înseamnă ieșit pe Ulița Neagră/strada Dr. Bianu Emil la DN 1A. Las Căminul cultural pe stânga, fac dreapta pentru 200-250 de metri și mă aflu la Monumentul Eroilor ridicat la 29 iunie 1923 și dedicat celor 108 eroi din Măneciu Pământeni căzuți la datorie. În spatele lui este o foarte faină troiță cu multe sfaturi creștine drepte și demne pe toate cele patru fațete ale crucii. Să ne fie cu iertare că nu cred că există zi să nu încălcăm măcar unul din ele, conștient sau nu, cu sau fără voia noastră (eu recunosc că mai încalc dintre ele, nu sunt fără de păcat!).
În două minute sunt la halta Măneciu Pământeni și în alte câteva minute vine trenul TFC care mă va duce la Ploiești Sud. Simpatic e domnul Goe care te întâmpină pe peronul 1 al gării. La prima vedere este șocant de înalt și stârnește zâmbete pentru cei ce știu de el.
”– Vezi ce bine-i șade lui - zice mam' mare - cu costumul de marinel?
– Mamițo, nu ți-am spus că nu se zice marinel?
– Da' cum?
– Marinal...
– Ei! ziceți voi cum știți; eu zic cum am apucat. Așa se zicea pe vremea mea, când a ieșit întâi moda asta la copii - marinel.
– Vezi, că sunteți proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice nici marinal, nici marinel.
– Da' cum, procopsitule? întreabă tanti Mița cu un zâmbet simpatic.
– Mariner...
– Apoi de! n-a învățat toata lumea carte ca d-ta! zice mam' mare, și iar sărută pe nepoțel și iar îi potrivește pălăria de mariner.”
Îmi luasem bilet, din tren, de la Măneciu la București Nord, cu schimb în Ploiești Sud cu un tren automotor care vine de la Slănic. ”Drum bun, conașule!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu