Colegi de tură: Cosmin, Adi Brezeanu, Cezar
Muntele se lasă descoperit... Adi ajunsese o dată pe Țurțudui și știa traseul cu o oarecare aproximație. Atunci a urcat cu câțiva prieteni pe o zonă expusă și de multe ori ”în patru labe”. Cum acum este ceva zăpadă, ne propunem o variantă ușor ocolită spre vârf. Adi vorbește cu un prieten, Cosmin, din Focșani care vine cu mașina și ne ia pe amândoi din Buzău. Din Buzău mergem în sus pe râul omonim pe DN10 până în Măgura, facem dreapta spre Pârscov și tooot înainte până în Bozioru (Buzioru mai apare pe unele hărți). Până aici am avut asfalt, de aici încolo avem drum de pământ și piatră, destul de bun până în Fișici și apoi mai departe pe deasupra cătunului Găvanele mergem pe multe serpentine până în Nucu. Sunt câteva case pe partea stângă a râului Fișici (dreapta cum am urcat noi) și, la capătul satului, o uliță care duce la mai multe case pe partea dreaptă. Ulița se termină la un moment dat înainte de ultima vale spre muchia pietroasă ce ne desparte de valea Muscelu Cărămănești-Buduile-Scăieni (Scăeni)-Văvălucile. În muchia asta este un vârf cu pante abrupte spre nord numit Vârful Goților. ”Vârful îi este retezat ca În muchie la Arie (Ivoiu) - lucrare artificială (sanctuar? loc de refugiu?)” (sursa). Peste câteva săptămâni vom reveni prin zonă... Trecem de prima parcare și lăsăm mașina în a doua (le știe Adi de data trecută). Întâi vrem să facem o plimbare cu bagaje mici (asta înseamnă că lăsăm corturile, izoprenele, saci de dormit și ceva mâncare la noi și le vom lua pe seară din mașină).
Ziua 1 - sâmbătă 28.01.2017
Lăsăm mașina să se hodinească, vorbim cu un localnic despre prezentul destul de trist al satului (doar bătrâni și case părăsite) și pornim la drum. Câteva sute de metri înapoi pe drum printre case și apoi la salcia cu marcaj BR facem stânga (conform hărții pe traseul 2 marcat cu BR).
De notat biserica de lemn cu clopotniță pe care este o săgeată indicatoare spre bisericile Nucu și Aluniș, vârful Zboiu și lacul Hînsaru! Urmăm drumul care urcă prin livezi și curând printre limbi de apă înghețată și păduri curățate de frunze vedem piramida Țurțuduiului. Mai aproape sunt niște cușme de căpițe care îmbie la câteva poze...
Văzusem că face un drum la stânga și inițial urmăm un drum un pic la dreapta în sus spre alte poieni în direcția est spre Brăești (asta spun de pe Google Maps). Mie tare mi se pare că drumul prin șaua ce se vede într-acolo este cel pe care altă dată venisem dinspre Fundătura. Cum nu mai țin minte și informațiile/amintirile lui Adi sunt mai noi, mă las condus de el. Aici, unde suntem în ultima imagine de mai sus, este în pădure o urmă vagă de drum ce urcă spre șaua sud-estică a Țurțuduiului! Coborâm mai jos în poiană pe la marginea pădurii și urcăm pe drumul ce se vedea clar pe partea vestică a crestei muntelui dorit. Bineînțeles că Adi aici recunoaște locurile și ne conduce drept la Fundătura.
”Fundătura” este atestată ca schit în 1678. În istoricul afișat aici se spune că a fost biserică de lemn și apoi sihăstrie pentru mulți călugări. Tradiția spune că înainte a fost sihăstrie de călugărițe, dovedită de ”frecvența toponimelor de gen feminin din partea locului cu o vechime de peste cinci sute de ani”. De la ele se spune că ar fi luat ființă satul Călugărițele. Se spune că aici nu au trăit niciodată mai mult de 12 călugări sau măicuțe căci ”potrivit regulilor sfântului Vasile cel Mare, o sihăstrie nu avea mai mult de 12 călugări. Iar dacă depășea acest număr ea devenea , adică mănăstire cu viață de obște pierzând calitatea de ”.
Acum poate e adevărat ce e scris aici, dar părerea noastră este puțin diferită. Cu siguranță era mult mai ușor să facă aici o altă biserică de lemn la cât este în jur. Or, studiind puțin piatra, am văzut că este făcută dintr-o rocă mai dură, nu prea ușor de modelat cum sunt altele din zonă. Părerea noastră este că aici a fost de fapt un adăpost precreștin cu scut antidetecție natural. Dacă în pădure se poate detecta foarte ușor orice ființă cu sânge cald, sub pământ sau în piatră acest lucru este imposibil de făcut din exterior și poate aici chiar a fost un adăpost într-un vechi război cu arme superioare celor din prezent. De studiat pentru cei ce cred într-o astfel de posibilitate ;)!
Ieșim și pornim în sus pe drum. Din când în când se mai vede câte un marcaj BR și urcăm în câteva serpentine și apoi la dreapta spre culmea stâncoasă a Țurțuduiului. Se termină drumul și Adi ne arată pe unde au urcat pe culmea stâncoasă expusă. Atunci mergea că era uscat, acum sunt prea multe frunze, e zăpadă și noroi, posibil ceva gheață și riscăm să alunecăm. Mai bine facem stânga prin pădure să ajungem cumva în culme pe partea stângă a vârfului... Urcăm cu atenție și găsim trepte care ne duc printre fagi și pietre cu căciulițe de zăpadă până sus pe culme...
Știm cam pe unde suntem și intuitiv găsim niște poteci la dreapta. Ar părea și o culme la stânga și mergem puțin pe ea pentru niște belvederi (nu sunt sigur dacă este și Zboiu printre vârfurile piramidale de la orizont), un pic de cercetare a culmii și apoi revenim în mica șa și la dreapta tot în sus pe culme. Știm că trebuie să ajungem sus la Crucea Spătarului! Potecile ne urcă care pe unde și după multe schimbări de direcție dăm de marcajul BR. În stânga coboară și realizez că este spre Piatra Îngăurită (e un gând să ne întoarcem pe acolo dacă n-o fi prea lung) și la dreapta mai pare să mai urce doar puțin. Urcăm printre pietre cu inscripții și suntem la Crucea Spătarului - de la spătarul Cristea (sau Crucea lui Agaton, atestată la 1524). Se spune că ar fi fost adusă aici cu bivoli, că era mult mai înaltă și că undeva în zonă este ascunsă o comoară pe care au căutat-o mulți fără izbândă. Nu ne agităm să o căutăm, deocamdată ne potolim un pic foamea înainte de a porni mai departe la drum. Eu caut alte inscripții (capul de cerb, crucea și sabia) din apropiere... Uite aici câteva informații și cu siguranță mai multe puteți afla de la Diana Gavrilă, călăuză locală cu atâta dăruire și bunătate în tot ce face.
Cum vrem să ajungem pe Țurțudui, ne urmăm ghidul personal care ne coboară pe poteci de el știute spre Bucătărie, o altă construcție rupestră. Nu coborâm la Bucătărie ci facem dreapta, coborâm în șa și printre copaci căzuți ajungem la baza pietrosului Țurțudui. Se spune că pe vremea fostului regim vârful era interzis oamenilor obișnuiți și pe el se făceau cercetări extra-senzoriale (de genul celor studiate de Departamentul Zero ca dispariții neelucidate sau încărcări energetice foarte puternice). Nouă ni se ”permite” accesul și ne odihnim sus pe vârf alături de cățelușa ce ne-a însoțit până acum.
Cu bucurie pentru atingerea acestui vârf (materializat în ceva mesaje și postări de poze în mediul on-line) revenim la Crucea Spătarului și coborâm pe marcaj spre Agatoane.
La Agatonul Nou (cu hramul Sf. Ioan Zlataust, atestat documentar în 1587) ne întâlnim cu Diana cu un grup destul de mare (cred că sunt undeva între 15 și 20). Diana ne întâmpină ccu îmbrățișări ca pe vechi prieteni (deși pe mine acum m-a văzut prima dată). Cum e și normal pentru mine, trebuie să mă recunoască cineva. Și de data asta îl recunosc și eu pe Tibi cu care schimb câteva vorbe! Ei urmează să se ducă în sus spre Crucea Spătarului, noi în jos spre poiana Cozanei!
Trecem pe lângă Agatonul Nou și ceva mai jos eu știam că poteca trebuie să facă dreapta pe un vâlcel. Nu mai vedem marcaje și ne răsfirăm ca să cercetăm zona. Până la urmă regrupăm și mergem pe un traseu marcat cu BA pe partea cealaltă a culmii. De notat că aici marcajele sunt haotice și de aceea e bine să mergi îndrumat de cineva! Ne regrupăm și ținem marcajele astea, noi pentru toți. Tot urcăm, tot urcăm și ajungem la locul de panoramă unde urcasem și mai devreme de la Fundătura. No, acum ce facem?
Hai pe creastă în jos. Pe moment credem că e creasta care coboară la Bisericuța lui Iosif. Așa pare în partea asta de sus. Coborâm puțin, apoi avem de urcat printre stânci și iar de coborât. Adi e înainte și cercetează locurile și abia ne auzim unii pe alții (eu și Cosmin suntem în spate). Când nu mi se mai pare sigur, îi strig lui Adi că eu nu mai cobor că nu mi se pare sigur. Nici pe Cosmin nu îl îndeamnă nimic să coboare. Noi nu mai mergem! Adi ne strigă că el nu se mai întoarce și îl anunțăm că noi ne întoarcem și coborâm pe altă parte spre poiana Cozanei. Un pic cu inima strânsă și eu am încredere în Adi! De fapt el mai fusese pe aici pe la Scaunele lui Negru Vodă și dăduse de o zonă cunoscută lui! Noi revenim în zona plată, mai sigură și găsim drumul care ne coboară la Bisericuța lui Iosif (cea cu două încăperi și peștele paleocreștin simbolizat de deasupra ușii).
”Totul arată că aici a fost o însemnată bisericuță, probabil cea a mănăstirii Ioan Bogoslov. Datarea așezării în sec. III-IV este unanimă. Iosif era confesor la mănăstirea Sf. Gheorghe. Despre el C.D. Aricescu a lansat unele legende. În față se înalță un brad falnic, catarg al Carpaților. În 1871, când Al. Odobescu vizita zona însoțit de pictorul H.Trenk, în desenele acestuia bradul apare cât un mijloc de haiduc.” (text pe panoul explicativ).
Pe poteca marcată acum clar coborâm spre izborul sulfuros de unde nu reușim să bem apă fiindcă este acoperit cu plastice și închis, mai jos la baza peretelui dăm de un loc de veci pe a cărui cruce scrie ”Ieroschimonahul Avram” și mai jos ajungem sub arcada de sub chilia lui Dionisie (Adi ne spusese de ea și mă bucur când o găsim fiindcă e nouă pentru mine, chiar dacă am mai fost în zonă). Aici ne aștepta Adi care coborâse de vreo 10-15 minute în poiana Cozanei.
Găsim pe lumină cel mai bun loc de cort chiar lângă masa de sub culmea în care e chilia mai sus amintită. Adi îmi arată Scaunele lui Negru Vodă și placa ce descrie Fundul Peșterii puțin mai sus de noi. Poate urcăm mâine dimineață!
Acum trebuie să mergem la mașină să luăm corturile. Mergem mai mult sărind gardurile pe partea stângă a drumului (fiindcă pe drum e strat gros de gheață) și ieșim la drum unde dispare gheața. Coborâm câteva sute de metri, facem trei serpentine alternative la dreapta, stânga și iarăși dreapta și mai avem două zone cu gheață. Pe prima o ocolim parțial pe partea dreapta și apoi spre mijlocul ei ne lăsăm pe malul de pământ, trecem pe stânga și apoi o ocolim până se termină și chiar înainte de mașină cu vreo sută de metri mai avem de trecut o zonă cu gheață (inclusiv pe deasupra apei). Cam interesant să mergem pe aici înapoi pe noapte și la mașină nu ni se mai pare așa de greu. Cât putem să facem: o jumătate de oră la deal? Strângem totul de-a valma în rucsacii, închidem mașina și pornim în sus pe unde am venit. Doar zona mare de gheață o ocolim pe partea stângă a drumului prin curtea unei case închise (sunt pârleazuri care îmi dau siguranța că putem trece liniștiți, doar câini să nu fie!) și apoi peste alte două garduri ajungem la masa mare din poiana Cozanei. Trecem drumul și apa și găsim/verificăm locul de cort. E bun locul! Montăm corturile (Cosmin doarme într-un cort și eu cu Adi în altul), Adi se duce să strângă lemne pentru foc și eu să iau apă din apa Fișicilor. Ne așezăm la foc cu tradiționalele slană, ceapă și pălincă și adunăm în minte toate bucuriile de peste zi. Strânsesem câteva pietre de pe lângă bisericuța de lemn-chilia din apropiere ca să ne facem scaune! Durează puțin până ce ne încălzim în sacii de dormit și eu, o dată adormit, nu mai aud nimic! Adi și Cosmin îmi spun dimineață că au dormit cam greu de teama urletelor coioților de peste noapte. Acum îmi pare rău că nu i-am auzit, ar fi fost interesant :D!
Ziua 2 - duminică 29.01.2017
Cam pe la 7.30 ne trezim si abia ce se luminase de ziuă. Ieșim afară în frigul matinal și vedem că pe corturi este un strat subțire de zăpadă. Asta înseamnă că trebuie să iasă soarele și să le uscăm înainte de a pleca la drum. Oricum astăzi nu avem mare plan de vizitat/explorat. Ne tot învârtim prin poiană în așteptarea răsăritului soarelui, pădurile din jurul nostru se înroșesc din ce în ce mai mult până vedem primele raze ale soarelui de după culmea dințată. Imediat simțim căldura lui și ne bucurăm de frumusețea momentului.
Ne întoarcem la corturi o dată cu căldura soarelui și, până să reușească ele să se usuce, mâncăm câte ceva din mâncarea semi-înghețată peste noapte. Asta e, doar e iarnă! Abia pe la ora 11.00 avem bagajele strânse și suntem gata de drum. Vom vedea tot spectacolul gheții care ne-a jucat feste aseară :D! Doar vi-l arăt în imagini, senzațiile vi le imaginați voi :)!
Mașina ne aștepta cuminte. Îndesăm totul în portbagaj și pornim la drum spre singurul nostru obiectiv de astăzi: trovanții de la Ulmet! Din Nucu coborâm pe drum prin Găvanele (singura zonă cu gheață de ieri, undeva între casele din Nucu, se topise complet) și la barul din centrul Fișicilor facem o pauză de țigară sau cafea. Eu doar o ciocolată caldă aș fi luat și nu au. E în regulă, mă bucur de căldura soarelui! Mai departe coborâm în Bozioru și după Gresia facem dreapta pe drumul de piatră ce ne urcă în Ulmet. Eu și Adi știm bine drumul din alte dăți și reușim să urcăm fără probleme până la ultima intersecție (unde de altfel este și un mic trovant pe partea dreaptă a drumului). Parcăm mașina cumva în poarta secundară a omului (în așa fel încât să poată ieși dacă vrea cu căruța sau cu orice altceva) și pe jos urcăm panta din față (exact în sensul de venire până aici) și apoi coborâm la fântână. De aici o altă zonă cu gheață ne conduce la stânga (e mult mai sigură) până la salcia-semn că suntem pe drumul bun.
Pe lângă un alt trovant ajungem la masă și urmăm poteca puțin la stânga și apoi printre arbuști deși. Data trecută erau doar niște trepte de pământ, acum e balustradă de mesteacăn până sus la trovanți!
Întâi ajungem la zona vizibilă cu mulți trovanți fotogenici de pe creastă, îi pozăm în toate felurile, ne luăm la vorbă (mai mult Adi) cu doi localnici (de fapt constanțeni care și-au făcut casă-pensiune într-un sat din apropiere) și eu cu Cosmin coborâm pe o potecă spre valea ce ne desparte de culmea următoare. Pare interesantă culmea pietroasă și nu găsim o potecă de acces spre culme. Sunt prea mulți arbuști țepoși și ne împiedică să înaintăm pe panta destul de mare. Revenim la ”creșa de trovanți” de sub creasta celor mai mari și cercetăm pe cât se paote fiecare zonă. Nu contează boscheții țepoși prin care ne băgăm, fiecare rocă ne merită atenția! Cu ceva eforturi ieșim ceva mai sus de Adi și vine cu noi în sus pe creastă spre ”ciomag” și vechile coloane. Sunt două din multele formațiuni interesante cu aceeași structură ca și trovanții de mai jos. Parcă ar fi avut loc un cataclism aici, s-au distrus coloanele unui templu și un uriaș ar fi împrăștiat tot felul de farfurioare pe culmea asta! Vrem să coborâm pe cealaltă culme spre mașină și Cosmin primește un semnal că trebuie să meargă la serviciu în seara asta. I se schimbă tonusul și ca urmare renunțăm și noi la creasta alăturată. Am mai vrut și cu altă ocazie să mergem și cine știe când ni se va ”permite”. Deocamdată coborâm pe același drum la mașină cu ultimele poze tot la trovanții lipiți de jos.
Cosmin ne duce până în Buzău la gară și el se grăbește spre casă. Adi prinde repede un microbuz spre casă și eu cu primul tren ajung în București. Toți trei bucuroși că Țurțuduiul s-a lăsat atins de pașii noștri și că am făcut noi ”descoperiri personale”!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu