Trascău înainte de MA 27-29.05.2015

Maratonul nostru (spunând așa mă gândesc la CAR Cluj Universitar) îmi dă prilejul în fiecare an (sau mi-l fac eu?) de a vedea locuri și oameni noi. Acum este organizat în sâmbăta Rusaliilor și mă gândesc cu ceva vreme înainte că ar fi fain să îmi lungesc un pic vacanța (care și așa are trei zile libere oficial). Îmi aranjez pentru încă trei zile libere (miercuri, joi și vineri) pe care să le folosesc pentru a-mi îndeplini un vis mai vechi: traversarea Trascăului până în valea Arieșului. Știu că vineri după amiază va trebui să fiu la postul meu de voluntar de pe traseul MA (în acest an este la Colțul lui Balmoș după coborârea de pe dealul Bilii - citiți descrierea traseului maratonului aici) și până atunci am deplină libertate de mișcare! Trebuia să mai vină o prietenă cu mine, nu a mai dat nici un semn de viață (probabil și-a schimbat planurile) și ca urmare îmi fac și parcurg drumul singur!

Marți seară mă duc la gară să-mi iau bilet la IR spre Teiuș. Normal trenul merge pe ruta Brașov-Sighișoara-Blaj-Teiuș. La casa de bilete îmi spune că nu îmi poate da până la Teiuș fiindcă trenul se oprește la Brașov. Motivul: nu merge mai departe fiindcă sunt niște vagoane de marfă deraiate până la Sighișoara. Bun! Iau bilet până la Brașov, timpul trece repede și trec munții în Kronstadt. Cobor în gară și tocmai ce anunță că trenul meu pleacă spre Cluj pe ruta ocolitoare prin Gheorgheni și Toplița. Nu aș merge așa de mult și caut variante cu trenuri prin Sibiu sau autocare. La ora aia din noapte cam greu! Mai stau în gară și până la urmă mă hotărăsc: iau următorul tren care merge pe aceeași rută ocolitoare spre Cluj și de acolo cobor în Teiuș. Acesta pleacă la miezul nopții, mă urc în el și dă-i cu puțină lectură și somn până dimineață în Cluj (7.30).

Ziua 1 - miercuri, 27.05.2015

În gară mă întâmpină Ilinca, bună prietenă care are nevoie să vorbească cu cineva! Prietenia cere și oferă :D! În gară mă primește cu micul dejun, ne luăm la povești și mergem la autogară să vedem de autocare spre Teiuș. Sunt câteva care merg spre Sibiu și cică nu au voie să mai oprească în Teiuș. Un șofer îmi spune că poate opri după oraș puțin și până la urmă mă hotărăsc să merg cu trenul (9.30 din gară). Ne întoarcem la gară, îi mulțumesc Ilincăi pentru companie (de fapt mulțumirea e reciprocă) și urc într-un Interregio care face două ore și jumătate până în Teiuș (ajunge cu vreo 20 de minute întârziere, adică după miezul zilei). Uite cum a reușit CFR-ul să-mi lungească drumul și să-l facă aproape roată prin țară. Anunț că am ajuns în Teiuș și de aici la drum! Prima oprire o fac lângă gară pentru două poze la locomotivele, automotorul și mașina pe șine expuse în parcul din fața gării.

Pe strada Decebal ajung în centru, citesc ceva detalii despre două din cele trei biserici-monument din oraș (”Intrarea Maicii Domnului în biserică”, sec. XVI și biserica evanghelică, sec. XIII) și prin stânga bisericii ”Sfântul Nicolae” merg la Lukoil cu speranța că îmi pot încărca puțin telefonul (de fapt îi voi folosi alte funcții fiindcă nu voi avea semnal) și pot lua niște apă. Doamnele de acolo sunt foarte de treabă, povestesc cu ele în timp ce în 40 de minute se mai încarcă acumulatorul telefonului, nu rezist și îmi iau câte ceva dulce ce mi se pare nou și cam pe la ora 13.00 pornesc mai departe la drum. De notat un eveniment cât stau eu acolo (cică se întâmplă în fiecare zi): un nenea a făcut plinul și a plecat fără să plătească! Noroc că avea șeful de stație mașina personală acolo și s-a dus după el că altfel ieșeau în pagubă! Salut ”gazdele” acum liniștite după eveniment și pornesc la drum pe strada Avram Iancu (vorba Ilincăi, în Ardeal în orice localitate trebuie să fie strada Avram Iancu :D!) spre mânăstirea Râmeț. Sunt hotărât să merg și pe jos dacă e nevoie, și cu vreo mașină dacă vrea careva să mă ia! Las pe stânga biserica romano-catolică ridicată la inițiativa lui Iancu de Hunedoara începând cu 1449 și merg de-a lungul străzii până la ieșirea din Teiuș. Știam că draga tanti Eugenia din Fața Pietrei stă aici la nepoții ei și cumva îmi pare rău că nu știu adresa. După tură Dinu îmi va spune cu bucurie că tanti Eugenia e sus în satul ei de sub munte și e în grija surorii ei! Ieșirea din Teiuș coincide cu intrarea în Stremț. Pe un teren viran dintre localități observ un mac ALB! Nu mai văzusem până acum și mi-a rămas în minte! Mai merg câteva sute de metri făcând cu mâna la ocazii și am noroc de opresc două doamne cu mașina. Sunt mamă și fiică foarte simpatice și merg la mânăstire. Povestim de toate pe drumul drept, se miră cum de am curajul să plec eu așa singur prin munți... Ajungem la mânăstire unde ele vor rămâne mai mult. Eu stau câteva minute bune și de fapt de aici îmi începe mie traseul...

Adică îmi încep planul de a urca pe BR spre Bedeleu. Pe prima parte pe hartă îmi apar semne mai rare și mă bazez pe memoria vizuală de când am fost data trecută pe aici (tura de la 1 decembrie 2011). De atunci știam pe unde e urcușul spre Valea Uzei. Trec podul mișcător de la mânăstire, merg în amonte pe drumul de mașină printre ultimele case, pe stânga las un bar unde sunt câteva hărți ale Trascăului mai șterse, salut niște localnici (cred) care își spălau mașina în drum, ies din Geoagiu de Sus și intru în localitatea Valea Mânăstirii prin Cheile Mânăstirii. Mă uit în stânga și în dreapta văii (ca de fiecare dată menționez că la urcare - cum merg eu acum - stânga văii așa cum se vede este dreapta geografică și invers - normal se consideră stânga și dreapta în sensul de curgere a apei) la toate fisurile și îmi și imaginez colegi de club ”agățați” prin asigurări pe acolo. Chiar îmi aduc aminte de povestirile lui Dinu din tura de acum 3 ani!

Știam că trebuie să fac la dreapta pe un podeț, să urc pe o potecă ceva mai abruptă la un bazin de apă (pare-mi-se) și apoi pe drum în sus. Acum merg pe drum până la cabana Râmeț și aici văd marcajele BR și alte panouri cu hărți. Pe aici pornește traseul! Cotesc un pic spre aval și fac stânga pe prima uliță. Pe ea urc printre ultimele case și la dreapta printre salcâmi. Sunt atât de jos și atractive florile încât mă apuc de mănânc câteva buchețele. Sunt așa de aromate... Mai urc puțin și drumul face stânga spre Valea Uzei. Aici recunosc locul pe unde am coborât data trecută direct la drum!

Și tot în sus pe drum! Prind semnal la telefon de primesc ultimele mesaje și cam gata cu GSM-ul. Trecem pe cameră foto, lanternă și alte funcțiuni! Urc câteva zeci de metri și ies la prima poiană. Recunosc locurile de parcă ieri am fost aici... Poiana lungă urcă ușor printre pomi și are în mijloc o frumoasă troiță. Cam aici ar trebui să înceapă cătunul Valea Uzei chiar dacă trecerile nu sunt așa de bine definite aici. Ceva mai multe despre cătun și case găsiți în articolul Iulianei Bucurescu, colegă de club și prietenă de munte de mulți ani. Mă opresc câteva secunde la troiță și continui în urcare până la primele garduri. Uite și cum se vede partea dreaptă a Cheilor Mânăstirii fix în spatele meu!

După gard se fac două drumuri: unul la stânga urcă abrupt și altul puțin în față și dreapta urcă mai lejer. E evident că a doua variantă este ulița principală a cătunului. Merg pe ea și parcă mă apucă o tristețe. Oare chiar nu o mai fi nimeni prin casele astea? Și sunt așa de frumoase... Și unele chiar au marcaje turistice pe ele... Mai urc pe lângă o casă-două și în față ulița pare că se înfundă. E o casă albastră mai modernă de la care iese fum. Bucurie mare fiindcă asta înseamnă și niște suflete care își duc traiul aici! Chiar îmi iese omul în cale și mă vede cu bagaj mare.

”Bună zâua!”
”Zâua bună...Apăi un'te duci cu bagaju' acela în spate?”
Îi povestesc eu că urc spre drum și apoi spre Florești și tare se minunează că-s singur. Îi mai povestesc de colegii mei de club și pare-mi-se că își amintește de Dan Tăuțan.
”Tot ca mine are părul așa mai lung...”
”Ie, ie”

Îi povestesc și de concursul nostru din Băișoara-Scărița și tare departe e pentru el. Și când îi spui că în două zile ajung acolo, parcă nu-i vine a crede! În sfârșit, îmi urează drum bun și ”ne-om mai vedea. Doamne ajută!” ”Doamne ajută!”

Urc de la el prin livadă, ies la o intersecție cu drumul mare la dreapta. Întâi pornesc la dreapta și nu pare direcția bună. Mă întorc, trec un gard la stânga și de aici tot în sus printre pomi.

Cum fac de ajung la poarta bisericii și a cimitirului. Vreau să intru și e pus un lemn în mânerul foarte fain lucrat (e cel de mai jos). Citesc numele câtorva pe cruci și parcă pe loc simt energia fiecăruia cum a rămas aici lângă locurile moșilor lor...

Mai sus sunt câteva colibe căzute, urc pe uliță pe lângă ele și ies pe un picior de munte care mă duce direct în sus. Știu că trebuia să ies printr-o poiană cam ca asta de unde se vede biserica albă a satului pierdută printre copacii verzi. Pe deal urc până la un drum pe care îl traversez și continui până când marcajele BR îmi indică să merg spre stânga. Este drumul spre creasta de care îmi aminteam eu...

Marcajele mă duc pe pietre la stânga, par să intre într-un mare desiș și după câteva zeci de metri ies la creasta stâncoasă foarte faină unde ne-am ”pozat” acum cinci ani. E la fel de frumoasă sau poate și mai acum într-o formă vagă prin ceață...

Dupe creastă (e scris intenționat așa pentru a aminti ca formă de vechiul limbaj al bătrânilor!) fac dreapta și printre copaci și iarbă udă urc spre drumul ce unește Râmețul de Brădești. Nici nu îți dai seama când ai intrat în Albești, următorul cătun! Cu ochii la peisajul din stânga (de sub drumul spre Brădești) ajung la ultimele colibe și case, trec printre ele și ies la drum în șaua unde e o stație de autobuz.

Până aici, Cezare, drumul ți-a fost cunoscut. De acum începe noul! Cotesc cumva la stânga lăsând în dreapta jos un alt drum care merge spre Valea Inzelului. Într-unul din multele mele planuri mă gândeam pe hartă să cobor în Valea Inzelului și apoi pe pajiști să urc în Florești. Acum însă e ceață și îmi urmăresc alt plan: banda roșie! De la stație las două cruci pe dreapta și urc spre Brădești văzând pe stâlpi BR ceva mai rare... Mă gândesc pe unde și cât oi merge pe drum. Urc la prima casă care îmi cere câteva unghiuri, ajung în prima serpentină strânsă la stânga și marcajele îmi spun că ies din drum la dreapta. Așa să fie! Intru pe poteca dintre case care mă conduce pe sub pomi și prin iarba udă. Tot spun asta fiindcă încep și bocancii mei să mi se ude din ce în ce mai mult și chiar și pe interior! Urmez poteca, las pe stânga o prima casă și cobor spre un pârâu. Îl trec, mai merg câteva zeci de metri spre ceea ce văzusem mai devreme a fi casa centrală a unui grup pierdut între copacii verzi și deodată o săgeată îmi arată să fac dreapta pe o uliță mai îngustă. Trebuie să fiu atent mereu la marcaje fiindcă ceața pare să se joace cu mine! După vreo 20-25 de metri las pe dreapta copacul de mai jos și încep să urc pe poteca care mustește de apă.

Urc pe perne de iarbă și caut să nu mă afund în apă, las două case pe dreapta și pe lângă gard tot merg până la colțul lui. Sus în dreapta văd trei văcuțe și mai sus un stâlp de marcaj. Deci pe acolo trebuie să merg! Doar că am de trecut un gard electric pentru animale. Mă uit cu grijă la el și îmi pare doar de pânză, fără curent. Găsesc locul unde e cel mai apropiat de pământ ca să nu trebuie să ridic foarte mult piciorul (să nu credeți că sunt leneș, foarte mult înseamnă talpa piciorului mai sus de mijloc/bazin) și dau să trec. M-am păcălit! Gardul are suficient curent și mă pișcă. Trag piciorul repede și sunt peste gard. Pișcătura a fost cât să simt curentul, nu să mă atingă serios și instant îmi aduc aminte de gardul electric care m-a curentat pe Åmøy în ultima plimbare din Norvegia din 2010!

Urc puțin pe lângă gard și apoi direct spre văcuțe. Se uită foarte nedumerite la mine ca și cum ar spune: ”Ființă ciudată, ce cauți aici la noi?” Trec printre ele, nu au nici o taină și abia coboară capul să mai ia niște iarbă să rumege... Urc la stâlp și de aici cotesc la stânga pe un fel de drum. Poteca traversează un gard electric dublat peste care trec cu mare grijă fiindcă nu mai am chef de curentări ca mai devreme! Tot în sus pe delușor peste câteva zeci de metri ajung la o șa cu o colibă sub un fag mare. Nu văd nici un marcaj și intuitiv merg pe poteca din dreapta ei. Mă întorc și marcajele sunt pe un alt copac. Deci drumul e bun! Urc prin ceață printre căpițe și alte colibe până într-o șa și încep o coborâre pe un drum de căruță...

Drumul mă duce într-o șa unde sper eu să fie colibele dintre vârful Geamănului și dealurile Runc și Secului. Nu îmi pot da seama de nimic pe ceața asta! Și pe deasupra mai începe să și bureze! Urmez drumul la stânga și dau de niște vaci și o siluetă umană. Da, e văcarul! Ce bine că întâlnesc pe cineva că tare mă cam pierdusem în locul ăsta. Intru în vorbă cu el și vreau să îl întreb de locuri. Până să spun eu ceva, el începe să îmi povestească de-mi era aiurea să îl întrerup... Nu mai țin minte să reproduc cuvintele lui... Întâi îmi spune că tot pământul ăsta a fost al unui boier și oamenii care au venit aici să-l muncească s-au așezat în case de și-au făcut cătune. Aici e Floreștiul, mai încolo Oltenii... ”Cum adică Florești?” Da, aici e Florești! Scot eu harta și nu înțelege nimic. Ce să te iei după buchiile alea de pe hârtie? El știe locurile mult mai bine! Nu știu cum curge discuția că îl las pe el să vorbească. Mi-i drag să-l aud indiferent ce îmi spune. Îmi zice că el nu înțelege ce atâta războaie când moșii au trăit în pace și se înțelegeau cu toții. Vorba aia: ”La tăți ni-i greu!” Pentru al meu văcar cel mai bine ar fi ca toți să trăim în înțelegere și în iubire și atunci toată viața curge frumos înainte. Sunt total de acord cu el și nici eu, chiar dacă vin de la oraș, nu pot să-i explic mai pe vorba lui de ce e atâta ură și războaie și invidie și teamă și tancuri și conflicte de tot felul... Le înțelegem amândoi fără prea multe vorbe... Începe să plouă și lui nu pare să-i pese! Are haină groasă și căciulă de lână și nu se simt picăturile prin ele! Îl mai întreb o dată unde duce drumul și-mi zice că pe drumul de căruță ajung în drumul mare de Brădești. Sunt un pic contrariat, îi mulțumesc și, fiindcă vremea își bate joc de mine (sau mai încolo voi înțelege că de fapt mă ajută foarte mult!), urmez prin ploaie drumul. Trec peste o șa și cobor la stânga, dau de o altă șa și după o curbă mare văd drumul mare mai jos de mine. Pe o cale largă de animale scurtez serpentina și cobor la drumul mare unde recunosc săgeata spre satul european Florești. Îmi mai trece un pic bosumflarea dată de direcționarea aparent contrară planurilor mele (planul era să merg pe BR pe după dealul/vârful Secului și să cobor pe BA la Vânătări), fac dreapta pe drumul mare și treptat din iritare chiar trec într-o mare bucurie. Ce dacă plouă și ajung într-un loc unde mai fusesem, am prilejul să merg pe valea Poienii. Intru în Brădești și trag în centru lângă biserică la un magazin.

Plouă serios și dacă ar fi să continui, ar trebui să-mi pun o pelerină pe mine. Oamenii sunt uimiți cum de merg singur pe aici și cum de vreau să plec mai departe. Adevărul e că ploaia nu mă îndeamnă să plec. Parcă aș pune cortul aici și aș continua dimineață. De reținut că este 18.45 și destul de târziu! Mai schimb o vorbă cu vânzătoarea și cu oamenii necăjiți că ploaia nu-i lasă să mai lucre (doar dimineață au putut munci ceva la câmp!) și mă îndeamnă să rămân pe aici! Pun cortul dacă e și plec dimineață. După vreo 20 de minute se mai potolește ploaia și sunt hotărât să cobor spre Valea Poienii și poate chiar spre Vânătări sau cătunul Sub Piatră. Nimeni nu crede că pot ajunge acolo acum. Și sunt câțiva kilometri doar! Dau să pun rucsacul jos într-un șopru să pun pelerina și un cățel se dă la mine. Îl potolește un copil și la un adăpost de mașină mai încolo îmi scot pelerina și pornesc la vale. Se uită toți cu nedumerire/uimire/mirare/milă la mine cum pornesc pe ploaie în jos spre Valea Poienii! De-ar ști ei prin ce-am trecut eu în timp și ce rezistență am (nu doar spun asta, știu bine pe ce mă bazez!)...

Prima serpentină a drumului o tai pe o potecă și apoi tot continui pe drum pentru vreo doi kilometri. Ploaia se oprește și umezeala și ceața se ridică din când în când de pe vale. Mă lasă să mai văd o bucată de drum, iarăși scoboară în vale și o umple cu un alb lăptos... Pe dreapta lângă un stâlp de curent văd o cruce frumoasă de lemn cu un cerc între brațe ascunsă de un gărduleț și de iarbă. Continui printre colibele foarte frumoase și primitoare, grajdurile parcă ar avea viață în ele și mai ales casele par în cea mai mare parte locuite. Asta nu poate decât să mă bucure! De s-ar ridica și ceața...

Printre case văd că marcajele dispar (teoretic aici este CA) și urc pe ceea ce îmi pare drumul mai mare spre o șa. Se răresc casele și în șa am o mare surpriză: în stânga mea e o mare adâncitură despre care deocamdată nu știu nimic și în față este un deal care mă luminează imediat. Sus sunt Dumeștii unde m-a dus Dia acum câțiva ani! Ce fain să revii în locuri dragi! Drumul meu descrie o largă curbă de nivel pe partea dreaptă a dolinei și urcă spre o șa. Aici trebuie să fie peștera Dîlbina și Vânătările Ponorului! Într-adevăr mai merg câteva zeci de metri și în spatele meu (puțin spre stânga) se vede un perete vertical care parcă rupe pădurea prin adâncimea lui. Are o culoare vineție care abia îl face vizibil prin ceață. Aici sunt Vânătările despre care am auzit atâtea de la colegii de club, și mai ales de atunci de când am fost în Dumești! Știu că îmi spunea Dia de Vânătări și de coborârea spre Huda lui Papară și nu realizam atunci ce distanțe mici sunt între ele.

Urc până la panoul unde sunt descrise Vânătările, citesc ceva detalii și îmi trece prin minte un gând: hai să mă apropii să încerc măcar câteva poze. Sper să am mâine vreme mai bună și nu mă pot baza pe asta: ce-i în mână nu-i minciună! Cobor prin iarbă puțin spre dolina în care se varsă trei râuri! Nu mai contează că am bocancii fleașcă și iarba continuă să îi ude, găsesc o potecă de cobor vreo sută de metri mai aproape de peștera Dîlbina în care se pierd apele rapizi. Mă mulțumesc cu vreo două poze și urc înapoi la panou. Ceața de pe cer nu prea mă îndeamnă la multe în seara asta.

Ajung la troiță și prima colibă pe care o văd pe dreapta îmi face cu ochiul (circa 20.30). Hai vino să dormi aici! Asta fiindcă aș vrea să dorm într-una din colibele cătunului Dumești. Dacă se poate chiar în coliba atât de dragă Diei încât o avea în imagine mare la ea acasă... Din șa urc la stânga pe poteca de culme, ajung la prima casă, o cercetez și nu i se închide ușa. Mai merg la a doua și nu găsesc nici un loc bun de dormit. E de fapt un grajd. Mai jos în stânga o văd pe a treia și tot așa nu găsesc un loc unde să stau. Văd și coliba mare ”de la Dia de acasă”. Tare aș sta acolo, dar sunt niște ciobani instalați și acum sunt cu turma și cu câinii în apropiere. Nu vreau să am de-a face cu câini în seara asta, chiar de oamenii îs buni! Asta e, mă întorc la coliba mea de la început să o cercetez. E de fapt locul unde trebuia să mă opresc de la început. E văruită pe interior și pe exterior, are doar două gemulețe mici de 20 x 20 cm și în interior cred ca sunt undeva pe la vreo 12 metri pătrați. Ușa are cam un metru 30 și intru pe ea cocoșat și fără rucsac. Văd că se închide cu un zăvor și totul e clar de acum! Aici dorm! Mai rămâne să îmi fac saltea mai groasă să nu dorm cu izoprenul pe pietre sau urme de animale. Soluția vine instantaneu! Șoprul de lângă are acoperișul căzut și în el trebuie să găsesc niște fân. Intru prin toate camerele și găsesc în cea mai din dreapta fân pe jos. Iau smoc cu smoc și duc în colibă. Din vreo trei brațe mi-am făcut o ditamai salteaua de vreo 20 de centimetri grosime! Mă descalț de bocancii uzi și stau în sandale, îmi fac o supă caldă la primul, îmi agăț lucrurile la uscat (unele afară, altele în sac) și undeva aproape de ora 22.00 se întunecă și mă bag la somn. Cu gândul la vremea păcătoasă de afară care sper să se repare până mâine...

Ziua 2 - joi 28.05.2015

Bună dimineața, soare! De unde soare că e înnorat?  Bine că nu mai e ceață și acum văd și eu dolina Vânătărilor! E superbă cu terasele dealului Dumeștilor ca loje de operă suprapuse în sus spre case... Acum văd și eu BA care vine de sus dinspre copaci și mă gândesc că pe aici plănuiam eu să vin... De fapt Muntele mi-a oferit drumul cel mai ușor în condițiile de ieri! Mănânc de dimineață, ies să mai fac ceva poze, strâng bagajul și mă încalț cu bocancii uzi (îmi displace asta și nu am ce face, în sandale nu merg pe munte decât dacă nu am altă variantă; cu șosete noi, uscate nu prea simt umezeala!). Ies cu tot bagajul afară din colibă, mai fac câteva poze la dolină, la dealurile din jur și spre troița din șa și mă îndrept spre ea. De aici îmi voi continua traseul... Pe troiță văd o parte din simbolul AUM/OM asiatic și bănuiesc că aici reprezintă ochii Domnului care veghează asupra tuturor. Mă miră faptul că piciorul crucii este înconjurat de sârmă ghimpată și în mintea mea pot face o singură asociere: sârma reprezintă coroana și durerile lui Iisus! Peste câteva zile îmi întreb colegii de tură (va fi o tură pe dealurile Săgagei) și îmi vine explicația foarte practică: crucea este înconjurată cu sârmă ghimpată ca să nu se frece animalele de ea și să o distrugă!

Jos în valea Huda lui Papară se vede biserica din cătunul Sub Piatră. O văzusem parcă și data trecută când am fost în Dumești... Oricum din povestirile colegilor o aveam în minte... E și o potecă destul de clară ce coboară spre cătun. Pornesc pe ea după o ultimă privire spre Dumești și coliba mea de azi noapte... Poteca coboară pe o curbă de nivel și apoi intră în pădure și începe să coboare alert (marcaj CA). Urmez culmea la vale și la intrarea într-o vâlcea (poteca marcată merge pe acolo) văd la dreapta un ditamai bolovanul cu o față spălată. E o poteca ce merge după ea pe partea stângă. Hai să merg un pic că parcă mă atrage cu ceva. Nu știu ce aș putea găsi pe acolo și îmi urmez instinctul.

După stânca spălată fac puțin stânga și dau de un relief carstic. Veți spune că nu e mare lucru: prin iarbă și flori și printre copaci sunt pietre de calcar alb mai mici sau mai mari parcă aruncate ca niște zaruri de un uriaș. Pare să urce panta și mai merg un pic până la un pietroi mare spart de două planuri în trei segmente. Între ele îmi pare ceva energie constantă care nu lasă să crească nimic. Nu mă bag nici eu și mă limitez doar la câteva poze la fisurile lățite de timp. După pietroi fac stânga, găsesc un fel de mese de calcar și o stâncă ce pare un bătrân cu ochii acoperiți parțial de fruntea lată. Pe sub ea se face o potecă ce merge la stânga în coborâre. Probabil atât trebuia să văd fiindcă poteca acum coboară destul de mult spre cea marcată. Las pe dreapta o altă stâncă fisurată în a cărei fisură lată chiar au crescut câțiva copaci. Aici trebuie să fie energie pozitivă! Pe un derdeluș de pământ negru cobor la poteca marcată bucuros de ocolișul pe la pietrele albe.

Urmez poteca la vale printr-o poiană unde mă opresc câteva secunde niște inimioare mici, verzi și multe :D!

Poteca tot coboară, ajunge la câteva case și la un panou unde e descrisă peștera Huda lui Papară. E și o săgeată spre portalul Peșterii prin care se poate intra doar cu aviz din partea administratorului peșterii și cu echipament special de explorare speologică. De reținut că din peșteră iese un ditamai pârâul vijelios! Peștera are 5200 de metri și este foarte importantă deoarece adăpostește una din cele mai mari colonii de lilieci din Europa. Ca urmare chiar dacă intri în peșteră, trebuie să respecți câteva condiții pentru protejarea liliecilor (fără flacără, lumină, zgomot sau atingerea liliecilor). De reținut că una din săli (Sala Minunilor) este importantă prin înmagazinarea de aer cald (circa 20 de grade, fenomen rar în cartul românesc) și mult chiropterit (guano mineralizat) pe planșeu! Merg pe poteca ce se îndreaptă spre portal și în câteva minute ajung la râul ce iese din peșteră. Mă plimb puțin din piatră în piatră până unde este accesibil fără a intra în apă, fac câteva poze și mă întorc la panoul descriptiv, masa de lemn acoperită și podul pe care voi merge mai departe. 

Urc la casele din stânga să văd cam ce mai e pe acolo. Când încep câinii din curte să mă latre, mă întorc la ultima casă la care văd o priză afară. Bineînțeles că nu e conectată la curent, ce credeam eu? Îmi place o parte dintr-un ziar cu actualități din 5 februarie 2003! Uite cam ce era nou atunci pe aici :D!

Revin la podul mișcător și pe partea cealaltă văd marcajele TR și BG. Știam că pe aici trebuie să continui! Trec podul, las rucsacul jos, îmi iau niște apă de la izvor, mă mai uit puțin spre portal și urmăresc un melc cum se duce spre apa care îl cheamă. Mă gândesc la viteza de melc și la hotărârea cu care melcul, fără picioare ca majoritatea ființelor terestre, împinge cu multă răbdare în spate și astfel se îndreaptă încotro s-a hotărât. Poate așa ar trebui să facem și noi oamenii: să nu ne mai grăbim atât și cu răbdare să ne urmăm drumul aflat mai mult sau mai puțin instinctiv!

Marcajele mă conduc pe un drum de mașină în sus spre cătunul Sub Piatră. Este exact așa cum bănuiam: ulița mă duce în urcare ușoară spre mânăstirea Sub Piatră. În stânga este un panou cu câteva detalii tehnice despre mânăstire (anul construcției care nu coincide cu cel sculptat în lemn, tipul zidurilor din lemn, informații despre planul bisericii, pictură și pridvor) pe care nu stau să le scriu aici. Mai degrabă spun câte ceva din istoricul din pridvor... Deocamdată intru cu sfială și respect prin poarta mică de lemn și pe poteca care mă conduce la pridvor. Intru în pridvor, las rucsacul jos și mă uit în jur la toate detaliile locului. Frumos se vede cimitirul de sub biserică și ghivecele cu flori... Pereții din lemn cu inscripția 1797 (anul construirii bisericii), florile în toate culorile, crucile vechi pe care abia se mai văd numele celor rămași aici pe vecie, verdele ierbii pătrund în suflet și ating corzi sensibile. Să mă ierte călugării de la biserica nouă din spate, lângă clădirea mare, înaltă și albă nu am simțit nimic din toată spiritualitatea din pridvorul de lemn... Conform unor scrieri cu litere chirilice, biserica a fost zidită pe locul unei biserici mai vechi numită Schitul Maicii Domnului (din ”Carte românească de învățătură sau Cazania lui Varlaam” din 1643): ”Această sfântă și dumnezeiască carte ce se cheamă Paucenie este a sfintei și dumnezeieștii mânăstiri de la Sălciua de gios, ce se cheamă Ocnășești (notă personală: alt nume al cătunul Sub Piatră!), cumpărată cu bani buni și să fie în vecii vecilor a mânăstirii, anii 1726...”. Schitul a fost distrus în vremea ocupării Ardealului și călugării s-au retras în grabă cu tezaurul mânăstirii într-o peșteră din muntele Bedeleu pentru a salva ce se putea din calea generalului Bucow și a soldaților săi. A fost loc de sihăstrie pentru cinci pustnice care stăteau în Huda Babei. După 1991 se reface viața monahală și în anii 2000-2001 s-au făcut lucrări de restaurare exterioară a vechii biserici și a icoanelor de patrimoniu național. Legat de denumire, pe unele hărți se găsesc denumirile Oncășești sau Uncășești care definesc numele pârâului, cătunul având denumirea Sub Piatră1

Admir lucrătura exterioară cu cuie de lemn și pene ieșite în exterior (mă simt ca într-un muzeu al satului la el acasă) și ies prin altă portiță spre schitul cel nou. Repet, să-mi fie cu iertare că la schitul alb nu am simțit lucrarea divină... Salut călugărul și muncitorii care lucrau la scările de ciment, merg prin spatele bisericii și revin în fașa ei pe partea cealaltă. Se continuă ulița de mai devreme, trec de gardul bisericii și regăsesc cele două marcaje. Poteca continuă ușor în urcare printre case și colibe, trec printr-o turmă de vaci care se uită la mine blajin (”ca vacile”) și nu se dau din drum de-i musai să le ocolesc. Ah, să nu uit! Am avut și o discuție cu un cățel care se dădea la mine. Pare de rasă și totuși e liber pe aici. Doar de la distanță are curaj să mă întrebe ce e cu mine pe aici, nu se apropie! Mai mult ca sigur face asta și fiindcă mă vede cu bețele și instinctiv câinii se feresc de bețe. Din alte experiențe știu că dacă pui bețele jos și te lași pe vine (ca să nu mai simtă superioritatea înălțimii), nu mai latră și chiar vin să îi mângâi... Trec de un pârâu și mă mai uit o dată în spate la cătunul Sub Piatră prin care am urcat cu mare drag și la pereții din ce în ce mai vizibili prin pădure...

Cam pe la ultima colibă ascunsă sub un copac văd intersecția de unde BG pleacă în sus. Mie îmi rămâne doar TR care ocolește picioarele de deal pe curbă de nivel. urc pe primul deal pe unde pare să mă ducă poteca. Pe hartă poteca merge puțin mai jos de stânci și aici îmi pare că prea coboară. Nu coboară mult și peste câteva zeci de metri văd un stâlp de marcaj care îmi confirmă drumul bun. Sunt și niște săgeți spre panourile descriptive din traseul tematic Pietrele Vorbitoare făcut de Junior Ranger Potaissa în 2014 (www.juniorranger.ro). De admirat realizarea acestui traseu și a panourilor! Cobor la panoul 7 pe care sunt date informații legate de pajiștile montane și stau puțin de vorbă cu Ilinca la telefon. Ne bucurăm amândoi că am semnal și ne putem auzi! Revin la săgețile indicatoare și urc pe TR spre panoul 6 unde sunt descrise stâncăriile calcaroase cu o pădure uscată și ridicată ca niște țepușe din iarbă...

Pe marcaje în doar 10 minute ajung în poiana Șipote unde este loc de foc și intersecție a traseelor TR și CR. Pe un frumos panou sunt date multe informații despre evoluția masivului calcaros Bedeleu, despre relieful exo și endocarstic, câteva date generale despre peștera Huda lui Papară și Poarta Zmeilor și despre traseul tematic, precum și câteva hărți foarte clare. Povestea Porții Zmeilor v-o spun când ajungem acolo... Deocamdată aici se separă cele două marcaje amintite și vreau să mă plimb un pic prin zonă. Prea frumos se aude clipocitul multelor cascade peste treptele de calcar. Intru un pic pe TR și urc până la niște cascade/izvoare spre poteca CR, mă uimesc formele calcaroase roase pe exterior și le ating pentru a le ”captura” din frumusețe și energie, revin la intersecție și mai continui puțin pe TR în speranța că ajung la panoul 4 unde sunt descrise cascadele pe travertin, mă opresc în pădure după ce simt că se opresc cascadele mari, mă întorc la cascada de sus a Șipotelor ce cade niște zeci de metri pe calcar tocit, mai surprind alte scurgeri de calcar pe care până acum cred că le-am văzut doar în endocarst (peșteri) și pornesc pe poteca marcată cu CR în sus spre Poarta Zmeilor.

Așa cum era descris pe panou (adică pe harta de jos de pe panou), câteva minute bune (cam în jur de 15) urc ușor prin pădurea de fag și văd că marcajele cotesc la dreapta și încep să urce mai abrupt. Dedusesem de pe hartă că panta trebuie să crească datorită serpentinelor și ca urmare nu mă poate uimi panta. Doar să vedem cât de dură este! La început urc pe vale pe stânga (dreapta geografică), apoi cotesc de câteva ori stânga-dreapta, urc pe peretele drept (geografic) peste niște trepte calcaroase, iarăși câteva serpentine și ajung la primul punct de belvedere. Sunt aproape de partea de sus a platoului!

Mai urc vreo 20 de metri pe pietre și fac stânga pe curbă de nivel. Teoretic de aici pleacă un marcaj TA în dreapta spre vârful Bedeleu. Aș fi vrut să urc pe el și e tare împădurit. Dacă era golaș, poate-poate! Continui la stânga și în câteva minute văd o săgeată la stânga ”spre balcon”. Ies la balconul de unde văzusem atâtea poze, admir încolăcirile Arieșului jos sub mine și pereții din spate și din fața mea, văd spre nord Scărița-Belioara unde trebuie să ajung până mâine seară și Muntele Mare... Deocamdată acum e ora 16.00 și mai am ceva de mers astăzi :D! Las rucsacul jos puțin cât stau la balcon și parcă în jos ar coborî un fir de telecabină imaginar. Vouă cum vi se pare?

Iau rucsacul înapoi în spate (unde îi e locul), revin la potecă și în 15 minute dau de o altă intersecție cu trei direcții: stânga spre peșteră și în dreapta în continuare pe potecă. Evident că fac stânga și în două minute sunt la intrarea în peșteră. Las rucsacul afară și cu lanterna de la telefon (frontala nu vrea să pornească deloc) intru în peșteră.

A venit momentul să vă spun legenda Porții Zmeilor (de pe panoul din poiana Șipote). 

”În vremuri de altă dată, pe acest munte se ridica un castel al zmeilor. Aceștia nu coborau în sat, însă uneori, sub înfățișarea omenească, câte unul dintre ei venea la horele sătești. Dansa cu cea mai mândră dintre fete, iar la miezul nopții o răpea, dispărând în munte. Într-o zi sătenii au aflat năravul zmeilor, iar flăcăii din satele învecinate au pornit la drum, hotărâți să se răzbune, dând foc tuturor pădurilor împrejmuitoare și doborând castelul din munte. Din acesta a mai rămas doar poarta, care mai așteaptă sfidătoare și astăzi, doar, doar îi mai calcă pragul vreo fată frumoasă...”

Peștera lungă de 125 de metri este o succesiune de săli și coridoare, fiind cea mai veche peșteră din Trascău. Se întâlnesc formațiuni specifice de peșteră (stalactite, stalagmite, gururi, draperii, scurgeri parietale, diferite specii de lilieci, păienjeni, coleoptere sau rozătoare). Eu am întâlnit doar păienjeni! Intru mai întâi într-o sală mică și puțin înaltă, îi cercetez toți pereții de la care uneori ies ferestre de lumină spre exterior, intru în a doua galerie, merg în stânga până într-un tunel îngust și scund la stânga până la capăt și apoi merg în galeria mai mare în dreapta până în capătul peșterii. Finalul e o urcare în trepte puțin noroioasă! Revin repede la suprafață fiindcă bateria de la telefon dă semne de oboseală și nu vreau să rămân pe întuneric aici. 

Cobor 15-20 de metri până la arcadă (poarta propriu-zisă) și trebuie să îi fac câteva poze. Doar ea dă numele locului!

Reiau rucsacul în spate și la drum. Cu harta în mână deduc că aș fi putut să scurtez o parte din potecă printr-o coborâre lejeră prin pădure. Dar, fiindcă tot am timp, mă hotărăsc să merg pe TR până la intersecția cu BA/BR și de acolo să îmi fac mai departe drum spre valea Arieșului. Conform hărții aș avea destule opțiuni... Poteca merge puțin în direcția de mai devreme, cotește la dreapta și ajunge într-o primă poiană din care ies prin colțul din stânga-sus, mai merg puțin printre copaci și deodată mi se deschide un ditamai peisajul carstic în față: o poiană mare și golașă cu multe doline sau uvale (doline unite parțial). Până la ea am de străbătut vreo două poieni în care uneori urzicile îmi ajung până la mijloc (adică aproape de un metru înălțime). Cu toți pantalonii mei, unele din frunze mă pișcă, tresar la primele plante și apoi chiar mă bucur de următoarele pișcături. E un bun tratament anti-reumatic! 

Ies în poiana largă și în mijlocul ei văd un stâlp indicator. Acolo mă îndrept! Până acolo aud un tropăit de cai și văd cum vreo 5-6 cai aleargă din stânga spre dreapta mea. Se opresc și mănâncă puțin, mai înaintez și cu același trap se întorc spre stânga. Sunt cai semi-sălbăticiți cum am mai văzut și în Făgăraș în 2010. Stăpânii îi folosesc la munci primăvara, apoi îi urcă în munte și îi lasă acolo până toamna. Cum nu mai e nici un om pe lângă ei și nici nu sunt legați, devin semi-liberi până ce vine stăpânul și îi ia spre toamnă înapoi la munca ogorului...

Ajung la stâlp și îmi dau seama că este exact locul pe care îl așteptam de pe hartă: intersecția cu BR/BA. Îmi dau seama după direcția marcajelor că era o aberație să merg pe BR cum plănuisem inițial. Dinu și Marlene mi-au confirmat peste câteva zile că au fost o singură dată pe acolo și că nu e nici o plăcere la câtă vegetație este!

No, acum, Cezare, să te vedem ce faci! Pun rucsacul jos, mă așez pe el și studiez harta. Aleg drumul cel mai ușor (sau așa pare): merg pe BR/BA spre stânga (față de cum am venit) și când cele două marcaje cotesc brusc la dreapta, urmez drumul care la stânga ar trebui să mă coboare spre TR și apoi Lunca Arieșului. Bun stabilit! Mănânc o Eugenie și la drum! urc peste primul deal și văd marcajele ce merg pe curbă de nivel la dreapta printr-o pădure de fag tânără cu tufe de ienupăr! Și eu prin ea și în vreo 200 de metri ies într-o altă șa de unde marcajele cotesc brusc la dreapta. În față este dealul Cireșului de 1239 metri! Eu cotesc stânga pe drumul de căruță și cobor un pic mai jos de poiana în care este stâlpul indicator. Este și o fostă casă din care acum au mai rămas doar jumătăți de ziduri sau de acoperiș. Trec pe dreapta ei prin urzici la fel de mari ca mai devreme și continui la vale.

Poiana tot coboară și pare să se îngusteze spre firul apei și spre pădure. La un moment dat văd o ființă mare sub un arbust. Pare o căprioară și e mult mai mare, cam cât un cerb. Este de fapt o ciută, cum îmi spune Dinu peste câteva zile! Și eu care eram convins că ciutele sunt puii de căprioară când de fapt ele sunt femelele cerbului și sunt cam la fel de mari ca și el! Doar că nu au coarne impunătoare! Mă opresc, scot telefonul și fac două poze. Se ridică tot rumegând și din doi pași dispare în pădure în stânga! Merg și eu spre ea și caut să deslușesc măcar pe unde a intrat în pădure! Nici vorbă!

Cobor pe firul apei din ce în ce mai îngust când deodată văd că sub mine se cască un ditamai hăul de vreo 10-12 metri adâncime! Este prelungirea pereților de mai devreme de pe la locurile de belvedere! Eh, Cezare, acum să te vedem! Pe hartă o potecă ar coborî pe aici pe undeva. Las harta în rucsac și pornesc butonul de intuiție! Găsesc o potecă la dreapta peste buza hăului, cobor pe ea și ajung undeva pe la jumătatea lui mai în dreapta. Mă uit la pragul pe care l-am depășit și dau să cobor direct pe un vâlcel. Nu merge fiindcă e un alt hău! Tot merg pe o brână la dreapta și cobor pe sub un grup de stânci pe un picior pietros. Surprinzător de plăcut (nu sunt nici primul și nici ultimul pe aici!) în jos se formează o potecă. E adevărat că e cam înclinată, dar asta nu e problemă! Cobor un pic pe muchie și apoi cotesc ușor la stânga și mai jos la dreapta. Poteca e destul de clară și mă coboară mereu. Într-o ultima linie la dreapta văd că ies pe lângă o urmă de zid (străvechi sau doar de la o veche stână acum dispărută) ies într-o mare poiană. 

La stânga se văd multe praguri și poieni care tot coboară pe sub pădure și valea Arieșului undeva jos de tot. Se vede mai aproape față de mai devreme de sus de la balcon! Hotărăsc să cobor prin poieni la stânga până găsesc o soluție să cobor în Lunca Arieșului. De altfel văd dealul dinainte de Poșaga și valea pe care voi continua spre Săgagea și Belioara. Cât voi merge astăzi și cât mâine?

Deocamdată prin iarbă trec un vâlcel și văd că la un moment dat o vulpe sare din fața mea și îmi arată și o potecă pe unde să merg. Nu am reușit să o văd și mi-a rămas în minte coada ei mare și stufoasă. Știți că nu înfloresc lucrurile, nu am de ce să spun despre animale pe care nu le-am văzut :D! Mai fac câțiva pași și văd că o căprioară (de data asta e căprioară!) sare peste ”poteca” mea și urcă sus în pădure. Nici pentru ea nu am avut timp să scot aparatul pentru o poză...

Ajung pe un fel de culme și de aici direcția mai departe e clară. Uitați-vă și voi cât de evidentă e valea Poșăgii...

Mai mult de atât, la dreapta văd o stână și o vale care coboară spre Lunca Arieșului. Până la stână și după se formează un drum ce coboară pe vale. Cobor direct într-o șa unde văzusem capătul drumului și de aici la dreapta pe potecile de animale. Drumul e prea mare și plin de noroi. Cu mare bucurie la primul vâlcel cu apă văd și marcajul TR! Adică am ajuns fix unde îmi propusesem! Urmez acum drumul și caut să cobor pe varianta cea mai de jos ca să nu deranjez curioasele vaci. Când trec printre ele la vâlcelul de sub stână, se uită tare curioase la mine fiindcă rar cred că trece un om pe aici! Și mai e și ciudat cu o cocoașă la spate :D! De aici drumul este mai mult decât evident (e drumul stânii) și coboară direct spre sat.

Drumul mă duce pe lângă un adăpost și o mică grădină și e tare plin de noroi. După grădină văd o potecă ce coboară la dreapta prin pădure și o urmez sperând că voi da de mai puțin noroi. Așa este parțial și cobor chiar în capătul unei ulițe a cătunului. Foarte frumos! Am ieșit liniștit din munte!

Pe uliță ceva mai în față e o intersecție la care fac dreapta și apoi la următoarea cotesc la stânga. merg câteva zeci de metri și salut un om din grădină. Văd că vine spre mine și îi dau binețe. E uimit și el cum de coboară cineva din munte și mai ales că în doar două zile am ajuns aici tocmai de la mânăstirea Râmeț. La vârsta lui (e trecut puțin de 60 de ani) nici nu se mai gândește să mai meargă atâta. Îi povestesc de locuri destul de repede (cum îi vorba regățeană) și trebuie să îi repet de câteva ori drumul ca să priceapă pe unde am venit. Mai vine și un alt bătrân și trebuie să îi explic și lui. Adevărul e că tare îmi place să vorbesc cu ei și chiar nu îmi pasă că trece timpul. Le spun și planul în continuare (din Poșaga să urc spre Belioara și apoi la Scărița) și li se pare la fel de mult și greu. Mai apar și doi copii tare simpatici cu ochi albaștri ca cerul. Îi cheamă Denisa și Alexandru. Fata are opt ani și acum termină clasa I și Alexandru 6. La anul merge și el la școală! Sunt cu bicicletele și se mândresc că au făcut schimb acum cât merg cu ele. Se vede că bicicleta pe care merge el e de fată fiindcă are tot felul de abțibilduri mov și roz. Ce contează dacă tot bicicletă este! E și mai ”șmecheră” cu mai multe viteze față de a lui care e tare simplă! Sunt curioși tare cum e să meargă cu bețele și le dau să se miște un pic cu ele. Știu că nu pleacă fiindcă îs tare sinceri și simpli oamenii pe aici. Și de cuvânt, asta e cel mai important! Îmi fac cadou un fel de gumă pe care o lipesc pe bețe sub manșon, fiecare pe alt băț ca să știe care din ei cu ce băț să meargă! Tare simpatici sunt! Gata pauza, trebuie să o iau din loc! Vin și ei cu mine până la podul care iasă în șosea și fata îl oprește să treacă: ”Știi că nu avem voie pe pod!” O văd că lasă bicicleta jos și face un gest care mă dezarmează total. Se repede spre mine și mă îmbrățișează. Mă topesc de tot, mă las pe vine cu rucsacul în spate și îi îmbrățișez pe amândoi. Parcă îs copiii mei, așa îs de dragi. E drept că tatăl lui e cu un an mai mic decât mine!

”Nenea, știți cum se numește satul nostru?”

”Eu Lunca știu că îi zice!”

”Lunca Arieșului!”

”Bine, copii, am înțeles!”

”Nenea, să nu ne uiți!”

”Nu vă uit, cum să vă uit?”

”Bine, săru-mâna!”

Îi privesc cum își întorc bicicletele și merg înapoi spre sat. Copii tare cuminți sunt! Nu ies din vorba părinților!

Trec podul și sunt pe șoseaua care merge pe Arieș. Știu că am vreo doi kilometri de mers în amonte până la intrarea spre Poșaga și cu chef și revigorat, pornesc la drum. Merg printre ultimele case ale Luncii Arieșului și în curba de după dealul Măgulicea de Sus văd de câteva ori linia fostei mocănițe. Trece ba pe o parte, ba pe alta a drumului și spre deal (stânga geografică, dreapta cum merg eu) și de multe ori e suspendată pe o platformă de piatră și beton. Cine zicea că a fost redată în folosință linia asta? Tare fain ar fi!

E ora 20.40 când văd un panou cu rezervația Șesul Craiului-Scărița-Belioara importantă prin relieful carstic și plantele boreale și arctice pe care le păstrează. Până acolo am 12 kilometri și tare i-aș face mâine! Acum intru pe valea Poșăgii (20.45) pe sub podul vechii mocănițe, las pe dreapta un pilon stâncos din vechile chei și merg întins pe drumul asfaltat. Am trei griji acum: bateria de la telefon, apa și un loc de campare! Trec de un panou cu descrierea Cheilor Poșăgii (structură calcaroasă pe o bandă de calcare și dolomite din seria Vulturese, străpunsă de valea omonimă și cu două izbucuri (Bujorul și Feredeului) chiar înainte de chei) și de statuia din centru, fac dreapta pe drumul principal și mă opresc la primul bar cu lumină să întreb în primul rând de priză pentru telefon și de apă. 

”E priză afară, poți pune telefonul aici și îl iei când se încarcă sau mâine dimineață! Apă iei de la cișmea. Cea mai apropiată e vreo 200 de metri mai sus pe drum! Și de cort poți să îl pui acolo după mașină!” 

Vorbim mai multe și nu am reținut eu să redau cât mai exact. Mihaela, fata de la bar închide și eu mai stau la povești cu unul din băieții care veninseră de la muncă și se odihneau cu o bere. E pădurar și povestesc cu el tare multe. Văd ce încântat e când îi povestesc de arsurile de sus din rezervație, de cele două Belioare și de alte tăieturi de pe văile de pe aici. Nah, dacă m-am mai plimbat pe aici! Ne simțim prieteni imediat și îmi explică pe unde erau drumurile pe unde am coborât eu mai devreme prin acele hăuri din pădure. Știe bine locurile și pe acolo! Târziu spre noapte merg să iau apă, pun cortul și îmi iau telefonul care se încărcase. Nu e nevoie să închid terasa magazinului cu ceva, e suficient să pun bolțarul în ușă! Simplu și de cuvânt! Mă spăl pe picioare în Poșaga și la somn. Se cere după ziua asta lungă și frumoasă!

Ziua 3 - vineri 29.05.2015

Cum nu am cine știe ce distanță de parcurs azi (sunt cam 10 kilometri doar!) mă las să mă trezesc la orice oră. Și fiind și la umbră, asta se întâmplă cam pe la 10.00! Și mie acum mi se pare destul de mare lenea, dar fiind ziua atât de lejeră... Îmi fac niște paste, vine soarele deasupra cortului și îmi pun tenta exterioară la uscat, mai șterg cortul și strâng bagajul și abia la miez de zi mă pornesc și eu la drum. La cișmea reumplu sticla cu apă și ies printre casele care par să închidă Poșaga de Jos. Pe stânga văd la un moment dat o vâltoare veche, mai departe o troiță și pe dreapta o casă cu grajd de toată frumusețea. E o plăcere să mergi fiindcă nici nu e prea cald. Fiindcă nu e nimic de urcat, îmi permit să merg în sandale și cu bocancii legați pe rucsac.

Se termină asfaltul și începe drumul de piatră în serpentine, din când în când mai apare și un marcaj CR care merge spre Scărița-Belioara, se mai lățește sau se mai îngustează drumul... În general e la cât pentru o mașină! Destul de repede ies în poiana mare dinaintea cheilor Poșăgii unde este și schitul Poșaga. Intru pentru niște poze că doar nu e grabă! Și până aici și după schit caut să mă bucur de peisaj. În alte dăți când am venit pe aici nu am putut face asta așa de bine fiindcă am mers în viteza mașinii. Acum pe jos pot simți fiecare piatră și fiecare aromă a drumului...

La schit mă întâmpină pozele lui Decebal și Burebista care îmi plac mai mult decât cea a romanului Traian. Uite și câteva versuri prinse pe gardul schitului:

”Cînd mă cuprinde dor de țară

Și n-am pe nimeni să-mi potoale dorul

Iau cartea unde curge sfânt izvorul

De-înțelepciune și tărie rară.

Citesc, iar gându-mi își întoarce zborul

Spre vremi de bărbăție legendară

De greu război și de robie amară

Și sufăr, și mă bucur cu poporul”

                                       Șt. O. Iosif

Până să intru la schit, mă joc un pic cu o pisică albă ce se bucură de vederea oamenilor. Aici e un singur călugăr ce are ale lui treburi...

Intru prin poarta păzită de chipurile lui Horia, Cloșca și Crișan, îmi las rucsacul în tindă, fac câteva poze la minunatele flori de pe bara tindei și intru puțin în biserică. Frumoasă, simplă și plină de iubire divină... La ieșire din pisanie înțeleg instantaneu care a fost scopul venirii mele aici. Unul din ele! Știam de la biserica Drăgănescu că Arsenie Boca a fost adus să picteze biserica de către părintele Ghedeon Bunescu (părintele Bunescu cum reținusem eu!). Ni se spusese acolo că părintele Bunescu îl cunștea pe Arsenie Boca de ceva timp și nu știam de unde. Uite de aici unde au viețuit amândoi între 1950 și 1954! Schitul a fot construit în 1933-1936 prin vrednicia părintelui Alexandru Rujdea cu contribuția credincioșilor și reparată după 1979 în exterior cu șiță și în interior împodobită cu fresce și mobilier din lemn de stejar. Lăcașul a fost resfințit în 1990 și de atunci funcționează ca schit de călugări. 

Ies din biserică și văd un călugăr. Merg de îi dau binețe și mă întâmpină cu bucurie. 

”Ai fost la izvor?”

”Nu, vreau să merg.”

”Mănânci ceva că-i ora prânzului? Hai du-te de ia apă până aduc eu de mâncare.”

”Am mâncat acu vreo două ore de dimineață... Da, mănânc puțin. Mulțumesc!”

Și văd că îmi aduce o tavă plină cu două porții de mâncare, ceapă verde și pâine de vatră. Mă bucură tare omul ăsta și simt în el mai mult decât bucuria revederii unui frate. Parcă ”a cerut cineva” să ne întâlnim (știu că la nivel subtil cererea eu am făcut-o!)... Se retrage și mănânc în liniște.

”Sună când termini!”

Reușesc să termin mâncarea cu greu (nu se cuvine să refuzi mâncarea venită cu dragoste și de la un om foarte bun), sun și ne așezăm puțin la vorbă. Îmi povestește de locuri și de aparenta singurătate (de fapt nu are cum să fie singur fiindcă așa mă simt și eu de multe ori în catedrala Muntelui cu Dumnezeu lângă mine), de of-ul crăpăturilor din zid (mai înainte drumul mergea mai pe sus și îmi parată pe unde și schitul nu era la drum; a făcut hârtie să mute drumul și șansele sunt aproape zero, măcar de l-ar asfalta...).

”Stai să îți dau ceva”.

Se duce în camera cu cărți și îmi aduce o carte cu rugăciuni de dimineață.

”Le citești dimineața și au să-ți fie de folos”.

Mai vorbim puțin și își aduce aminte că mai are să îmi dea ceva. Îmi aduce o altă carte despre viața părintelui Radu Stanciu, un mărturisitor al lui Hristos din timpurile noastre (sau relativ recent). Cartea se poate citi aici, este publică! Însă mult mai dragă e să o citești pe hârtie și să pătrunzi în puterea părintelui de a nu cădea în fața asupritorilor Domnului/a Ființei Supreme binefăcătoare. Sunt convins că acesta a fost un alt motiv pentru care am fost chemat la schit acum!

”Nu mai pot sta, am de îndeplinit  ascultarea. Doamne ajută!”

”Mulțumesc mult. Doamne ajută!”

Mă uit la el cum parcă zboară și dispare între chilii. Chiar mi-a părut un om sfânt întru Dumnezeu!

Iau rucsacul în spate și pornesc la drum. Sunt serpentine foarte frumoase prin Cheile Poșăgii... Perete pe stânga, perete pe dreapta, marcaje din când în când... Trec prin chei și ajung în Belioara. Satul Belioara nu apare pe hărți fiindcă este încadrat în Poșaga de Sus. Belioara este satul format din casele de pe valea Belioarei și Poșaga de Sus e un nume inventat al comunei care cuprindea Belioara, Săgagea, Orăști, Pleșești, Incești și Bețăști. Nu a existat oficial Poșaga de Sus însă denumirea asta este găsită pe hărți și a apărut din necesitatea de a nu supăra pe nimeni! De altfel la ieșirea din Poșaga (de Jos cum apare pe hartă!) pe placa de ieșire din localitate scrie doar Poșaga! Înainte de a face la dreapta spre Scărița, mă opresc la poarta bisericii de lemn din Belioara. Mă ajută și un panou aflat pe stânga drumului (spre apă) cu ceva detalii tehnice...

Urc prin poarta ruginită de vreme și pe poteca cu balustradă ajung sus la biserică. Din istoricul bisericii aflu că e construită în 1789 și se află pe noua listă a monumentelor istorice. Structura din lemn de pe exterior și căpriorii streașinii sunt singurele elemente cioplite, pe interior se presupune că ancadramentul sculptat se află sub pictură. Inventarul bisericii și iconografia sunt tradiționale (Răstignirea, proorocii, apostolii, cuvioșii Alexie și Parascheva, părinții bisericii răsăritene, sfânta troiță și arhanghelii Mihai și Gavril pe tâmpla bisericii). Merg un pic prin cimitirul vechi și revin la poartă și apoi la drumul spre Belioara. De sub turla bisericii cu acoperișul în prelungirea dealului se vede superba Scărița-Belioara unde voi ajunge în câteva ore (chiar dacă sunt doar câțiva kilometri).

Abia acum când merg pe jos pot înțelege pe deplin toate semnele, intersecțiile și marcajele locului. După poarta bisericii doar ce faci dreapta după o curbă și se face drumul la dreapta spre Belioara. Din amonte de pe valea Poșăgii se vede marcajul CR, din aval nu! Pornesc pe drum tot uitându-mă cu bucurie la bisericuța pe care acum am reușit s-o văd fără nici o grabă. Știu bine drumul, știu că sunt vreo 3 kilometri până la destinația mea finală, punctul de alimentare PA 4 de pe traseul Maratonului Apuseni. Doar ce trec de primele case și dau de un tip la vreo 50 de ani care urcă alene și se tot uită pe la case. Intru cu el în discuție și chiar avem ce vorbi. Îl cheamă Ioan Pârțilă și de loc este chiar de aici din Belioara. A fost plecat mult timp la oraș unde, printre alte specializări, are și specializarea de inginer electronist și mai exact telecomunicații. Măi să fie! Adică ce am făcut și eu până acum vreo zece ani. Vă dați seama că avem ce vorbi: primele telefoane și tehnologii apărute pe la noi, primele calculatoare, piloni de transmisie și retransmisie, unghiuri și semnale reflectate, case de-ale locului (îmi explică detalii arhitecturale cum ar fi privarul/prispa/târnațul, construcția caselor cu depozit la parter așezat după cum îi dealul, camerele de locuit de vară și de iarnă și afumătoarea într-o parte a casei pentru a nu afuma toată casa), îmi arată un sistem de aducțiune a apei de sus de la un pârâu la o casă pe care a cumpărat-o de la o mătușă (e închisă că am fi intrat și în casă!), îmi spune și confirmă despre niște pustnici care dormeau într-o peșteră în Scărița (îmi spusese și călugărul de la schit că a urcat o dată la acea peșteră)... Mai oprim să mai vorbim cu unul sau altul (”Aici un om ori mi-i rudă, ori mi-i neam!”), îmi arată singura potecă posibilă pe care e traseul de la Maraton Apuseni de sus de pe dealul Bilii (unul din puținele locuri de pe traseu pe unde nu am fost și mi-am dorit de cel puțin doi ani!), trecem pe lângă Colțul lui Balmoș unde am eu punctul de voluntar pe traseu și tot povestind, ajungem la punctul de alimentare. Ioan își aduce aminte de fiecare loc și își exprimă uimirea din tinerețe despre pereții surplombați ai Colțului și despre diferențele de culoare a rocii (datorată curgerii apei în mod diferit). 

La PA sunt Dinu cu Marlene în al lor Erik cel Roșu, ne bucurăm de revedere/cunoștință, îmi las rucsacul lângă ei fiindcă aici îmi voi pune cortul și urc puțin cu Ioan până sus la cabana arhitectului Mihai fiindcă acolo știa el că odată a prins semnal GSM. Nu avem semnal nici lângă casă, nici pe panta dinspre cireș și coborâm la corturi. Sunt niște mici contradicții legate de defrișările/replantările de pe aici și noi susținem că nu sunt replantări. Cine știe, poate o cunoaște mai bine! Vedem că tot ne vin colegi de club și pe la 21.00 Ioan coboară spre casă. Are vreo doi kilometri pe care estimează să îi facă într-o jumătate de oră. Poate ne vedem mâine! Ne adunăm mai mulți și majoritatea campăm aici. Doar colega noastră Cristina cu studenții de la geografie campează câteva sute de metri mai jos și vor urca mâine dimineață. Mult după înserare reușește colegul de club Mihnea Prundeanu să urce cu dubița închiriată cu alimentele, mesele și cortul pentru PA și cu ceva emoții la plecarea mașinii, ne salutăm în vederea întâlnirii de mâine seară la festivitatea de premiere. Sigur acolo în basecamp este mult mai multă agitație și sunt mia multe probleme de alimentare decât aici în extremul sudic al traseului de maraton! 

Fiindcă mâine este Maratonul Apuseni, unul din cele mai importante evenimente organizate de secția noastră CAR Cluj Universitar, dedic zilei de mâine o postare separată. Așadar, somn ușor și ne vedem mâine. Eu, cunoscând zona, am și alte atribuții pe lângă cele din punctul de control unde sunt distribuit! Vom vedea despre ce vorba!