Prea multe zile de stat în oraș, trebuie să ies pe munte măcar o zi, măcar câteva ore... Sâmbătă am avut ceva treabă în București și duminică, urmând sfaturile intuiției și ale unei prietene de munte, mă hotărăsc să merg la Portița Caraimanului, loc unde voiam să ajung de ceva ani... E un loc ”secret” în abruptul estic al Caraimanului și ca urmare nu pot da prea multe detalii. Știu că unii ar vrea detalii și le găsesc cu ușurință pe internet. Eu doresc fiecăruia să descopere locurile ”secrete” din proprie experiență sau din cea a prietenilor apropiați, exact așa cum fac și eu acum! Singurul detaliu legat de loc este că frumoasa arcadă se află pe Brâul Portiței între Vâlcelul Mortului și Valea Jepilor...
Plec așadar cu trenul regio clasic până la Bușteni. Ca de obicei în tren sunt colegii de la ”Floare de Colț” București care se hotărăsc în tren care pe unde merge. Eu știu că în prezent nu mă încadrez decât rareori în ideea asta... Sunt în perioada vieții de montaniard în care știu foarte bine unde vreau să merg. Am parte de întâlniri plăcute cu prieteni pe care nu i-am mai văzut de ceva vreme, de un mic dejun sub formă de plăcinte și prăjituri de la nunta recentă a fetei unei ”flori de colț”... Cu colegi ibucureșteni trec repede orele până pe valea Prahovei. Spre Portiță și pe valea Jepilor se anunță doar o colegă și ne vom întâlni în gară cu ea și cu un coleg de-al ei venit în pantofi de oraș și cu valiza cu rotile pe munte. Nu vreau să fiu răutăcios, poate omul nu știa ce înseamnă Muntele, dar eu nici nu aș fi îndrăznit să ies din Bușteni cu așa ”echipament”! Pe peron mă întâlnesc cu alți trei prieteni cu vechime în mersul pe munte cu același traseu ca și mine și ne facem fiecăruia companie plăcută.
Știm drumul până la Silva cu ochii închiși și la intrarea pe marcajul CA lăsăm să treacă ”turmele” de ”turiști”. Noi nu avem grabă, doară ziua e lungă... Urcăm comod din povestire în povestire, până la urmă amicul cu valiza se întoarce fiindcă își pierduse o roată și rămânem în echipa potrivită. Pe dreapta lăsăm valea și cascada Spumoasă (pe care urcă doi tipi care mi-au auzit planurile în tren și cu care mă întâlnesc înainte de Portiță), mai facem câte o pauză la locurile de belvedere și lăsăm toți tinerii să urce în grabă. Fiecare parcă vrea competiție cu Muntele sau cu el/ea însuși, vrea să își depășească limitele, vrea să fie mai bun. să urce mai sus, să meargă mai departe... Treaba fiecăruia ce face, eu am ajuns să știu unde îmi e locul și să nu mă mai grăbesc decât atunci când situația o cere (cum de altfel este peste câteva ore când se apropie norii negri de mine)... Mergem încet și cu atenție, trecem pe versantul stâng și în primele serpentine o colegă simte ceva palpitații și senzații asemănătoare răului de altitudine. Clar trebuie o pauză și întoarcere ”la bază”. Rămân eu să urc singur până la Portiță și înapoi și chiar sunt încurajat să fac asta!
După ieșirea din pădure admir crestele și frumusețea lor și mă minunez de splendoarea vânturată a cascadei Caraimanului. În plus față de raritatea apei din cascadă, acum vântul o împinge incredibil de mult spre Jepi de parcă gravitația nu mai are ce căuta aici...
Urmându-mi intuiția, orientarea și sfaturile prietenilor, intru pe Brâul Portiței pe o potecă foarte faină, evidentă și lejeră. Trec vâlcel după vâlcel, sub Peretele Portiței mă întâlnesc cu cei doi amici din tren (ne recunoaștem reciproc), schimbăm câteva vorbe și continui drumul spre Portița Caraimanului (mi-era un pic teamă de zona cu cablu dinainte de Portiță și s-a dovedit a fi foarte lejer). De când visasem locul... Îi știam forma, știam cam cum arată locul, știu că Brâul m-ar duce mai departe spre Vâlcelul Mortului, Valea lui Zangur și apoi Valea Seacă a Caraimanului (inițial mă gândeam să merg în sens invers pe cele numite mai sus și nu m-am încumetat singur), din alte descrieri știam unde e poziționată Portița în perete...
Sunt singur și parcă aș mai merge câteva zeci de metri pe brâu! Dau să intru în jnepeni pe brâu și văd că unul îmi prinde pantalonul de cracul stâng și mi-l rupe pe vreo 8-10 centimetri. Semnul! Asta îmi spune că acum nu trebuie să merg mai departe! Mă întorc la Portiță, cu vesta pe spate (ca să nu resimt transpirația) reușesc să dau câteva mesaje și să mănânc de prânz și în câteva minute nori gri-negri acoperă sudul Văii Prahovei și chiar fruntea munților Jepi și Piatra Arsă. Se aud și ceva tunete care sunt al doilea semn. Cezare, întoarce-te! Nu ar fi prea plăcut să cobori pantele înclinate de iarbă pe ploaie! Strâng bagajul și înapoi pe drumul pe care am venit. Știu că nu îmi stă în fire să fac asta, dar acum vreau să ajung înainte de ploaie pe valea Jepilor, drum arhicunoscut de zeci de ani!
Am parte de mult spectacol fără nici un picur de apă: iriși sălbatici, pereți imenși și vâlcele în sus în perete și în jos spre Bușteni, șeuțe foarte verzi și primitoare, unghiuri fantastice spre cascada Caraimanului... Evit pe cât posibil să fiu văzut de turiștii care coboară în adidași de la cabana Caraiman fiindcă nu vreau să le dau vreo idee ;). Intru în poteca marcată, mă bucur de toții tinerii iubitori de munte de pe potecă (chiar la urcare felicitasem un tată care își urca - băiatul urca singurel! - băiatul de trei ani și jumătate spre cabană), aproape în alergare depășesc multe grupuri și mai ghidez pe câte o pereche pe varianta ușoară (la Brâul lui Răducu de exemplu lanțul din mini-canion e acoperit de limba de gheață și trecerea se face cu atenție pe deasupra limbii și a podului de gheață), aud câteodată în spate replici de genul ”Uite așa se merge ca o căprioară...” și tot în viteză cam într-o oră sunt la Silva (circa 17.00).
Mănânc o savarină la cofetăria de lângă sala de sport cu dedicație pentru o veche colegă de munte și cobor la gară la trenul de 17.45. Pe peron îmi întâlnesc colegii de drum și ne lungim la povești până la Ploiești. Ei coboară aici și eu continui până la București bucuros de locul ”descoperit” astăzi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu