Cu câteva zile înainte de tură Emil îmi tot spune de Perșanii centrali. De fapt el mi-a tot spus în timp de zona asta fascinantă cu peșteri și cu urme de teutoni. Ce-o fi pe acolo, om vedea... Deocamdată el nu poate să meargă și ca urmare rămân singur pe metereze. Ei și? Am mai mers de atâtea ori singur, nu mă împiedic eu de asta! În fond libertatea de mișcare este acum maximă. Și am și mai mult timp liber fiindcă am și o zi liberă vineri! Găsesc un articol cât de cât documentat despre peșterile din Comăna și bineînțeles sunt atras de peștera omonimă de câțiva kilometri. Cum e arie naturală protejată și se poate intra doar cu unul din custozii ei (de la clubul de speologie SILEX Brașov), iau un număr de telefon de pe internet și îmi propun să îi sun când știu cam când ajung. Cu articolul din ”Bună ziua, Făgăraș” (care îmi vorbește despre încă alte trei peșteri) în mână, destinația mea e clară de acum!
De la început vă rog să aveți răbdarea de a citi prima parte fără imagini, veți înțelege de ce nu sunt ;)!
Ziua 1 - vineri 22.05.2015
Cu obișnuitul regio matinal merg până la Brașov (25 de lei) și în autogară întreb de autobuzul care merge spre Șercaia și Făgăraș. Pleacă la 12.00 și am timp să îmi cumpăr câte ceva de la cel mai apropiat mini-market: ceva dulciuri, hârtie igienică și pâine cu cartofi de la secui! Sunt în autogară la timp, pun rucsacul în cală și îmi plătesc biletul spre Șercaia (10 lei). Planul meu e ca din Șercaia să urc spre Veneții după ce (eventual) ajung la rezervația de narcise de la Vad. E un loc pe care aș vrea să îl văd din trei motive: 1. data trecută am ajuns doar la parcarea de la intrarea în crâng și nu am găsit narcise, 2. duminică e un festival lângă rezervație și probabil că va fi multă lume și 3. mulți prieteni sunt acum în diverse poieni cu narcise de prin țară, ar cam trebui să văd și eu narcise!. Mai departe am și ceva vești bune despre festival și rezervație! Știu că fac cam vreo oră și jumătate și pe drum mă așez în spatele autocarului ca să stau lejer. Mă iau la vorbă cu doi tineri de etnie rromă și nu simt cum trece timpul. Știam că până în Șercaia fac cam o oră și jumătate. Văd intersecția spre Șinca Veche și mă hotărăsc pe loc: cobor aici și fac o escală pe la Șinca! Îmi salut colegii de drum, iau rucsacul și întreb la hanul de la intersecție de distanța până la Șinca. E vorba de Șinca Veche până unde îs vreo șase kilometri. Până la Șinca Nouă mai îs vreo 10 kilometri... Un tânăr cu care am vorbit îmi spune că merge și el spre Șinca Veche și mă ajunge mai încolo pe drum.
Printre salcâmi pornesc la drum, mă prinde din urmă și tot povestim de una-de alta. Tot avem Făgărașii în față și îmi amintesc cu drag de turele prin zonele pe care le vedem. De fapt e vorba de tura făcută acum ceva ani la fosta cabană Urlea... În stânga noastră se văd Piatra Craiului și Bucegii, prilej de alte și alte povestiri... Mai interesant este ceea ce îmi spune el despre locurile astea. Mai devreme trecuserăm peste o cale ferată care este folosită în prezent. Înainte de 1989 era o altă cale ferată a cărei gară Șinca o vedem abia când ajungem pe ultimul deal înainte de localitate. Fiindcă Șinca e într-o vale și nu se vede dinspre șosea (pe unde venim noi)! Mai bine se văd crângul de brazi de la Ohaba (Șercăița pe GPS), biserica din Vad și chiar crângul/dumbrava unde e rezervația! În spatele nostru se văd culmile împădurite ale Perșanilor pe unde sper că voi ajunge spre seară! Revenind la partea interesantă, tânărul șincăian îmi spune că linia de tren veche era folosită pentru a alimenta (în special cu combustibil și armament) un depozit strategic aflat undeva spre Șinca Nouă. Știe și îmi arată doar zona pe unde e acel depozit! Cică și în prezent o dată pe an sau mai des s-ar reactualiza proviziile... Intrăm printre primele blocuri/case, lăsăm cimitirul pe stânga și la o uliță mă salută și pornește spre stânga. Cu mulțumiri pentru drum, continui, intru în vorbă cu un nene cu coasa (a cosit la un capăt de loc să poată intra cu tractorul). Ajung în centru, fac o poză la monumentul eroilor și urmez săgețile spre mânăstirea rupestră (3 km scrie pe ele!). După monument fac stânga și apoi pe prima uliță la dreapta ies dintre case spre câmp. Îmi aduc aminte cu drag de drumul ăsta pe care l-am parcurs data trecută cu mașina.
Mai repede decât credeam, ajung după aproape doi kilometri la intrarea spre chilia rupestră. Un nene care a locuit aici în tinerețe (și acum peste ani s-a întors la origini) îmi spune că peste dealuri pot ajunge direct la pădurea de la Vad. El își așteaptă copii care au plecat într-un circuit la chilii și schit, îi mulțumesc, îl salut și urc și eu spre chilii. Parcul e foarte fain amenajat și are multe elemente din spiritualitatea ancestrală. Din păcate sus la schit nu mai simt nimic din energia și bucuria precreștină de aici. Doar în zonă și în grotă simt și văd căldura și culorile specifice divinității. Și doar în anumite locuri! La început urc pe potecile din stânga fiindcă simt nevoie de a ajunge deasupra grotei. Sunt poteci pe care nu am mai fost.... Îmi spusese șincăianul meu de mai devreme că e un loc pe deal unde se văd toate satele din zonă. Nu știa/putea să îmi explice și am găsit instinctiv acel loc ceva mai sus de casa mare de deasupra izvorului. Îmi bucur un prieten cu un telefon (fusese și el de curând pe aici) și cobor la schit. Mi se pare făcut interesant, frumos aranjat și păstrat... Repet că nu am simțit ceva special la schit! Pe alte alei cobor la megaliții preistorici și încep să simt energia străbună. Mă învârt puțin printre ei, beau apă de la izvorul puternic și amenajat semi-natural (foarte estetic), las rucsacul pe o bancă și intru în grotă. Se poate să am ceva special fiindcă mai mulți turiști m-au simțit drept ghid și mă întrebau tot felul de lucruri și detalii despre construcție și altarele de aici. Printre vizitele turiștilor simt cum coboară spre mine energia, bunătatea și calmul prin vortex-ul de piatră, las să treacă lumea și văd locul dincolo de cruci și de inscripțiile de pe pereți, mă adun din tot spațiul în care parcă am fost extins, mai zăbovesc ceva vreme în grotă și ies la rucsac de mai beau nițică apă de la izvor. Cu forțe proaspete cobor pe lângă cadranul solar, salut oamenii din parcare (mai mulți ca mai devreme) și pornesc pe drumeagul ce pare să se facă peste câmp spre Ohaba.
Găsesc prima parte de drum până la un pârâu al cărui vad îl trec printre copaci întortocheați și continui până la al doilea. Aici dau să trec pe un lemn suspendat și îmi alunecă piciorul în dreapta. Nah că am ajuns cu bocancul în apă! Îl scot repede și văd că am și pantalonii uzi până la mijlocul gambei. Pagube minore și broaște în bocanc :D! Trec prin lăstăriș și mai am puțin până la intersecția unde DN73A face dreapta spre Ohaba, Vad și Șercaia. La stânga văd săgeți spre alte monumente vechi și monumente de care nu a prea auzit lumea. Nici eu! E vorba de biserica Pacea Lumii din Bucium și muzeul de artă populară din Radocea. În față sunt biserica Adormirea Maicii Domnului și Moara cu apă. Opa, Moara cu apă? E ultima moară cu apă funcțională din Țara Făgărașului și a fost construită în 1873! Și e doar la 500 de metri! Vă dați seama că merg acolo :D! Urmez săgețile și intuiția. Pe prima stradă fac stânga, trec apa și apoi dreapta până în capăt. Aici e pensiunea ”Moara cu apă”. Aș fi vrut doar să fac o poză la moară și să merg mai departe și gazdele mă invită spre moară. Mai întâi văd roata pe afară și apoi soția proprietarului (din câte am înțeles ea a moștenit moara și locul) îmi prezintă moara. Văzusem că e taxă de 5 lei și am trecut pe lângă afiș. La ieșire soțul îmi menționează de taxă și e cam țâfnos că am făcut poze mai mult decât alți turiști și în locuri mai ascunse. Atitudine neplăcută dată de oboseala drumului pe care l-au făcut mai devreme! Atitudinea asta mă afectează puțin și spun asta femeii, chiar dacă toate poveștile ei despre moară mi-au plăcut. Între noi fiind vorba, la detaliile tehnice se mai încurca un pic deși multe sunt destul de logice. Sistemul de dirijare a apei, sistemele de pisare între două pietre de moară și de curățare a acestora, metoda de urcare a făinii intermediare și de filtrare, sistemul dublu de roți (mecanic natural și electric), pieptenii de curățare a roților, scripeții de urcare a făinii deasupra filtrelor... Toate mecanismele foarte interesante! Cu scuze pentru atitudinea soțului, femeia mă ghidează pe lângă casă pe ulița și drumul peste câmp spre crângul cu narcise...
Prin arătură urc puțin, trec un canal de aducțiune și în dreptul unei stâni (pe stânga) și a unor cruci vechi întâlnesc o localnică puțin speriată. Întreb de narcise și-mi arată cu mâna spre pădure.
”Aia e pădurea. Mai găsești narcise pe la margine!”
Am văzut câteva narcise la ea în sacoșă și nu am mai zis nimic fiindcă a plecat repede... Continui încă vreun kilometru, mai trec un alt pârâu și urc la maginea pădurii/dumbrăvii (oficial se numește Dumbrava Vadului). În poienițe sunt narcise firave, unele puțin uscate, altele timide cu petalele aplecate spre sol... Mă plimb din poiană în poiană și caut să evit oamenii ale căror voci le aud din dreapta... Chiar de par puține, mă bucur că am văzut narcise! Acum știu că aici chiar sunt multe și împrăștiate peste tot... La un drum (sunt cu ochii pe GPS) fac dreapta și caut să ies la asfalt. Văd până unde oi putea merge azi, nu am țintă foarte fixă... Din spate vine o mașină cu doi tineri și mă întreabă dacă prin față ies la asfalt. Așa ar trebui după direcție! Întreb de pot merge cu ei până la ieșirea din pădure și mă primesc cu drag în mașină. Sunt comercianți din Mândra și caută locul festivalului de duminică. Nu mai fuseseră de cinci ani și nu mai știau exact. De altfel s-au și schimbat drumurile de atunci! Ne confirmă niște turiști drumul bun și ajungem la bariera cunoscută. Nah belea că e prinsă cu lacăt și nu prea se poate trece pe lângă ea! Și tare nu s-ar întoarce pe drumurile cu noroi pe unde au venit prin crâng! Îi încurajez și cu grijă trece la milimetru de capătul barierei. Pfuuuu, ce bine! Nu recomand să treceți invers, noi nu am avut ce face! În parcarea betonată întrebăm un localnic de târg și ne spune că e pe drum la stânga la trei kilometri mai încolo! Îndrăznesc să întreb unde merg cu mașina. Aș putea merge cu ei? Desigur! Merg să vadă locul de festival și apoi prin Șercaia în Mândra. Așa că împreună mergem pe drum la locul festivalului, își rezervă locurile pentru duminică și tustrei mergem la poze și la admirat narcisele. Un custode al rezervației ne precizează să nu cumva să rupem narcise. Nici măcar duminică pe seară după festival! Cum să facem asta? Doar mergem printre ele. Sunt poieni întinse pe hectare întregi cu narcise una și una. Parcă a nins cu narcise aici, așa e de frumos! Acum e momentul lor fiindcă în două săptămâni se duc. De fapt cam o săptămnă e ciclul lor de viață și apoi apar altele... Superb locul și parcă nu aș mai pleca. Totuși trebuie să plecăm. Colegii cu mașina îmi fac semn și ieșim la mașină și apoi mergem lejer până în Șercaia. Le mulțumesc și pleacă mai departe spre Mândra la stânga și eu la dreapta spre drumul spe Veneția de Jos. Nu știu ce aș fi făcut fără ei pe soarele ăsta teribil!
După câteva sute de metri fac stânga spre Comăna de Jos. Un lucru e interesant în Ardeal. Față de Regat unde orașele și în special satele sunt apropiate unele de altele dacă nu chiar legate, aici localitățile sunt la kilometri distanță! Aici de exemplu între Șercaia și primul sat numit Părău sunt 4 kilometri, apoi până la Veneția de Jos (cu accent pe I!) încă patru și până la Comăna de Jos încă 4! Și între ele e doar drumul! Merg vreo doi kilometri prin soare, mai schimb două vorbe cu niște țigani de treabă și am norocul să mă ia un camionagiu.
”Am zis să te iau să fac un bine. Știu cum e să mergi pe jos. Doar să ai loc aici în dreapta!”
”Mă descurc eu!”
Urc pe lângă mateirale și povestim despre patroni și drumurile din România. Aici până nu demult îi spunea Drumul rușinii și vă imaginați în ce stare era drumul. Și prietenul meu merge până în Veneția de Jos că de acolo se strică drumul ;)! Patronul lor i-a înțeles abia după ce a mers și el pe aici! Mă lasă în Veneția de Jos, îi mulțumesc, iau niște apă de la cișmea și întreb de drumul direct spre Comăna de Sus peste deal.
”E drum maică, doar să-l nimerești!”
”Săru-mâna!”
Știu că am GPS-ul și mă orientez pe drumul indicat de bătrâne. Urc pe drumul de căruță până sus pe deal la limita între comunele Veneția și Comăna. Aici mă simt niște câini și încep să latre spre mine. Trec prin grâu pe lângă ei și mă iau în vorbă cu ciobanul. E simpatic cu aparatul radio legat de gât! Mai povestim de oi și de locuri, îmi spune să mă orientez după turlă ”că-i cea mai înaltă”, mi se plânge de mieii pe care i-o pierdut c-or murit de boală grea și muscă. Cățelușa rea de lângă el îi mușca mieii de coadă și rana se infecta urât! Îi merge treaba și așa! Salut omul și urc peste deal spre turla bisericii. Dintr-o arătura în alta, de multe ori cu grâul până la mijloc, cobor spre case și nimeresc o uliță ce mă scoate la drumul principal. Frumos drum în cântec de greieri! La drumul principal ce urcă asfaltat prin Comăna de Sus întreb un tânăr de peșteri și de valea Comănii. Peștera din Tigăi cică e departe, Comăna e ceva mai aproape... la Bulzi și Frunzari ajungi doar de știi bine locurile (îs aproape de Poarta de Fier denumită Poarta Tătarilor în articolul din rucsac)! Cam ce spune și în articolul pe care îl port cu mine! Sunt mulțumit că am ajuns aici și mâine fac explorarea subterană. Acum întreb de marcajul TG de care nimeni nu știe nimic. Nu mă miră asta deși m-am obișnuit ca ei să știe locurile, nu și marcajele făcute de ”domni”! Trec prin mijlocul satului, salut oamenii și văcuțele care vin spre casă, ies printre ultimele case și văd pe stânga o stână cu capre. Nu pot sta pe aici de câini. Mai urc un pic, trec de o barieră și peste vreun kilometru văd pe dreapta un camping. Sunt căsuțe puse în cerc într-o îngrăditură! Opresc o mașină să întreb dacă pot pune cortul acolo și se nimerește să primesc confirmarea chiar de la patronul campingului.
”Apă găsesc la râu?”
”E o chiuvetă după casă. Curge cam încet... Poți pune cortul în voie!”
”Mulțumesc!”
Oricum puneam cortul undeva prin apropiere, poate după îngrădire... La 20.30 las rucsacul din spate, întind cortul relaxat, mă spăl pe picioare și îmi fac de mâncare la primul. Abia după 21.30 se întunecă și mă bucură asta. Am zile lungi la dispoziție :D! Doar în trecere seara s-au oprit doi bicicliști aproape de mine și dimineață câțiva cai pasc liniștiți în rondul mare dintre căsuțe :D!
Ziua 2 - sâmbătă 23.05.2015
Sâmbătă dimineață mă trezesc lejer, nu prea devreme. Cam pe la 7.00 deschid ochii și e prea lumină afară. Mai moțăi și peste vreo oră nu mai pot sta în cort de căldură. E adevărat că e și amplificată de cortul meu galben! Nu am nici o grabă în nimic, ies tacticos din cort și fac ceva poze la soare și la poiana cu cai în care stau, îmi iau niște apă de la chiuvetă, îmi fac niște cuș-cuș și o supă de ciuperci la primus pe scara unei căsuțe, strâng cortul și la 9.30 sunt gata de drum. În sus pe valea Comănei (am auzit și varianta Comanei printre localnici)! Sar frumos gardul dinspre est al îngrădirii și pe drum după două serpentine intru într-un culoar împădurit unde apa formează un mic canion aflat câțiva metri mai jos de drum și bine ascuns de copaci. Fără să vreau, voi folosi canionul ca punct de reper nițel mai încolo... Se lărgește valea, drumul face o curbă la dreapta și uite că am ajuns la Poarta Tătarilor/Poarta de Fier. Sunt două stânci de piatră pe cele două părți ale drumului și se probează cu ușurință că drumul a fost săpat printre cele două stânci. Varianta legendei cu tătarul o găsiți în articolul făgărășean de mai sus. Deocamdată eu tot mă uit în stânga și dreapta, doar-doar oi vedea coloanele de bazalt. La dreapta pare o carieră și urc spre ea. Pe prima bucată de drum ajung la stația de colectare a pietrei (erau niște benzi transportoare de la punctul de sus, și el betonat și vizibil) și la clădirea din dreapta (uned au fost birourile). Urc pe drum după clădirea în ruină și la punctul de strângere a pietrei de sus dau de un cioban cu oile. Ultimele erau pe sub niște coloane din carieră sau prin pădure și le cheamă spre el.
Deși e mai tânăr decât mine (are 30 de ani!), omul pare mai în vârstă! E deschis și îmi povestește de toate plecând de la dulăii pe care îi liniștește. Astfel aflu cum arăta pe aici altă dată, ca mama lui a lucrat aici la birouri, că tatăl lui a murit de tânăr de cancer, că acum în afară de oierit nu mai e nimic de făcut pe aici (doar doi frați, unul fiind proprietarul campingului de mai devreme, mai au ceva afaceri și n-ai ce face și trebuie să te supui lor), că el își trage ciobănia de la bunicu-său (el avea oi și acum nepotul are capre)... Îl întreb de peșteri și de Piatra Cioplită unde ar fi coloanele de bazalt. Îmi explică cum să ajung pe pârâu în sus la Peștera mânăstirii și la Tigăi (prima vale după troiță) și apoi detalii despre peșterile Frunzari și cea din Bulz/Bulzi.
”Uite, vezi alunul ăla uscat de sus? Ușa peșterii, ca să zic așa, e pe acolo pe undeva. Câțiva metri mai sus sau cel mult doi-trei mai jos de alun, nu mai mult! Urci pe culme, vezi să nu o treci și cauți la alun! Și pentru Frunzaru/Frunzari te întorci pe drum vreo sută de metri și înainte de canion e un fag mare pe stânga. Treci apa și se vede intrarea chiar in drum. E mică peștera, doar câțiva metri. Hai să-ți arăt unde e Piatra Cioplită!”
Coborâm la drum și mai adunăm din capre (între timp coborâseră spre drum), urcăm pe lângă poartă și îmi arată spre șaua din capătul vâlcelului.
”Uite vezi acolo peretele ăla? Acolo e Piatra Cioplită. Sunt coloane mari, dar nu-s negre cum zic ăștia! Urc și eu pe acolo mai târziu cu caprele și cobor prin șa.”
”Poate ne mai întâlnim!”
Îmi mai spune o dată de intrările în cele două peșteri de aici (el îi spune Poarta de Piatră) și merge să-și strângă oile. Eu cobor pe lângă apă și după un ocol al apei îngust, văd fagul mare (sunt mulți fagi aici) și peste apă gaura peșterii. Mă descalț, trec apa cu bocancii în mână și la gura peșterii las rucsacul, bețele și șosetele și intru doar în bocanci. Peștera e micuță cu două galerii concreționate. Interesant e că în ea aud ca un mormăit/mârâit ca din pereți. Ajunsesem în toate cotloanele și nu avea de unde ieși un animal. Percep sunetul ca o întâmplare și când dau spe ieșire se potolește mormăitul/mârâitul. Nu bag în seamă sunetul, trec apa cu bagajul și apoi mă încalț lângă drum și trec iarăși prin Poarta Tătarilor/din Fier/din Piatră. După Poartă fac stânga pe tăpșan spre culmea pietroasă pe care primisem indicații să urc spre peșteră. Tot muntele se numește Bulz și de aici și numele peșterii. Ciobanul îmi spusese mai devreme că odată, când a intrat el în tinerețe în peșteră, a ieșit ușor în partea cealaltă. Informație interesantă... Trec de un prag de piatră și urc destul de înclinat (nu pot zice abrupt) printre tufe de ienupăr până la linia culmii. De câteva ori trec peste alte mici praguri și îmi găsesc ușor drumul printre pietrele albe (erodarea calcaroasă e foarte interesantă, mai ales prin rarele forme ondulate care ies la suprafață - acum îmi vin în minte partea de sus a muntelui dintre Curmătura Builei și vârful Buila, crovurile din Mehedinți sau zona Ciocanului de sub Crai!). Urc un pic pe culme și văd un copac uscat la vreo doi metri pe stânga. Cred că e alunul căutat fiindcă pe sub el pare să se facă o potecă-brână. intru pe ea pe sub crengile înverzite și mă trezesc pe o pantă de 45 de grade cu pământ și covor de frunze și multe stânci pe ambele părți. Poteca pare să coboare pe pantă și mă las ușor la vale chiar de panta nu se liniștește. Intuiesc eu ceva și, chiar dacă e puțin riscant, tot cobor metru cu metru. În peretele din stânga văd o gaură la baza peretelui. Merg la intrarea întunecată și pare să intre în pământ. Pun rucsacul între niște rădăcini, îmi las cheile, portofelul și aparatul foto în rucsac (aparatul în husa prinsă la cingătoarea rucsacului), proptesc rucsacul, îmi pun casca și frontala (speologică, împrumutată de la Emil) și dau să intru pe burtă pe frunze. Din întuneric se aude același mârâit de mai devreme și un curent rece. Le dau o interpretare cât se poate de logică și totuși prevestesc ceva. Nu pot înainta mai mult de un metru, ies cu spatele și probabil ating rucsacul cu piciorul. Nu știu exact dacă am făcut asta. Într-o clipă doar întorc capul și văd că rucsacul a pornit-o la vale pe pantă. Bine că nu am fost și eu cu el! Zici că e pe tobogan, așa se duce pe frunze! Sare peste câteva pietre și îl pierd din vedere. Se tot aud bufniturile lui când se lovește de pământ. Ce poți face? Ascult cu băgare de seamă până se opresc bufniturile și deduc că s-a oprit undeva. Înțeleg instantaneu toate semnele: mârâitul din peșteri e semn că spiritul muntelui nu mă vrea aici, curentul rece din intrând ajunge undeva la suflet și acum și rucsacul a zbughit-o la vale! E timpul să plec din locul ăsta! Deocamdată să văd unde s-a dus rucsacul. Cobor cu grijă pe pantă urmându-i linia lăsată prin frunze și la vreo 40-50 de metri după două praguri îl văd odihnindu-se într-o adâncitură de pământ. Cu câțiva metri înaintea lui văd husa de la aparatul foto (ieșise de pe cureaua rucsacului). Scurt moment de panică! Aparatul fot nu e în husă! Îmi trec prin minte toate turele în care m-a însoțit de vreo doi ani și jumătate încoace și ”descopăr” că a vrut să rămână aici să se odihnească. Mi-e un pic greu să accept asta și pornesc să îl caut. Asta după ce îmi pun casca în rucsc și îl repoziționez să stea bine. Oricum mai jos de valea Comănei nu avea/are unde coborî! De la rucsac în sus răscolesc frunzele pe linia toboganului pe unde a venit rucsacul. E strat de 20-30 de centimetri de frunze și le întorc cât de mult se poate la fiecare pas. Sper să găsesc aparatul! Cum să dai de un aparat mic și negru în atâtea frunze? Urc pas cu pas, răscolesc pas cu pas și ajung până la intrarea în stâncă! Nici urmă de aparat! Pornesc la vale cu aceeași atenție și răscolire de frunze pe linia de alunecare și până la 2-3 metri în stânga și dreapta. Nimic, nimic, parcă ar fi intrat în pământ, nu alta! Ajung la rucsac fără reușită, mai caut câțiva metri la vale (mă gândesc că fiind mic și ușor, poate aparatul să se mai fi dus mai jos de rucsac). Nimic! Asta e! Aparatul și-a făcut treaba atâta vreme, a făcut câteva zeci de mii de ”poziții”, și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul! Acum vrea să ia o pauză pe aici. Eu sunt întreg, am rucsacul întreg, am actele, portofelul și cheile... Mulțumesc divinității pentru semne, pun rucsacul în spate și la vale! Am și noroc cu puțin semnal la telefon de îmi anunț un prieten și îi povestesc despre eveniment și despre toate semnele! E unul din cei care înțelege toate lucrurile astea care ies din obișnuit... Continui pe firul vâlcelului, mai văd o adâncitură unde se putea opri rucsacul pe firul vâlcelului! Eu ies la dreapta pe iarbă printre pietre, cobor pe coada pragului stâncos și pe sub el sunt în pajiștea de deasupra Porții, cu vedere spre Piatra Cioplită (cum mi-a spus ciobanul). GPS-ul spune altceva de rezervația de coloane bazaltice negre! Am telefonul și pot face poze cu el ca să am ce vă arăta. Așa că încep seria de poze în pajiște pe sub Bulz.
Portalul de vreo 20 de metri înălțime are multe intrânduri, cobor la cel spre camera mare, îmi las rucsacul după un stâlp, pun casca și frontala pe ea și la drum. Sala vizitabilă are câteva zeci de metri în lungime și lățime, undeva pe la vreo 25 de metri înălțime și multe concrețiuni. Spre exterior sunt mia multe ferestre și par să mai fie niște mici galerii în jos. Eu mă limitez doar la două galerii în dreapta. Prima în care intru urcă 10-15 metri peste o treaptă de piatră cu pământ roșiatic pe ea și se închide curând. Are atâtea scurgeri, atâtea picături de ”lapte” din tavan, atâtea mini-domuri că nu mă mai satur să le pozez (atât cât permite telefonul). Revin în sala mare și la stânga intru în a doua galerie ceva mai lungă și la fel de spectaculoasă. Aici rețin mai mulți păienjeni cărora le-am deranjat viața tihnită din întuneric cu lumina frontalei. Nu se sinchisesc! A treia galerie urcă spre exterior spre lumină pe un tobogan de frunze. E ușor de urcat și mă trezesc deasupra intrării principale cu un perete de vreo 4-5 metri sub mine. Am loc de stat și mă mai furișez (mai bine zis ondulat printre pereți!) spre o cameră supraetajată cu nivele de calcar subțiri și găuri între ele. Le văzusem de sub straturile de câțiva centimetri și speram să ajung cumva la ele! Mai văd alte scurgeri și chiar niște rădăcini firave ce și-au găsit drum prin piatră :D! Revin la marele portal de la intrare, îmi păstrez casca și frontala și urc deasupra lui în speranța că voi găsi măcar intrarea în avenul de unde începe cea mai mare parte a dezvoltării peșterii. Nu găsesc intrarea și în schimb mă opresc chiar deasupra pereților despre care v-am spus mai devreme. Mulțumit de locurile văzute, cobor prin pădure la portalul peșterii, îmi scot casca și o pun în rucsac și cu bagajul în spinare plec mai departe.
”Apăi când o ploua, nu acum :D!”
”Drum bun!”
Trec pe lângă niște adăposturi de stână, văd un marcaj TG cu o siluetă feminină interesantă pe marginea drumului, trec de crucea lui Gheorghe Gubernat, rudă cu învățătoul actual din Comăna și ajung la valea Dabisului unde e o păstrăvărie privată.
E o troiță despre care îmi spusese ciobanul și pe care remarc următoarele versuri:
”Sînt vînător, fecior de munte
Pușca, pădurea și vânatul
Au fost viața mea
Ploaie, vînt, zăpadă nu mă oprea
Căci pădurea și vânatul
Au fost plăcerea mea.”
Eu aș spune personal ”doar pădurea a fost plăcerea mea”... Las rucsacul și explorez câteva sute de metri pe drumul privat de pe valea amintită, revin la troiță și la rucsac și pe același drum de mai devreme merg circa un kilometru până la valea Tigăilor. Pentru cei care au mers cu mașina (descrierea din articol) e foarte ușor să spună că au coborât din mașină și au urcat direct la peștera Tigăi. Intersecțiile și numele văilor apar rar pe teren doar dacă este vreun drum forestier pe acolo!
Drumul merge la dreapta pe vale, după 400 de metri trec de o barieră dublă deschisă și încep să tot urc pe drum. Caut să observ pe stânga benzile roșii/albe despre care se spune în articol. Tot urc și văd pe firul văii o cascadă (e cam la 400 de metri mai sus de barieră). Din descriere e chiar cascada Tigăi. Cobor la ea de îmi umplu sticla cu apă și îi fac câteva poze. Știu că undeva mai jos este urcarea spre peșteră și recitesc articolul pentru orientare.
E chiar așa cum scrie acolo: 200 de metri mai jos de cascadă trec apa și urc pe versantul drept al văii urmărind niște benzi roșii orizontale. Știu că sunt marcaje forestiere, nu cred că sunt speciale pentru peșteră. Cine știe? Cert e că după zece minute de urmat marcajele ajung fix la intrarea în peșteră. Nici că mă așteptam la așa surpriză! De data asta e o platformă orizontală la intrarea peșterii, las rucsacul în siguranță, pun casca și frontala și dă-i cu explorarea! Intrarea se face printr-un tunel de circa 50 de centimetri înălțime lung de 3-4 metri și plin de frunze. Unii își amintesc mersul pe coate din armată. Aici sunt pe jumate îngropat în frunze! După distanța amintită mi se deschide sala mare în față. Întâi explorez fiecare parte din pereții sălii mari (scurgeri, domuri, alunecări de argilă împietrită, bazine de calcar cu apă) și apoi explorez cele două mici galerii de o parte și de alta a intrării principale. În cea di nstânga (cum intri în peșteră) e așa zisul ”cap de urs” și în cea din dreapta ”sertare” și adâncituri pe sub formele rotunde sau alungite. Foarte faină peștera chiar dacă e destul de mică (conform articolului ”cât un apartament de 70 mp”). Ies afară tot pe burtă și prin frunze, pun rucsacul la spinare și cobor pe benzile albe (de data asta) la apa și drumul de pe valea Tigăilor, la dreapta cobor cei 800 de metri până la valea Comănei și tot în sus spre originile acesteia...
După vreo 700 de metri de mers pe valea Purcarului (pe GPS e tot Comăna) dau de un marcaj turistic BR care duce în stânga pe un drum lateral (pe hartă deduc acum că ar urca spre vârful Fețeica din rezervația ”Pădurea Bogata/Bogății”!) și după alți vreo 300 de metri dau de un grup de 6 băieți tăietori de lemne. Sunt minunați cum de merg eu singur pe drumurile astea neumblate! Pentru mine e ceva obișnuit și pentru ei chiar și așa în grup mare e mai straniu. Fiecare cu percepția lui!
Stau cu ei la povești și îmi oferă căteva guri de suc (”avem destul”). Să vă spun acum și gândurile personale. Când am ajuns acolo îmi era sete (eram conștient că am doi litri de apă în rucsac) și mă uitam la sticlele de suc. Nu foarte direct și insistent! Fără să spun nimic ei mi-au oferit acel suc și nu bere (din altă sticlă) ;)! Telepatie? Îmi spun că mai am 10 kilometri până la drumul E60 între Rupea și Feldioara și că până la înserare ajung la șosea. Le mulțumesc pentru tot și pornesc la drum. Urc vreo doi kilometri mai lin și apoi după alți doi kilometri în serpentine ajung la limita pădurii Bogății. Înainte de serpentine părăsisem valea Comănei/Purcarului într-o serpentină bruscă la stânga... De la intrarea în pădure (impropriu spus intrare fiindcă aici totul e o mare pădure, limita rezervației este pe cea mai înaltă culme-interfluviu între văile Comănei și Bogata) merg câteva sute de metri drept și încep coborârea spre și apoi pe valea Bogata (ați ghicit, de aici vine numele rezervației). Pe firul văii cobor spre drumul european (se aude din ce în ce mai mult zgomotul mașinilor și al civilizației) și în două ore de când am plecat de la tăietorii de lemne sunt la asfalt (e ora 20.00).
Până să trec pe partea cealaltă pentru autostop (de aici nu ai ce face altfel neavând mașină) văd o siluetă maronie prin iarbă în spatele meu. Mă opresc să văd ce e și în câteva minute țâșnește o căprioară și dispare foarte repede în pădure! Dacă aș spune oricărui șofer asta, nu m-ar crede! Cam jumătate de oră fac stopul spre Rupea (sunt 20 de kilometri și nu mai am energie să merg pe jos), apoi altă juătate de oră spre Brașov (sunt 40 de kilometri). Continui cu ambele direcții și la 21.10 un șofer de taxi mă ia spre Rupea. E bucureștean măritat la Mureș (el o spus așa!) și, ca și mine, nu ar mai reveni prea des în București. Ne lungim la povești, ajungem la Rupea Gară și mă duce chiar în Rupea (e în afara E60). Îi mulțumesc pentru drum, întreb de autobuze sau trenuri (gara e înapoi la 6 km în Rupea Gară) și nu mai am decât ceva ocazii la varianta de ieșire în E60. Un localnic îmi dă indicații spre variantă, niște copii țigani vor să mă conducă pentru un bănuț și și las în urmă fiindcă mă descurc singur fără ajutoare locale, trec peste podul peste valea Cozdului și ies la șosea. E trecut de ora 22.00 și șansele sunt destul de mici la ocazie. Beau o bere la un bar de șosea, fetele de acolo sut uimite de prezența mea (mai ales că sunt român și vorbesc ca ele) și le avertizez să nu fie șocate de întrebarea mea: unde pot pune cortul? Sunt primul de la care au auzit așa ceva aici! Fără grijă pe câmpul de peste drum1 Le mulțumesc, urc pe un drum de căruță vreo 80-100 de metri și întind cortul în iarba mare de peste jumătate de metru.
Cetatea luminată se vede tare fain din ușa cortului. E musai să merg mâine că doar d-asta am venit până aici! Noapte bună!
Ziua 3 - duminică 24.05.2015
Dimneața e tare plăcută în cort. Mă trezesc cu cortul plin de rouă, dau tenta exterioară la o parte și o întind puțin la uscat, ciugulesc ceva în ușa cortului, îmi strâng bagajul și căsuța galbenă și pe la 9.00 am rucsacul în spate. Cobor la drumul european, e închis la barul de aseară fiindcă aș fi salutat fetele de aseară și intru în oraș prin piața până la strada principală. Întreb un om cum pot urca la cetate și mă îndrumă pe drumul cel mai direct. Fac stânga pe strada Republicii și apoi dreapta pe prima stradă urmărind indicatorul pentru pietoni spre cetate. Urc printre case, pe niște scări și la strada Cetății fac stânga. Se putea și pe la dreapta (cum îmi și spune un localnic) și pe acolo voi coborî. Merg pe strada cetății și scurtez ocolul mare al asfaltului urcând prin iarba mare spre zidul cetății. Neinspirată decizie fiindcă îmi umplu sandalele cu pietricele și spice. Le voi curăța înainte de a intra în cetate! Foarte tare mi se pare că un paznic dă ture de parcare în alergare în lipsa altei activități (sau poate chiar știe că mișcarea face bine!). Sunt la intrarea cetății la 9.30, îmi spăl picioarele și sandalele, las rucsacul la intrarea în cetate, plătesc taxa de 10 lei (adult) și intru pentru vizitare. Merită! Am mare noroc și inspirație să fiu mai devreme decât alți vizitatori. Peste vreo oră vor veni ceva grupuri cu autocare și va fi ceva aglomerație. Trebuie să menționez un lucru: majoritatea celor veniți în excursie sunt vorbitori de limbă maghiară și de toate vârstele. Toată aprecierea mea pentru stilul de organizare, pentru dorința de a vedea locuri ale istoriei românești!
Revenind la cetate, vreau să vă spun că pe mine m-a impresionat profund. De când am văzut-o acum ceva ani, mi se părea o ruină și chiar îmi părea rău că se pierde o cetate. Ei bine, începând de doi ani cetatea este restaurată foarte fain. Mereu mai este ceva de lucru și de refăcut și în momentul de față am doar cuvinte de laudă pentru restauratori. Pe lângă vizitarea propriu-zisă primești și un material-ghid cu un album fotografic istoric și cu harta și câteva explicații legate de cetate (în română, engleză și germană). Poți închiria și audio-ghid dacă nu vrei să îți mai obosești ochii cu cititul explicațiilor/ sau nu mai poți citi. Spun doar câteva cuvinte fiindcă m-am concentrat mai mult asupra vizitării în liniște a tuturor clădirilor cetății.
Cetatea este atestată documentar în 124 drept castrul Kuholm, consemnarea sa fiind legată de rezistența sașilor revoltați împotriva autorităților reprezentate de Toma Szecseny, voievodul Transilvaniei și de regele Ungariei, Carol Robert. Cetatea a servit ca ultim bastion al sașilor răsculați. Sunt trei cetăți corculare care au apărut din nevoia de întărire a fortificațiilor. ”Cetatea de sus” a fost fortificață în sec XIII și administrată de castelani regali. Cetatea controla un domeniu (castelanie) în dispute cu comunitățile sau cu stăpânii vecini. Cunoaște o perioadă de decădere și ruină, primește în sec XV întăririle ”Cetății de mijloc” și spre sec XVII pe cele ale ”Cetății de Jos”. Cetatea e folosită ca bază militară, închisoare pentru sașii răsculați împotriva principelui și scaun săsesc. Cunoaște o altă perioadă de degradare și distrugere în sec. XX și este refăcută recent. Caracteristică este structura cetății în spirală dată de configurația terenului, clădirile cu multiple funcțiuni și fântâna adâncă de 59 de metri săpată în 1623 și nesecată până în prezent. Turnurile cetății au fost construite în principal pentru apărare cu ferestre de țintire în toate direcțiile, în special spre nord de unde atacurile se puteau face mai ușor de pe deal (cetatea e la 121 de metri deasupra centrului orașului). Ulterior au primit și alte funcții care dau denumirile actuale (Turnul Slăninii pentru rezerve de hrană, Turnul Slujitorilor, Turnul Ungrei - acum doar câteva ziduri, Turnul pentagonal - datorită formei sale, Turnul Cercetașilor, Turnul Căpos, Capela - tot turn de apărare la origine, Turnul Scribilor - pentru păstrarea documentelor, Turnul Pulberăriei - pentru rezervele de praf de pușcă și arme, Turnul Porții - la care se remarcă vechiul pod de lemn peste un canal de apărare). Se mai pot observa și vizita magazia Militară (unde e caietul de impresii), Casa Paznicului (unde până înainte de restaurare chiar stătea un paznic al cetății), Fântâna (menționată mai sus), clădiri de locuit (doar trei case s-au restaurat din cele peste 100 care existau la un moment dat în cetate), Camera Scaunului (cu două nivele observabile pe ziduri) și Camera de Sus.
Prea multe detalii, așa e? V-am spus toate astea ca să fiți atenți și să nu uitați vreun loc din cetate. Toate merită văzute, dacă nu pentru diversitatea lor, măcar pentru răcoarea dintre zidurile de piatră (cel puțin în perioada verii). Pe cât se poate urmăriți ordinea clădirilor menționată în broșura gratuită! Eu am fost încântat de scările înguste dintre casele restaurate, de nivelurile multiple pentru vizitare din fiecare turn și de structura caselor cu adăposturi la parter și zonă de locuit la etaj. Parcă îmi și închipuiam la fântână cum scot ei apă din mijlocul muntelui de piatră!
Caut să fiu mereu înaintea sau după grupului de maghiari fiindcă îmi place să citesc în liniște toate explicațiile clădirilor (chit că nu le rețin pe toate). De exemplu în capelă sunt două indicații pe ziduri care îi sugerează funcția religioasă, altfel e un turn de apărare!
După două ore de vizitare, caut niște magneți mai speciali pentru acasă, îmi iau apă, mai povestesc cu gardianul și cu doamnele de la casă și vânzarea de suveniruri și le urmez indicațiile de a coborî pe lângă cetate spre piața centrală unde este biserica evanghelică din Rupea (numită și Biserica cu Ceas) construită cam în sec. XIV. Vroiam să îi fac niște fotografii și nu am mai găsit unghiuri, mai ales că era închisă poarta. Până la biserică am remarcat (sunt bărbat și e normal) costumul elegant și mai sumar al unei domnișoare ce fusese la o înmormântare la biserica luterană și replica unei doamne ce urca spre cimitir: ”Merg câteva minute pe la tata!” Atât de mult suflet în atât de puține cuvinte!
Cu o ultimă privire în spate spre cetate, cobor în piața centrală și apoi pe strada Republicii ies spre est spre Rupea Gară.
Niște tineri curoși mă întreabă dacă nu mă dor picioarele și le răspund că ”Picioarele d-asta sunt făcute, ca să meargă :)!”
De la ieșirea din Rupea parcă mă transpun un pic pe Camino de Santiago pe zonele de asfalt. Și acolo știam că mai am câțiva kilometri și ajung la un anumit punct, și aici la fel: doi până la E60 și apoi încă trei până al gară. E grea de înțeles unitatea drumurilor unui ”călător prin lume”?
Kilometrii trec, ajung la șoseaua principală, fac stânga, trec mașini după mașini și eu urc calm spre dealul Hil. După el ar trebui să trec pe lângă niște restaurante și apoi când încep să cobor, după case fac stânga pe un drum și ies mai repede în Rupea Gară și apoi la gara propriu-zisă. La fel ca la barul de la intrarea în Los Monegros... După zona cea mai înaltă (unde se fac remarcări rutiere) cobor și pe primul drum fac stânga pe lângă cimitir. E drum puțin cu pietriș și apoi asfaltat. Salut niște muncitori care se odihneau la umbra copacilor din cimitir, ies în capătul Rupei Gară, văd în stânga biserica fortificată de la Homorod, o femeie cu trei copii (unul în cărucior) îmi confirmă drumul spre gară (”la stânga la tonetele albastre”). La 13.00 sunt la gară și la sfatul angajatei CFR (casa de bilete este într-un container naval reamenajat) aștept să vedem dacă IR spre Brașov are întârziere. E cam la aceeași oră cu un regio care face mult mai mult și risc să nu mai prind trenul spre București! Când confirmă întârzierea de doar 10 minute în Sighișoara, iau bilet până la Brașov și la 15.10 pornesc spre Brașov. Îmi luasem și bilet în continuare până la București la regio. Mă uit uimit și bucuros pe geam la locurile pe unde am cutreierat zilele trecute... În gară în Brașov sunt inspirat să mă uit pe panoul de plecări, văd că peste 6 minute am trenul regio clasic spre București, mă bag în față și îmi iau viza de anticipație pe bilet de la casa 4 și fuga la peronul 6 de unde pornește trenul spre București. Era să zic spre casă, eu considerând Bucureștiul doar o casă relativă...În Comarnic urcă prietenii Emil Engel cu Vali și Ana (fuseseră în Secăria la tanti Cornelia) și merg cu ei pânî la Ploiești (fetele coboară) și București.
Rememorând locurile și momentele, pot spune cu mâna pe inimă că România este mereu fascinantă! Ieșiți dragilor din casă și veți găsi locuri extraordinare doar pășind în afara granițelor cotidianului!
Felicitari, foarte frumoasa descriere. Nu am inteles daca ai intrat in Pestera Comana (Pestera Manastirii, cum o numim noi localnicii). Am facut poze foarte frumoase acolo si am avansat pana mi-am stramtorit capul intre doua stanci...
RăspundețiȘtergereAm intrat în Peștera Comăna. Este o mică descriere în text și chiar un set de poze :D!
Ștergere