Ultimele saptamani am avut foarte mult de lucru si ca urmare plimbarile au fost ceva mai scurte. Sambata anterioara acestei excursii a fost ploioasa si ca urmare nu am plecat nicaieri. Duminica am reusit sa ma scol destul de tarziu si cu masa si alte amanunte nesemnificative am ajuns sa ratez chiar si autobuzul de la ora 14.00 spre insulele din nordul peninsulei Stavanger. Am prins urmatorul autrobuz cu o ora mai tarziu si la 15.35 eram pe insula Sokn aflata dupa primul tunel sapat sub nivelul marii sub fiordul Byfjorden (233m sub nivelul marii). Stiu ca v-am tot stresat cu informatia asta, dar mi se pare extraordinar sa sapi tunele de 4-6 km in loc sa faci poduri peste fiorduri (intr-adevar norvegienii se gandesc la mediu). De aici fac o poza la o harta sumara a insulelor si pornesc spre Åmøy, o insulita ingusta si lunga de vreo 6 km pe care pusesem ochii din tura pe insula Rennesøy din ianuarie.
Insula Åmøy (citit OMEOI) e legata de Sokn printr-un pod supranivelat.
Cum era de asteptat, mi-am croit drumul pe cele mai inalte varfuri de pe insula. Aici inaltime inseamna cam 80-90m. Dupa trecerea podului am facut stanga pe malul insulei la inceput pe stancile care se pierd in mare si apoi printr-o salbaticie de padure destul de scurta, padure ce m-a urcat pana pe la 35m altitudine. Verdeata cruda e unica si cred ca imi va aminti toata viata de Norvegia.
Odata ajuns in "varf", vad ca era si un valcel mai usor decat stancaraia ascunsa din padure, dar sincer parca e mai placut asa. In varf vad o piatra interesanta. Era ca un fel de foaie gigantica impietrita. Miscarile tectonice se reflecta aici perfect in zecile de curbe pe care le fac straturile captate de timp in aproape toate rocile. Vad "tinta" urmatoare, un varf impadurit ceva mai inalt aflat spre sudul insulei. Traversez drumul principal uitandu-ma in urma la niste vaci care manifestasera o tendinta de a veni spre mine si scap sarind gardul electrificat ce nu le lasa sa iasa din pasune. Pe partea cealalta a drumului gasesc o poarta prin care trec si iata-ma iarasi in explorare. Rupturile de panta fac ca padurea intunecata sa ma absoarba cu totul. Copacii parca ma ajuta sa inaintez si imi arata drumul prin necunoscut.
Stancile care se ridica cel mai sus sunt inconjurate de o turma de oi speriate. Imediat ce ma vad, o zbughesc la fuga care incotro. De parca le-as face ceva!!! Ma invart cu aparatul foto in toate directiile si ma incanta imaginea intregului cap nordic al peninsulei Stavanger. Turnul Ullandhaug se impune in tot peisajul. Vazand ca nu pot sa ma inteleg cu oitele, cobor pe placile stancoase spre marginea padurii spre limita in care oile au voie sa pasca. Aici sar gardul electrificat de protectie si din greseala ating cu pantalonii firul electric. M-a tremurat un pic si m-a facut sa trec astfel de garduri cu mai mare bagare de seama.
Dupa gard ma afund intr-o padure ce are multe pasaje spre verticala. Le evit gasind cateva brane si apoi o vaiuga ce ma coboara la casele din mijlocul insulei (16.30). Peste tot vad urme de oi si vaci, principala ocupatie a norvegienilor din zona inainte de 1969, an ce marcheaza descoperirea petrolului in Marea Nordului.
Merg pana la giratoriul central al insulei si ma indrept spre Varaberget, urmatorul munticel spre est. Ies prin pasunea strajuita de cateva oi si vreo 5 vaci care se uita amenintator la mine si ma fac sa le ocolesc putin. Ce o fi curiozitatea asta? Urc pasunea de pe o brana pe alta si in cateva minute ma trezesc in punctul cel mai inalt. Deh, nici nu putea fi prea mult de mers.
De pe varf cobor printre niste stanci de cateva ori mai mari decat mine si mai sar cateva garduri tinand directia est spre ultimul varf. Seile dintre aceste varfuri sunt de fapt terenuri agricole unde principala planta crescuta e iarba pentru animale. Reusesc fara voia mea sa sperii o turma de oite ce se adapostisera la umbra si in cateva minute ajung pe Søreberget, punctul de cotitura a insulei.
De aici vad restul insulei: o fasie cultivata foarte joasa urmata de o padurice ma inalta ce are pe stanga si pe dreapta doua mici insulite, atasamente ale insulei mari. Imi propun sa merg intai pe cea din dreapta si apoi pe cea din stanga.
Cobor spre nord printre alte oi extrem de speriate si intru printr-un mic canion intr-o padure deasa ce sper sa ma scoata la mal. Intr-adevar in 5 minute sunt pe malul estic al insulei si pot sa imi urmez planul mai departe.
Urmez strict malul apei profitand de Allmannenretten (dreptul oricarei persoane de a trece prin proprietati private pe malul apei si pe munte). Singurul lucru mai impresionant sunt cateva lebede ascunse in iarba care la vederea mea isi iau zborul.
Vad un platou stancos si urc pe el gasind cateva brane. Planul meu era ca de pe acest platou sa ajung la padurea din nord. Pe platou vad o turma de vaci cu blana foarte lunga si coarnele lungi de vreo 40-50 de cm. Incerc sa le evit coborand spre padure si am surpriza sa vad o afundatura neagra intre stanca pe care ma aflu si padure. Planul meu se naruie si cobor tot la malul apei ca sa pot merge mai departe. In linistea de acolo aud in spatele meu un tropait de cireada: vacile veneau alergand spre mine. Ce aveti cu mine??? Se opresc dupa ce trec un gard tot asa electrificat. Salvarea mea si problema lor!
De aici imi urmez drumul linistit pana la insulita din dreapta care e legata de insula mama printr-un podet destul de fragil. Insulita este aproape in totalitate din piatra vizibila ce se afunda in mare sub forma unor limbi alungite.
Ma intorc la fragilul podet (18.15) si imi fac socoteala ca e destul de tarziu. Inca mai speram sa vad si insulita din stanga limbii mari de pamant ce m-a adus aici. Asa ca in loc sa urmez drumul asfaltat, ma bag in balarii printre case in speranta de a ajunge cat mai repede in vest. Balariile de care spun sunt de fapt o padure destul de deasa pe alocuri cu placi stancoase si jnepeni cunoscuti de voi din alte poze.
La 18.30 ajung la scoala si la asfaltul principal. Urc un pic in stanga si la primul drum de tara, fac dreapta indreptandu-ma direct spre insulita plina de jnepeni. Pana in acest drum observ de la departare o caprioara la marginea padurii. Pana sa fac eu o poza-doua, a si fugit in padure. Trec lanurile catorva localnici si o alta turma speriata imi deschide calea spre insula. Trecerea istmica e abia sensibila si formata din cateva pietre care se acopera la flux. Insulita e plina de jnepeni si singura casa inchisa acum este un hambar pentru barci. De aici am ocazia sa vad abrupturile insulei Rennesøy despre care am mentionat mai sus.
E ora 19.00 si eu inca sunt pe insulita. Ma intorc repede la pietrele ce ma duc la insula mare Åmøy si de aici fac dreapta pe malul vestic al insulei. Dintr-un camp cultivat in altul ma indrept in graba spre giratoriul central despre care ati citit mai sus. Binenteles ca toate oile pe langa care trec se uita cu mirare sau cu curiozitate la mine. Nici urma de caini ca la noi si calmul pare la el acasa si in localnici, si in animalele lor. Parca totul ar merge cu incetinitorul, dar munca se face constant! Si aici padurile au mici panouri de descriere a diverselor aspecte ale naturii si astfel vad niste detalii despre veverite, detalii ce ar impresiona mai mult "copiii" in domeniul ecologiei. M-as lungi prea mult in amanunte mai ales ca textele sunt in norvegiana si am inteles anumite lucruri mai mult din context decat din cuvintele exacte. In fine trec de aceasta padure si in curand ies la un asfalt care ma va duce la drumul principal. Cred ca venise ora de muls ca toate turmele se indreptau spre mine cand ma vedeau pe langa gardul lor!
La ora 20.00 ies la asfaltul principal si imi doresc sa ma ia vreo masina fiindca altfel trebuia sa platesc biletul la autobuz pana in Randaberg cel putin (abonamentul meu nu ma lasa sa merg pe distante asa mari in mod legal). Nu merg 5 minute si vad ca opreste prima masina. Mergeau spre casa in Stavanger si accepta cu bucurie sa ma ia pana in oras (20.15). Asa ca mult inainte sa se insereze, reusesc sa mananc de seara si sa ma bucur de amintirile acelei frumoase zile (cum spune un bun prieten, a treia calatorie din orice tura).
Ma pregatesc pentru o noua saptamana de pregatire intensa a lucrarii de dizertatie si abia astept sa finalizez acest ultim efort.
Norvegia e o tara superba si nu e pacat ca e locuita ;)!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu