Denumirea de "ziua cea mai lunga" se datoreaza timpului de peste 15 ore in care am mers aproape in continuu si poate intr-o oarecare masura e similara prin rezultate cu 6 iunie 1944, "ziua cea mai lunga" in care fortele aliate au debarcat in Normandia si au schimbat cursul razboiului. Tot astfel aceasta zi a schimbat un pic etapele acestui mare circuit. In termeni de efort si rezistenta, pot spune ca m-au purtat pasii mai mult decat speram initial. Fiind ultima zi cu vreme buna, am hotarat sa fac cat mai mult posibil din restul traseului pentru a avea cat mai putin ramas pe ploaie. Si veti vedea spre sfarsitul zilei si in ziua urmatoare ca ideea mea s-a concretizat destul de bine.
Mi-am propus ca trezirea sa fie cat mai matinala posibil imediat ce a rasarit soarele. Probabil ca m-am odihnit suficient de bine ca 5.35 eram in picioare ca sa pornesc la drum in ceea ce speram sa fie o etapa faina a turei. Si s-a dovedit a fi extrem de lunga si superba. In multele ore merse am facut peste 2200m diferenta de nivel. Am mancat ceva rapid de dimineata si am terminat cu cele cateva mici clatite pe care cele doua fetite daneze mi le lasasera pe masa (extrem de dragut din partea lor si ca urmarea le-am lasat multumirile mele scrise in norvegiana pe o hartie langa farfurie). La 6.10 am iesit cu tot echipamentul din cabana. Soarele inca nu trecuse de orizont si am avut prilejul sa fac cateva poze matinale.
Urmand harta si semnele spre norocul meu vizibile, am urcat direct spre platforma aflata la circa 1100m altitudine spre nord fata de cabana. Momaile si zapada inghetata m-au ajutat extrem de mult si pentru asta sunt recunoscator celor care au construit momaile si celor care m-au sfatuit cu o zi inainte sa plec dimineata de tot. Aici am putut vedea in toata spendoarea lui, platoul alpin ce formeaza in mare parte zona inalta din sudul Norvegiei. Pana in momentul de fata pot spune ca e un peisaj unic. Pe alocuri e plat, pe alocuri sunt pereti verticali, pe alocuri sunt vai glaciare si tot asa. La un moment dat vad o cornisa peste care se formase un pod la mijloc. Cu putine emotii si cu grija la fiecare pas, trec peste acel pod.
Cornisele, vaile pline de zapada, pantele inca inghetate, verticalele ascunse sub platosa alba, momaile care ma ghideaza fara gres si linistea imi sunt colegii de tura cei mai de incredere. Dupa o ora de la plecare ajung la altitudinea de 1100m unde drumul meu face 90 de grade stanga si incepe sa coboare pe un valcel spre salba de lacuri inghetate ce se lasa pana la cca 800m altitudine. Impresia e inselatoare caci dupa vreo 50 de metri de coborat pe valcel, marcajele o iau pe o brana in dreapta si le urmez intocmai. La un moment dat o curba de 70 de grade la dreapta ma pune in fata primului obstacol: o panta de zapada complet inghetata la cca 45 de grade. Acum sa te vedem, Cezare, ce face experienta ta fiindca sub tine stancile te arunca vreo suta de metri in jos. Testez zapada cu varfurile bocancilor si vad ca dupa cateva lovituri se formeaza mici trepte. La fel si cu mainile pot sa fac niste prize de sprijin in stratul inghetat de la suprafata. Asa ca ma pun cu fata la zapada si incep sa sap trepte in paralel. Am vreo 20 de metri de facut chestia asta si imi ia vreo 10-15 minute sa imi sap treptele usor ascendente care sa ma scoata din impas.
Problemele nu se termina aici. Urmatoarele zeci de metri sunt asemanatoare, dar zapada un pic mai moale imi creste viteza si depasesc pantele mult mai repede. Tot timpul privesc lacul din spate si imi aduc aminte de peretele ce se inalta din lacul Caltun spre varful Lespezi. E cam aceeasi inaltime si lacul de data asta are o forma triunghiulara.
Panta se linisteste si urmaresc momaile care coboara incet pe piciorul de munte de deasupra lacului. Vaile sunt superbe si parca as mai sta aici un timp. Stiu ca am mult de facut si abia astept momentul in care sa scap de zapada. Oho, asta va veni abia maine, dar e bine ca nu stiu acest lucru!
Deodata vad un stalp care ma bucura: e intersectia de unde se pleaca spre Kjerag. Zapada e atat de mare incat abia se zareste stalpul in zapada si cobor la el unde fac o mica pauza 10 minute de apa si un pic de ciocolata (7.50). La 8.00 pornesc mai departe pe un mic valcel. La un moment dat simt un zgomot ca de avalansa foarte aproape de mine. Imi dau seama de greseala facuta. In loc sa tin o muchie, m-am bagat pe valcel unde mergeam pe pod de gheata. Asa ca am bagat viteza si am iesit cat de repede posibil din valcel. Uitandu-ma inapoi am vazut ca riscul era destul de maricel sa ma afund in zapada. Uf ce bine ca am scapat in regula!!!
Merg cateva minute si aud o bubuitura in peretele din spatele lacului triunghiular. Fix in mijlocul lui vad cum o bucata de gheata s-a spart in bucati si se scurgea la vale. Asta inseamna ca temperatura creste periculos si trebuie sa plec din zona cat se poate de repede.
Momaile ma coboara pe un picior stancos si in gand multumesc ca pe aici nu mai am zapada. Coborarea se finalizeaza intre lacul Låtervikvatnet aflat la 870m si cel superior mai mic aflat la 880m.
Gresesc un pic poteca si cobor mai jos de trecerea raului dintre cele doua lacuri. Imi dau seama de greseala, identific curba de nivel de pe partea cealalta a vaii si urc pe unde pot pana la poteca marcata (8.35 trecerea raului).
Continui sa tai pantele inca inzapezite de pe stanga lacului Låtervikvatnet pana ce se termina acesta si vad ca poteca incepe sa urce un pic in stanga. Verific pe harta si se dovedeste a fi bine. Asa ca identific o sa aflata in capatul pintenului pe care ma aflu si hotarasc acolo o mica pauza.
Din scurgerea lacului se formeaza o spintecatura care coboara pana la fiord si se numeste Låtervikkjuvet. Seamana cumva cu cea din Reinaknuten din tura trecuta. Pauza de doua mere se incheie la ora 9.45 cand incep coborarea pe sub un perete vertical. Sub acest perete e o placa de gheata pe care o ocolesc pe niste trepte ierboase aflate in partea de jos a placii. Dupa 100m diferenta de nivel ajung intr-o zona aproximativ plata la 800m altitudine unde ma strecor printre o gramada de lacuri si laculete.
Peisajul se perinda cu repeziciune si in piciorul Skansen am convingerea ca ma aflu cumva pe Kvernafjellet si totusi urmaresc marcajele. Dupa o sa mai mica vad in fata un lac imens si poteca pare sa mearga pe stanga lui pe o placa de zapada. Incerc sa o traversez facand trepte. Asta functioneaza in partea insorita si inaintez repede. Cand ajung la partea intunecata, canci trepte. Totul e parca din piatra. Ups, ce fac acum ca intoarcerea e dificila! Nu pot sa ma las pe zapada ca ma duc fix in lac, nu pot sa inaintez. Gasesc solutia salvatoare: fac cateva trepte inapoi si urc prin rimaya zarita la marginea stancii. Imi functioneaza planul si reusesc sa trec pe deasupra peretelui care tine umbra ghetii. Pfuh, ce probleme am avut aici!
Trec de mlastina de dupa lac si urmatorul imi ofera aceeasi surpriza a placii inghetate ce coboara de data asta in apele lacului. Experienta imi spune sa evit direct zapada pe sus si fac acest lucru fara sa mai stau pe ganduri.
La lacul urmator am convingerea ca in dreapta e Kvernafjellet si ca urmare consider ca ma aflu intre cele doua lacuri de pe valea Kobbaskjerkværen. Fac dreapta printre placile stancoase si dupa ce urc pe o brana stancoasa, ma trezesc ca sub mine se arunca, 20 de metri mai jos, niste verticale care imi arata ca am gresit.
Bine ca am spirit de orientare si nu ma panichez cand pierd marcajele! Hotarasc sa urc pe picior pana gasesc marcajul. Panta ierboasa ma ajuta si in 15 minute dau de marcaj. Ce bine!!! Marcajul urca pe un valcel in dreapta si ma hotarasc sa nu mai fac prostii ca mai devreme si sa urmez marcajul. Aici am si ceva apa curgatoare si realimentez cu apa. Urc cand pe pietre, cand pe placi de gheata pana ajung la un platou cu un lac mare prelungit in stanga. Identific locul si imi dau seama ca sunt abia acum pe Kvernafjellet.
De aici urc in dreapta pe masivul stancos, urmaresc momaile marcate si in curand vad o linie de curent electric. Inca sper sa fiu deaspura lui Flørli si sa mai am putin de mers. Cand deodata vad in dreapta antena ce imi dadea sperante mai devreme. Ma indrept intr-acolo si abia acum imi dau seama unde sunt cu precizie: varful Kvernafjellet si aceasta este statia de retransmisie radio de pe acest varf (13.30). Sunt bucuros ca imi stiu pozitia exacta si ca am curent sa incarc telefonul ca sa mai am baterie. Dau cateva mesaje acasa si vorbesc cu colegul meu din Norvegia. Il rog sa imi confirme ce stiam eu despre vreme pentru duminica si ii spun cam pe unde sunt, ca intentionez sa cobor la Flørli si a doua zi sa vin acasa. Mai las telefonul la incarcat 30 de minute si fac cateva poze in jur. Niste cubulete de zahar gasite in statia de supraveghere imi redau fortele. La 14.10 pornesc mai departe pe traseul marcat spre intersectia de la lacul Store Flørvatnet. Pana aici cobor pe un picior stancos si fara pete de zapada.
Linia de curent electric coboara pana la aceasta mare intersectie si indicatoarele arata ca traseul face spre stanga pe un drum forestier. Eu verific harta si obiectivul urmator se afla pe marcajul din dreapta pe care il si urmez pe un alt forestier inexistent pe harta. T-urile foarte mari ma ghideaza fara probleme pana la buza lacului Ternevatnet la baraj (15.15).
Aici incepe ceea ce se numeste Flørlitrappen. Este o conducta de apa care coboara pana la fiord si e insotita de 4444 trepte care coboara cand pe linia funicularului, cand pe langa aceasta. Panta ajunge pana la 51 de grade in anumite locuri si cablurile folosite ca siguranta langa trepte sunt uneori de mare ajutor. Desi sunt placi pe care se anunta ca treptele si linia de funicular sunt interzise publicului, acestea nu mai sunt in utilizare de vreo 20 de ani si au devenit obiectiv turistic. E interesant sa cobori peste 700 de metri intr-o ora si 20 de minute. Adevarul e ca de la atatea trepte de lemn te mai ia ameteala din cand in cand si este nevoie de cate o pauza. Imaginati-va cum ar fi sa coborati aproape in continuu un bloc cu 200 de etaje!!! Am fost asa de concentrat la trepte incat pozele au fost extrem de putine. Totusi vedeti cateva ca sa va faceti idee.
Si uite asa la 16.25 am ajuns la nivelul apei la 0 m altitudine. Stiam ca aici gasesc o cabana deschisa a DNT. Am cautat cursele de feribot spre Stavanger si am aflat ca prima cursa era abia a doua zi la 15.30. Si ce era sa fac pana atunci? Am identificat si cabana DNT (e ultima si cea mai sus in padure) si am facut 10 minute pana la ea. Cabana e deschisa si cercetez conditiile din interior. Pretul e de 285 nok si nu am schimbat atat. Prefer sa nu folosesc contul bancar si ma hotarasc sa pornesc mai departe spre Flørlistølen sau chiar Skåpet (imi facusem socoteala ca am vreo 3 ore de mers pana acolo si acum era ora 17.20). Deci ar fi trebuit sa ajung pe lumina. Imi umplu sticla cu apa in cabana, inchid usile ca sa nu intre oile si pornesc in sus spre Flørlistølen. Am vreo 300 de metri diferenta de nivel pana la prima cabana privata si trag destul de tare pe piciorul de munte ce ma urca rapid in altitudine. La 17.55 ajung la Flørlistølen care e inchisa cu lacat si ma hotaraste sa merg mai departe. Conform hartii, mai am de urcat 50 de metri diferenta de nivel pana la Kallalistølen (doua case pierdute in padure) si apoi diferenta pana la 800 de metri pe o vale usor ascendenta. Poteca este marcata bine si ca urmare orientarea este destul de evidenta. Pe rand Stegafjellet de 758m si Sauafjellet de 892m trec prin dreapta mea (sau mai bine zis eu prin stanga lor intr-o urcare continua). Verific harta si dupa Sauafjellet fac dreapta printr-o sa aflata intre acest varf si un platou aflat la 818m in stanga. De aici incepe drumul suedez sau Svenskvegane (18.50).
Urmez cu sarguinciozitate semnele care ma coboara incet-incet pe o vale spre vest. De doua ori ma trezesc in fata unor trepte de zapada pe care le cobor usor alunecand pe zapada. De data asta riscul de a intra in lac se rezuma doar la niste smocuri de iarba sau vreo balta mai mica. Oricum aveam bocancii complet uzi si nu mai conta alta apa nici macar psihologic.
Pe stanga depasesc niste lacuri inghetate si vremea incepe sa se tulbure. Norii din ce in ce mai alburii isi fac aparitia si imi dau seama ca in curand va incepe sa ploua sau cel putin sa bureze mocaneste. Imi pun pe mine geaca in loc de vesta pe care am avut-o pana acum si continui drumul. Tot ocolind lacurile la un moment dat imaginea mi se lumineaza si realizez exact unde sunt. In dreapta mea se lasa sub un perete Kvernavatnet, un lac alungit si inghetat aflat la 778m altitudine. E bine! Sunt destul de aproape de cabana si nu o voi vedea decat inainte cu 5 minute sa ajung la ea.
Dupa coada acestui lac incepe o coborare de vreo 100 si ceva de metri diferenta de nivel pana la cabana. Acum incepe sa ploua destul de serios si nu prea mai pot face poze. Dar acest lucru e secundar. Important e sa ajung la cabana si sa imi gasesc un loc unde sa dorm. In 20 de minute de coborare abrupta pe drumul suedez zaresc cabana Skåpet si parca mi se ia o piatra de pe inima. Rasuflu usurat si primul lucru la care ma gandesc este ca cel putin C-ul cabanei (remember WC fara apa) e deschis si pot atipi acolo in folia de supravietuire (20.45). Umplu sticla cu apa din izvorul apropiat si norocul imi surade. In geamul de la bucatarie e o spartura acoperita cu un carton. Imping cartonul, deschid geamul si reusesc sa intru in cabana. Oau, parca mi-ar fi pus Dumnezeu mana in cap! Mai bine de atat nu se putea! Gasesc mancare, soba utilizabila, chibrituri, lemne, lumanari pentru lumina, ce sa mai un adevarat lux! Ii multumesc in gand lui Dumnezeu ca ma fereste de ce e mai rau, ma schimb de hainele ude pe care le agat la uscat in cuier, ma apuc sa fac focul in soba care se incalzerste in vreo 40 de minute. Am noroc de lemne uscate si subtiri care intretin focul cu usurinta. Cand s-a incalzit suficient, las lemnele sa arda si mananc ceva de seara. Inviorat dupa masa si cu caldura in camera, fac cateva poze la apus prin perdeaua de ploaie si ma bag in plapuma sa o incalzesc. Cred ca am si atipit vreo ora de bine ce era si ma trezesc cu grija focului. Mai ramasese doar jar si mai pun cateva lemne pe care le aprind imediat. Cam pe la 22.30 deschid un pic geamul sa am oxigen, las lemnele sa arda si sa se faca jar aproape stins si ma bag la somn definitiv (cca 22.30). E mult mai bine decat am sperat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu