Va intrebati cat mai e de citit? Nu pot sa spun exact acest lucru, cert este ca inca nu am ajuns in capatul estic al fiordului, deci concluzia o trageti singuri. Oricum tura asta e incununarea a tot ceea ce am vazut pe aici in materie de natura. Astazi va voi intoarce un pic in sezonul care e pe sfarsite si vom inota putin prin zapada ca antrenament pentru ziua urmatoare. Hai sa o luam pe indelete si ceva mai detaliat (cum imi e obiceiul).
Asadar soarele m-a intampinat astazi chiar mai repede decat pana acum. La 6.15 m-a mangaiat pe fata cu cateva raze calde si m-a facut sa ies din plapuma calduroasa. Parca mi-ar fi zis : Gata, Cezar, iti ajung 12 ore de somn! E timpul sa pornesti la drum!!! Ceata era destul de jos adica pe la 550m si vremea suficient de calda pentru ziua planuita destul de scurt. Asa ca mananc ceva de dimineata, urc in pod plapuma si salteaua care mi-au fost de un real si odihnitor ajutor, imi strang rucsacul, umplu sticla cu apa si inchid casa in care am stat in aceste ultime ore.
Mai fac ultimele poze sub ceata si la 7.15 pornesc pe potecuta nemarcata spre marele traseu de ocolire a fiordului: Lysefjord rundt. La vederea T-ului rosu fac dreapta spre saua identificata cu o seara inainte si dau de o placa din lemn ce marcheaza un cimitir al eroilor englezi cazuti in al doilea razboi mondial (1942).
Continui pe drumul ascendent care nu pare sa se sperie de ceata in care ne avantam amandoi cu curaj (eu si drumul). Urc pe semne si pe sub linia de curent ce imi aduce aminte de cabina din Solden, Austria din iarna trecuta si de multele dati cand am trecut prin marea de nori in diversi munti de-ai nostri si nu numai.
In 35 de minute ajung in saua aflata la 660m altitudine unde dau de drumul asfaltat. Ce vise si sperante aveam eu ca aici sa gasesc vreo ocazie pana in Lysebotn! Unde sa gasesti ocazii cand drumul e blocat de cateva limbi de zapada??? Intr-un fel m-am bucurat ca nu se poate merge cu masina fiindca aveam ocazia sa merg pe un mini-Transfagarasan superb. Pe asfalt fac dreapta si merg pe o curba de nivel usor ascendenta care ocoleste valea Moltedalen si apoi strabate pantele de deasupra lacului Fyljesdalsvatnet in jurul altitudinii de 700m. Aparatul s-a cam blocat din cauza umezelii foarte mari si ca urmare pozele au fost destul de putine.
Dupa doua vai ocolite fac puternic stanga spre est pe sub peretii de peste 100 de metri ai varfului de 813m a carui denumire nu am gasit-o. De aici cobor vreo 60 de metri diferenta de nivel pana la barajul superior al lacului de acumulare Storatjørn aflat la cca 640 de metri altitudine. Lacul se afla intr-o vale alpina strajuita in stanga de masivul Ramnafjellet inaltat pana la 989m in varful Siriknuten si Litla Ramnafjellet inaltat pana la 790m. Valea este spectaculoasa si pare sa se afunde in munti printr-un mic fiordulet local. La capatul lacului ma opresc pe o piatra pentru cateva poze si doua mere. Lacul are cca 2 km lungime si drumul il ocoleste pe partea dreapta (de fapt merge cu 50-60m mai sus de lac). Pornesc cu voiosie pe asfalt nebanuind norocul ce avea sa imi vina intre acest lac si urmatorul numit Tjørnastøltjørna aflat la 555m altitudine.
Mergand pe malul lacului, vad o masina de teren de la compania de electricitate Lysefjord. Era un angajat care verifica niste statii la lacurile de acumulare. Ma gandesc ca exista posibilitatea ca sa cobor cu el pana in Lysebotn si la intoarcere ii fac semn sa opreasca. Soferul opreste si accepta sa ma ia in masina (cca 9.15). Am ocazia sa vorbesc cu el despre sursele de electricitate din Norvegia, hidrocentrale, genul de munca pe care il are si nu in ultimul rand despre obiectivele urmatoare. Ii spun si planul meu si se ofera sa ma duca pana mai sus de Cuibul de vulturi (Øygardsstølen), restaurantul aflat la 640 m inaltime care este punct de plecare pentru Kjerag (cei care ma cunosc dinainte de crearea blogului isi aduc probabil aminte de tura in masivul Kjerag din august anul trecut). Mai povestim de zona si nici nu imi dau seama cum face cei 6.5 km de la Lysebotn pana la Cuibul de Vulturi. Serpentinele sunt foarte stranse si chiar una din ele se afla intr-un tunel lung de 1.5 km si foarte strans. Prietenul meu imi povesteste ca in acea curba au fost accidente destul de serioase cu masini, biciclisti si reni care au intrat in peretii tunelului inainte ca acesta sa fie luminat. Din vorba in vorba ma trezesc ca urcam pana la 860 m la parcarea de unde incepe adevarata iarna si traseul spre Langavatn. Vremea este superba, e soare si fain si gandurile negre mi s-au spulberat instantaneu. Bucuria de a fi asa de sus mi-a redat sperantele ca pot face tot circuitul. Ii multumesc mult norvegianului si pornesc pe drumul asfaltat acoperit acum cu zapada moale intre 50 cm si 1 metru.
Aparatul face nazuri destul de mari la cele 3-4 grade de afara si atunci ma multumesc cu ceea ce vrea el sa ma ajute. Imi fac din greu urme in zapada in care ma afund pana la genunchi si care imi intra in bocanci. Sa nu uitam ca bocancii sunt sub glezna si ca urmare simt fiecare bucata de gheata care imi atinge picioarele chiar si prin sosetele de iarna. Va dati seama ca m-am udat complet la picioare, dar frumusetea peisajelor anula toate senzatiile mai putin placute. La 10.35 ma aflu la intersectia drumurilor de la 950m. Spun drumuri fiindca dupa benzile metalice de pe laterale imi dau seama pe unde ar fi drumul. Altfel totul e alb si cateva zone fara zapada incep sa formeze pielea de tigru in care muntii vor sa se imbrace. O cornisa marcheaza inchiderea vaii la cca 980m. Eu insa fac dreapta si dupa doua curbe ajung la cca 1000m deasupra lacului Akslaråtjørna aflat la inaltime variabila intre 934 si 958 m ascunsa acum in totalitate sub gheata de peste jumatate de metru.
Urmaresc drumul pe marginea lacului (inotand in zapada de deasupra asfaltului) si la 11.30 ma aflu in dreptul barajului care separa Akslaråtjørna de Langavatnet. Vazusem eu niste cabane la capatul acestui ultim lac si nu eram ferm convins ce e cu ele. O familie de norvegieni (tata si doi copii) care stateau aici la odihna pentru masa de pranz dupa ce trasesera la schiurile de fond, imi confirma ca aceea este cabana si ca drumul este destul de anevoios fiindca zapada e moale si fiind pe bocanci, ma voi afunda. Le multumesc pentru sfaturi si grija si ii asigur ca daca nu pot sa merg mai departe spre Flørli sau am randament scazut la aceasta zapada, ma voi intoarce in ziua urmatoare la Lysebotn si apoi acasa. Pornesc prin dreapta barajului pe drumul de iarna indicat de ei si dupa vreo 50 de metri pe un fel de asfalt, cobor pe o panta de cca 40 de grade evitand totusi sa ma las sa alunec pe fund. Nu stiam cat de gros e stratul de zapada si unde e lacul exact.
E 11.40 si ma aflu pe marginea lacului Langavatnet. Vad cabana si oricat de repede as merge, tot nu am timp sa continui mai departe spre Flørli fiindca e tarziu. Si nici zapada nu ma lasa. Imi prinde fiecare pas cel putin pana la genunchi si de cateva ori picioarele mi-au ramas blocate in zapada pana la mijloc. A trebuit sa sap cu mainile zapada din jurul piciorului ca sa pot sa mi-l eliberez. Simt asa o placere cand fac acest lucru incat pauzele lungi si dese (cheia marilor succese) par sa faca parte din traseu. Tot timpul fac poze pe cele doua margini ale lacului la muntii care se ridica pe langa el pana peste 1100m. La un moment dat aud un izvor in dreapta. Imi las rucsacul si urc doar cu sticla care se golise complet. O umplu (1.5l si o las cateva minute sa se incalzeasca fiindca rece de tot nu face bine la efort). Cu inghitituri mici si dese o golesc aproape de tot si mai fac un plin sa imi ajunga pana la cabana. Stiam de la DNT ca totul e inghetat aici si nu am de unde sa iau apa. Totusi temperaturile mai ridicate au topit gheata si la cabana este un rau destul de puternic. Continui sapatul in zapada si fix la ora 13.00 sunt la cabana Langavatn care e deschisa in aceasta perioada a anului.
Imi fac socotelile privind timpul disponibil si stau de vorba cu o pereche de norvegieni care venisera in urma mea pe schiuri. Decizia este clara dupa o discutie pe harta: astazi raman aici si maine plec foarte de dimineata ca sa ajung la Flørli. Plecarea de dimineata ma va ajuta sa am zapada inghetata si sa ma pot deplasa mai usor. Norvegianul imi spune ca lor le-au trebuit 7 ore sa faca traseul vara si eu va trebui acum in conditii de iarna sa estimez vreo 10 ore de mers. Deci e nevoie de odihna si plecare matinala (nici chiar 2-3 ca in expeditiile mari, dar un 6-7 e ok).
Asa ca le multumesc pentru sfaturi si le urez drum bun inapoi spre masina. Eu ma intind la soare alaturi de toate hainele ude sau transpirate pe care le am. Ma apuc sa mananc ceva si dinspre Blåfjell si Sandvatn se intoarce o familie de danezi care fusesera intr-o tura de cateva ore de schi de tura. Fetele erau destul de obosite si parintii la fel. Au mancat ceva de pranz si s-au asezat pe banca la soare cu cate o carte in mana. Am vorbit cu ei de toate (in engleza): politica globala, munte, vacante, iubire de natura. Ce fain e sa stai de vorba cu adevarati oameni!!! Pana la urma daca cineva iubeste si respecta natura, inseamna ca are valoare!!! Seara m-au invitat la masa la un fel de gulas unguresc adaptat cu sunca si orez. Superb!!! Facusera mancare pentru 5 persoane in loc de 4 si parca ma simteam ca fiind din familia lor! De fapt, noi oamenii de munte suntem o mare familie in care deseori legaturile subtile se concretizeaza cand este nevoie. Aici si in multe alte dati am vazut acest lucru!!! Fiindca era soarele prea puternic, am intrat in cabana la un moment dat si am incercat sa caut prin analele cabanei vreo urma de roman. Cu o anumita stupoare, fericire si poate un pic de mandrie, va pot spune ca sunt primul roman care a scris numele tarii noastre aici incepand din 1977 de la infiintarea cabanei. M-am mai relaxat cu cateva poze in toate directiile. Hainele au resit sa se usuce si bocancii au facut acest lucru abia dupa o noapte in care au stat pe soba incalzita de danezi (eu nu indrazneam sa le cer acest lucru si a venit oferta din partea lor).
Pe la 21.30 (cam cand a apus soarele), ne-am strans cu totii in cabana, am mancat de seara si eu le-am spus ca ma retrag la somn fiindca maine vreau sa plec inainte sa se trezeasca ei. Le-am explicat ce vreau sa fac si au inteles dorinta mea de plecare matinala. Asa ca le-am multumit pentru tot, am pus banii intr-o punga si apoi in seif (cu completarea formularului de plata) (285 nok cazarea, 15 nok un plic de ceai si doua cutiute de gem) si cam in jurul orei 22.30 am adormit chiar daca afara era lumina inca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu