Vâlcea are multe comori ”ascunse”, comori care depășesc cu mult ”cocoșul de Hurez” care face parte din patrimoniul cultural imaterial înscris în patrimoniul UNESCO începând cu 2012 (ceramica de Horezu). Vom vedea mai jos câteva dintre ele...
Se știe că una din bogățiile naturale ale țării noastre este sarea care se găsește în stare naturală în foarte multe locuri din țară. Aș enumera câteva, dar nu vreau să slăbesc frumusețea și importanța celorlalte :). Locurile de unde s-a extras și se extrage sare se numesc saline sau ocne. Chiar și în alte țări se poartă denumirea asta, sper că vă amintiți din ”Les miserables” ;). Și cum la noi există Ocnele Mari și nu am fost nici unul dintre noi, hotărăsc cu Laura să mergem un weekend în zonă. Găsim o cazare foarte faină în Govora (vila Perla Govorei) și vineri pe seară ajungem acolo. Pare interesantă toată stațiunea (chiar ar fi de vizitat mănăstirea Govora renovată de Radu cel Mare în 1496 și cunoscută prin Pravila de la Govora) (sursă: Wikipedia). Vom face asta cu altă ocazie chiar dacă aveam și acum asta în plan.
Ziua 1 - sâmbătă, 20.02.2021
Cum suntem în mini-vacanță și nu avem program fix, nu ne grăbim foarte mult. Chiar și așa, la miezul zilei suntem la primul obiectiv al zilei: Muzeul Trovanților în aer liber din Costești!
Este o suprafață de 1.10 ha situată pe drumul DN 67 Râmnicu Vâcea-Târgu Jiu pe care se găsesc, sub o râpă nisipoasă/grezoasă, trovanți de diverse forme și dimensiuni, între 2-3 centimetri și 5 metri diametru. Trovanții reprezintă cimentări locale în masa nisipurilor ce îi conțin iar secreția neuniformă a cimentului conduce la diferite forme ale acestora. Depozitul de nisip de aici s-a format în Miocenul superior (acum 6.5 milioane de ani) prin depunerea materialului de pe continent sub forma unei delte. O dată cu aceste nisipuri s-au depus și produși chimici în exces (carbonați) în jurul cărora, prin evaporarea apei s-a acumulat nisip în jurul unor centre, ajungându-se la formele actuale. Mai multe informații puteți citi la fața locului pe panoul informativ. Noi vom explora zona din diverse unghiuri, în sau în afara ariei protejate.
Suntem super încântați de locurile despre care doar auzisem (Laura mai fusese o dată într-o trecere rapidă) și revenim la mașină (e parcare vis-a-vis de intrarea în muzeu) cu gând spre următorul obiectiv, nou pentru amândoi. Din DN67 ieșim pe drumul comunal DC 141 dirijați de Waze. Vom afla curând de ce drumul acesta este comunal și nu îl recomandăm: în zona de mijloc dintre DN 67 și DN 65C nu este asfalt! Au început lucrările din ambele capete și aici nu a mai ajuns materialul :))! Facem stânga pe DC 140 (asfaltat) și apoi dreapta pe DC 676H până la complexul muzeal.
Este vorba de complexul muzeal al Culelor de la Măldărești format din Culele Greceanu și Duca, Casa memorială I.G. Duca și bisericile Sf. Nicolae și Mântuirea Maicii Domnului închise temporar. Lăsăm mașina în fața bisericii Sf. Nicolae și pornim în explorare.
Biserica Sf. Nicolae, Sf. Gheorghe și Sfinții Voievozi este datată în 1774-1790, ctitorită de jupân Gheorghe Măldărescu, fiul lui Constantin Măldărescu și soția sa Eva Măldărescu. Pictura murală este realizată în 1794 de Ioan ereu, Tănasie ereu, Gheorghe și Radu, Pop Ioan zugrav, Tudor zugrav și Gheorghe. Este o pictură interesantă și ștearsă de vreme alături de ușa grea de lemn și de mormintele familiei Greceanu. Pe unul din ele scrie ”Aci odihnește Nicolae Greceanu din neamul Măldăreștilor, scoborâtor din neamul paharnicului, 1854-1906”. Facem și o scurtă vizită monumentului aflat vis-a-vis de biserică și dedicat eroilor din luptele purtate pe aceste locuri (din 1877 până în 1945) și ministrului Ion Ghe. Duca asasinat în gara Sinaia.
Cum găsim deschisă poarta culei Greceanu intrăm pentru vizită în curte. Curtea este aranjată și foarte faină și vizităm cula pe exterior. Cula a fost construită în sec. XVI inițial ca turn de apărare devenind ulterior tip de locuință întărită. Este închisă și găsim pe ea o inscripție foarte faină scrisă într-o limbă mixtă româno-slavonă. Ne distrăm descifrând împreună textul :)
Abia când intrăm spre complexul muzeal aflăm de la ghidă că vom revizita cula Greceanu. Fiindcă merge cu noi să ne explice, ne va tăia bilete și îi dăm banii pentru bilete și magneți când mergem la cula Greceanu. Mai întâi intrăm în casa memorială I. G. Duca. Construită în 1912 drept conac de vară, clădirea reprezintă prin dimensiuni și decorații stilul rafinat și modestia omului care, deși a fost prim ministru, a excelat în simțul măsurii în tot ce a făcut. Observăm stilul simplu, cu puțin mobilier axat pe cât mai multe obiecte tradiționale (să nu uităm de trovănțeii și de roata de moară de la intrare).
Vizităm apoi cula Duca, construită în 1827 de urmașii Măldăreștilor. Aici putem întâlni alături de elementele de arhitectură veche și unele adaptări de la începutul sec. XX. Vă invit să aflați unde era locul fântânii în casă, să vă uitați prin ferestrele folosite pentru apărare, să admirați pictura de deasupra scării și să admirați apartamentele de la etaj folosite parțial și de către regina Maria. Ar fi două explicații pentru vizitele reginei la conacul Duca. Pe de o parte e cunoscut că regina aprecia lucrurile simple, de origine românească. Pe de altă parte de aici putem afla că Olga Greceanu, soția lui Nicolae Greceanu, scriitoare, pictoriță, chiar una dintre cele mai reprezentative artiste din perioada interbelică a fost doamnă de companie a reginei.
Noi suntem atât de fascinați de arhitectură și mobilier că ne lăsăm cu greu coborâți pentru ultimele detalii. La ieșirea din culă (vine din turcescul ”kule”=turn) mai vin câțiva turiști și îi preia până ne plimbăm noi puțin prin curte și ne vedem la intrarea culei Greceanu.
La intrarea în culă (după ce întrebăm și ni se explică rolul celeilalte clădiri din incintă) ni se arată cheia de 200 de ani și ghida ne mai dă câteva detalii după care ne lasă să explorăm toate etajele. De reținut sala unde găsim picturile Olgăi Greceanu cu reprezentările familiei Greceanu, masa cu scaune din lemn din centru, identice cu cele pe care le avea nașa mea în casă și menorah evreiască (sau ceva asemănător). La ieșire ne invită pe toți (noi plus ceilalți doi turiști) în beci unde ne arată locul vechii fântâni și o colecție foarte interesantă de instrumente viticole. Mai bine zis instrumente pentru pregătirea licorilor de toamnă ;).
Că tot suntem în Horezu, Laura caută niște vase pentru flori. Urcăm în satul Olari urmând indicatoarele în speranța că vom găsi ceva pe acolo. Doar oprim la un meșter olar și nu găsim vase simple, cum ne dorim. Toate au ceva pictat pe ele, în special elemente caracteristice zonei! Așa că renunțăm la idee și în drum ne oprim puțin la biserica Covrești. Doar eu merg să vizitez biserica cu hram Sfinții Voievozi și Sf. Vasile, datată în 1826 și ctitorită de Stanciu Covrea, Maria, Dinu Bălănescu și Păuna. E închisă și interesantă prin zona închisă cu geam de la intrarea în biserică și prin pictura interioară și exterioară. Mulțumesc pentru răbdarea de a mă lăsa să vizitez și mergem spre un loc de suflet, confirmat de fiecare dată când ajung acolo.
Locul este... mănăstirea Arnota de la baza munților Buila-Vânturarița. Pentru a ajunge acolo ieșim din DN spre mănăstirea Bistrița și pe lângă ea urcăm pe un drum cu zăpadă și multe serpentine. Trecem pe la marginea carierei și treptat trecem în lumea de basm de la Arnota. Liniștea e deplină și chiciura de pe crengile copacilor ne îndepărtează de lumea profană de jos. Îmi aduc aminte de Paștile petrecute aici în 2012! E cu totul altă atmosferă care îmi confirmă unicitatea și sufletul locului. Pe rând intrăm în paraclisul nou fascinant, în biserica veche (inițial am avut impresia că este ușa închisă și nu am insistat) și în magazinul cu tot felul de obiecte bisericești și produse făcute de măicuțele de aici. Totul e atât de frumos și cald că parcă nu îți vine să atingi ceva ca să nu strici perfecțiunea!
Și, ca să fie totul perfect, înainte de a pleca urcăm un pic pe delușorul din fața mănăstirii. Apusul, culorile de pe pădurea din spatele împrejmuirii, simplitatea clădirilor, marea de ceață de sub noi... Parcă am sta aici forever and ever!
Cât mai este lumină coborâm la mănăstirea Bistrița aflată la începutul cheilor Bistriței vâlcene. Puteți observa că nu insist pe datele istorice (care ar merita menționate: Arnota a fost construită de Matei Basarab în 1633-1636 în urma promisiunii lui Dumnezeu atunci când i-a salvat viața când s-a ascuns în acest loc și a scăpat de turcii care îl urmăreau să-l prindă și să îl ducă la Constantinopol; Bistrița ctitorită de boierii craiovești în 1490 și adăpostește moaștele sf. Grigorie Decapolitul din 1497) fiindcă pot fi citite pe panourile informative. Intrăm o vreme în mănăstire și apoi mergem, aproape la întunecare, spre peștera sfântului. Mai fusesem și parcă o știam mai aproape. Interesant e că nu am avut nevoie de mai multă lumină decât ne pot oferi telefoanele!
Harta peșterii și detaliile intrigă la o ulterioară explorare, când va fi posibil!
Ne simțim împliniți după toată ziua faină și, înainte de retragere la pensiune, găsim un restaurant fain în centrul Băilor Govora unde ne potolim foamea! Adormim cu bucuria de a fi ajuns într-un colț de Rai!
Ziua 2 - duminică, 21.02.2021
Special am lăsat Ocnele Mari pentru ziua asta fiindcă e în drum spre casă. Și primim și sfaturi faine de la gazdă legat de ordinea în care să vizităm obiectivele! Fiind destul drum spre casă, renunțăm la mănăstirea Govora pe care oricum plănuim să o vedem cu altă ocazie, lăsăm și plimbarea romantică prin stațiune pentru altă dată și ne îndreptăm spre Mănăstirea dintr-un lemn pe care Laura nu o văzuse.
Trecând de legenda mănăstirii (un călugăr a găsit o icoană într-un stejar secular și Maica Domnului i-ar fi spus: ”Dorința mea e ca tu să zidești aici, pentru mine, o mănăstire din acest copac”), așezământul monahal este prima dată menționat într-un document din 20 aprilie 1635. În 1640 Matei Basarab zidește mănăstirea ”de iznoavă de întemei”. Mai multe detalii puteți citi la fața locului.
Noi intrăm în mănăstirea de piatră și apoi urcăm la mica biserică de lemn, printre stejari seculari. Sunt la fel de impresionat ca și data trecută și este greu de exprimat în cuvinte...
După o rapidă vizitare a locurilor și un moment interesant în care un tip de culoare mă salută ca și cum m-ar cunoaște (e un obicei fain pe care și l-a însușit sau e posibil să mă fi confundat cu altcineva), mergem spre mașină și ne îndreptăm spre destinația noastră finală: salina Ocnele Mari! Parcăm lângă magazinul de suveniruri închis, mergem la casă de ne luăm bilete și așteptăm maxim 10 minute până ce vine microbuzul ce ne coboară la 29 de metri sub altitudinea absolută a intrării de 226 metri. Vom explora fiecare colțișor al orizontului turistic +226E întins pe 40.000 metri pătrați și cu înălțimea de 8 metri. Ne ia cam două ore cu ceva pauze de povești și salinizare a căilor respiratorii. Ieșim cu ultimul microbuz la ora 17.00 alături de angajații salinei.
Fericiți în urma a două zile superbe, ne îndreptăm spre casă cu mulțumiri către Bunuțul pentru tot ce ne-a oferit și cu gânduri pline de iubire spre viitor!
Vă mulțumesc că ați citit până aici și vă doresc să vedeți și voi aceste locuri și chiar să explorați cât mai mult din frumoasa noastră țară! Să fiți iubiți!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu