Nemira... Nu e vorba de editura Nemira, ci de munții Nemira! Nu ați auzit de ei? Sunt munți de altitudine mică din Carpații Orientali. Dacă nu ați auzit de munții Nemira, cu siguranță ați auzit de Valea Uzului unde se găsește cimitirul românesc care a creat ceva controverse etnice. Valea Uzului și lacul Poiana Uzului sunt limita dintre munții Nemira și munții Ciucului. Aici au fost, în primul război mondial, multe conflicte pentru eliberarea Transilvaniei de sub Imperiul Austro-Ungar. Voi mai reveni mai încolo cu momente legate de partea asta zbuciumată a istoriei noastre.
Deocamdată să pornim cu câteva lucruri funny și ”aromate”. Dacă Scaunul Ciucului (denumire maghiară Csik) este cunoscută prin berea locală Csikisor (care este foarte gustoasă, mai ales cea cu afine!) și găsim zone foarte faine, prin unul din cele două muzee cinegetice din țară (Sfântu Gheorghe) (citiți aici povestea unei alte ture), munții Nemira sunt cunoscuți prin evenimente istorice și legende. După cum spuneam, voi reveni la partea istorică. Docamdată pornim cu legenda originii poporului maghiar. Denumirea Nemira ar veni de la Nemere, identic cu Nimród, rege legendar din Mesopotamia (orașul Nimrud), dar este totodată și tatăl a doi frați: Hunor și Magor, strămoșii hunilor, respectiv ai maghiarilor. (sursa: Wikipedia). Se spune că maghiarii se trag din Magog, personaj biblic, fiul lui Iaphet și nepotul lui Noe, care trăia în stepele nord-pontice. Maghiarii trăiau în ”dentumoger” (zona râului Don) într-un ținut mlăștinos bogat în samuri. Magog apare ca personaj biblic după creștinarea ungurilor. Înainte maghiarii păgâni practicau șamanismul și cerbul sau vulturul erau animale totemice, așa cum lupul era animalul suprem al dacilor. O altă versiune a legendei spune că în timp ce erau la vânătoare, fraţii Hunor şi Magor întâlnesc un cerb alb magic, care-i călăuzeşte dincolo de ”bălţile Meotide” până în zona Levediei, descoperind marile stepe (sursă: Adevărul).
Mai există o legendă, de data asta de sorginte românească, cu nume și personaje situate timpuriu cu un veac înainte de descălecarea lui Bogdan Vodă din Cuhea Maramureșului în Țara de Sus a Moldovei. Mi-a fost adusă de Miha ca o completare a ceea ce găsisem eu la o scurtă căutare pe internet. Îi veți regăsi aici pe frumoasa și priceputa Nemira, pe Nemira Mare, pe Cleja/Nemira Țiganca (Nemira Mică), pe cneazul Farcu Mare și pe fratele lui Farcu Mic, pe Dobru, căprioarele și poiana căprioarelor, pe flăcăul Șandru din neamuri de oieri din satele de pe brâiele muntelui numit acum Șandru, pe Ciunget, pe Dofteana, pe Pufu, Argintăria, izvoarele minerale de pe apa Slănicului, vântul Nemirei sau mai simplu Nemira care a înghețat tătarii veniți spre cotropire... Vă invit la o lectură asemănătoare celor din ”Povestiri istorice” din copilărie (Dumitru Almaș) și revenim, după o scurtă pauză de visare la prezent.
Deci cu denumirea lămurită să trecem la fapte...
Ah, de obicei scriu povestirile în ordine cronologică pe blog (asta contează pentru mine, am observat că pentru alții doar pozele contează, mai rar și ce povestesc eu pe aici). Dar unele ture au prioritate datorită oamenilor care merg în respectiva tură :).
Mihaela (Bacea) propune cu vreo două săptămâni în urmă o tură în Nemira pe creastă. Mai exact parcurgerea crestei dacă vom avea cel puțin două mașini, câte una pentru fiecare capăt. Dar rămâne o singură mașină (Zura) fiindcă alți prieteni de-ai ei din Ursul Trubadur vor să stea cu cortul în Slănic Moldova și să facă tură cu bagaj light. Pentru ei (5 adică!) va fi o tură de peste 40 de kilometri, adică ”un maraton”. Noi (Mihaela, Ana Maria (Hana), Andreea și Cezar) avem rucsaci mari, cort și toate alea în spate pentru o tură de trei zile, cu plecare și întoarcere tot în Slănic Moldova. Planul inițial era să urcăm din Valea Uzului și să mergem până în pasul Oituz de unde cumva să recuperăm mașina din nord.
Plecăm matinal din București, o luăm pe Hana din Ploiești, trecem pe centura Brașovului și la Târgu Secuiesc oprim la o benzinărie pentru refresh. După drumul prin Săsăuși, Lemnia și Brețcu urcăm spre pasul Oituz. Miha ne povestește de tura în munții Brețcu, eu am în minte zona din stânga unde mergem noi și partea cu tinovuri din Apa Roșie. Nu cred că vom ajunge acolo fiindcă este prea jos față de creastă... Urcăm o grămadă de serpentine până în pasul Oituz (ne bucurăm de asfaltul nou), trecem de pasul Oituz (da, ăla din linia Mărăști-Mărășești-Oituz unde s-au dat lupte în primul război mondial!) și avem altă grămadă de serpentine pe care se lucrează. Chiar la un stop cu paleta o femeie vrea să ne vândă niște sculpturi de lemn și niște copii cerșesc la geam. Ne pare rău de ei, dar nu le pot da o sticlă goală! Trecem de Poiana Sărată unde Andreea ne povestește despre năzdrăvăniile pe care le făceau în tabere aici (”tabăra” fete vs ”tabăra” băieți!). Aici era un drum care pare riscant. Ne-ar duce peste munți la Slănic... Trecem de Hârja și la hanul Codreanu, waze-ul ne arată un alt drum pe lângă biserica Sf Împărați Constantin și Elena. Niște muncitori ne confirmă că se poate trece spre Slănic (”aseară am mers pe acolo”) și vom strânge din dinți la hârșâitul scutului pe șleauri până sus unde sunt Ferma Dacilor și schitul Sfântul Ștefan cel Mare. Coborâm la stânga în câțiva kilometri până în satul Cerdac (noi reținusem Cernat și asociam cu cantonul Cernat de sub Penteleu). Abia aici dăm de asfalt și răsuflăm ușurați, fetele în spate având organele interne reorganizate după drumul ăsta :)!
Oprim două minute la un magazin și apoi traversăm tot orașul Slănic Prahova cu o oprire la supermarketul din centru. E un oraș-stațiune cochet pe care ne promitem să-l vizităm puțin când ne întoarcem. Andreea e din Bacău, județul în care ne aflăm, și își aduce aminte de vremurile când venea pe aici în copilărie :)! Hotărâm să lăsăm mașina la capătul traseului pe care ne vom întoarce (adică CA, cruce albastră, dinspre șaua Nemirei pe valea Pufu). Găsim o parcare apropiată (la circa 40 de metri de intrarea/ieșirea în acest traseu), ne echipăm și la drum. Deocamdată pe asfalt! Trecem de restaurantul ”La cascadă” cu frumoase amenajări de lemn, ne prind din urmă colegii din UT (Vlad, Livia, Sebe, Simona, Andrej) cu mașina și eu caută un loc de campare. Îi lăsăm și ne apropiem de intrarea în traseul de creastă marcat cu BA, bandă albastră. Îl vom urma o bucată bună de vreme. Traseul pornește din Slănic Moldova, urcă până sub vârful Nemira Mare/Nagy Nemere și apoi coboară spre Poiana Uzului. Noi vom merge cam pe jumătate-două treimi din el...
E așa de cald că ne seacă cu totul. Abia așteptăm să intrăm în pădure... Prima pauză e normal să fie chiar la intrarea în umbra pădurii... Primul urcuș este destul de solicitant, mai ales că abia am ieșit din pandemie/pauza de mers de vreo două săptămâni. Ca urmare s-au adunat niște kilograme la fiecare, a dispărut antrenamentul... Pentru Hana și pentru mine e ok fiindcă nu am făcut pauză. Ea a ieșit cam în fiecare weekend indiferent de restricții și eu, cum lucrez pe munte, e normal să mențin condiția fizică. Chiar dacă de la 1 ianuarie am pus pe mine vreo 10 kilograme și nu reușesc să dau jos deloc... Nu ne grăbim, facem multe pauze și mereu urmărim altitudinea și poziția noastră pe teren. La început urcușul e foarte verde și cu destul noroi și ceva mai sus începe proba ”100m garduri”. Doar că nu sunt garduri și sunt ditamai copacii, unii peste o sută de ani, scoși din pământ cel mai probabil la vijelia de la începutul lui februarie. Fiecare hop ne cere inspirație și ne găsim drumul pe/pe sub/pe lângă/printre trunchiuri și crengi. Fiecare ne amintim de zone unde am mai avut astfel de experiențe... Aproape de cota 1000 facem pauza de masă (să nu uităm că am plecat de la 576m altitudine!). Avem masă bogată și nu putem sta prea mult fiindcă încep să ne atace musculițele. Deocamdată timid, nu sunt d-alea foarte pișcătoare, dar sunt extrem de deranjante... Ne continuăm drumul pe piciorul de munte și peste alte trunchiuri de copaci și urmăm la dreapta drumul care ne urcă pe curbă de nivel până în muchia Căprioarei. Pare cu totul schimbat peisajul, cu mult mai multă iarbă și belvedere. Și, cum era de așteptat, cam la 100 de metri în fața noastră vedem o căprioară care țâșnește spre panta din dreapta noastră! Avem timp să îi vedem doar partea din spate...
Ajungem la un drum forestier de unde scrie pe o săgeată că mai avem 1 1/2-2 ore până la Șandru Mare. La fel și în jos și noi am făcut 4 ore la urcare (e ora 17.53). Ce o mai fi de aici în sus?
Mergem ceva mai lejer pe un drumeag prin pădure și ieșim într-o poiană largă după care se vede vârful Șandru Mare/Nagy Sandor. Mai avem foarte puțină apă și avem mai multe indicații că aici s-ar găsi apă. 1. Pe harta peche pe care o am în telefon apare o stână aici și e logic să fie și o sursă de apă. 2 pe aplicațiile de pe telefoanele fetelor (Osmand, Alpin Quest) apare izvor. Ca urmare ne oprim în potecă (aici, în poiană sunt și primii stâlpi de marcaj, pătrați din lemn cu marcaj alb, negru clasic) și Hana coboară spre stână. La fagul de mai jos de stână e un izvor bun, alimentează cu apă și apoi cobor și eu cu sticle pentru umplut. Ne luăm la povești și fetele ne strigă de sus să mergem mai departe că le mâncă musculițele. Cam de aici începe dezastrul insectelor! Le ajung din urmă și von imtra iar în pădure pe un drum larg, de exploatare.
Și avem prima surpriză neplăcută: din fața noastră vin două mașini de teren. Nonșalant, ca și cum drumul ar fi al lor... Ne întreabă dacă mergem la cabană și le spunem că mergem la refugiul de tablă de pe vârful Șandru Mare. ”Da, acolo! Mai sunt niște băieți cu două mașini acolo!” Pfuuu, asta ne întristează! Ce pana mea (de obicei nu folosesc astfel de expresii, dar chiar e enervantă situația) caută cu mașini prin zonă protejată. Mai exact ”zonă de protecție strictă” după marcajele pătrat albastru cu margine albă care apar pe drum. Ne cam prind nervii pe toți. Noroc că avem corturile cu noi și putem sta în altă parte... După 25 de minute de la poiană găsim o intersecție de unde e o deviere cu PA, punct albastru spre vârful Șandru Mare. Ne uităm pe aplicații și avem de ales între circa 1.6 km mai lini sau 400-500 de metri cu inima în gât. Alegem a doua variantă și urcăm prin poieni la dreapta și apoi la stânga prin pădure. Ieșim în linia culmii principale pe BA unde se formează un drum de exploatare mai mare și șleauri de mașină. Avem parte și de niște urme destul de proaspete de blănos și, la intersecția de sub Șandru Mare vedem dezastrul: intersecția în cruce este de fapt un imens câmp de noroi arat de mașinile de teren. Suntem toți furioși și nici măcar nu vrem să mergem pe vârf. E prea multă tensiune și am putea izbucni. Mai ales Miha care fierbe de nervi. E hotărâtă să facă reclamație ceva către autorități.
În apropiere găsim Refugiul Unguresc nou reconstruit în 2014 de asociația Fux Nyires. E un adăpost foarte fain, puțin mai sus de cel vechi care a ars în 2013. Din cel vechi mai sunt doar niște urme din fundație... Seara trece repede și cam în jurul orei 22.00 ne băgăm la somn fiindcă a fost o zi lungă și solicitantă. Cam 11 ore avem nevoie pentru o odihnă potrivită. Nu avem grabă cu plecarea, azi avem doar câteva ore în planul de mers (și în plus am cam dormit toți cu pauze). Așa că mâncăm de dimineață afară, cobor la izvorul aflat sub poiana refugiului de refac rezerva de apă, mulțumim în gând și în jurnal constructorilor căbănuței și a celor ce o întrețin (în principal aceiași oameni cu grijă pentru munte), facem curățenie și cam pe la 11.20 pornim la drum. Auzisem ceva motoare dimineață și speram că cei de la refugiul de pe Șandru Mare plecaseră.
Trecem de intersecția de șleauri pline de noroi și după câteva minute de mers pe PR, punct roșu (nu ”bulină roșie” cum foarte enervant spun unii!) vedem două mașini care vin prin noroi. Miha îl informează frumos pe primul că nu au ce căuta cu mașinile în aria protejată și primește un răspuns blocant: ”Avem voie, suntem pe traseu turistic!” Până să le explic că pătratul roșu înseamnă arie protejată și că traseul turistic e pentru mers pe jos, cu piciorul, ambalează motorul și dispare. A doua mașină are volanul pe dreapta și Miha îi muștruluiește și pe aceștia. Șoferul, cam pe la 45-50 de ani, ascultă și singurul lui argument este că șleaurile nu sunt făcute de ei. Nu doar de ei! Ascultă și despre marcajul de arie protejată și ne mulțumește că l-am informat. ”Cică” nu știa de asta! Adevărul e că ei nu au numerele ascunse așa cum au cele 7 (șapte!) mașini de teren care sunt la refugiu. Cele care urcaseră de dimineață! Ăstora nu le mai zicem nimic, dar nici nu ne apropiem de ei. Sunt ca niște maimuțe care abia descoperiseră o cutie metalică și erau mai toți (masculii!) sus pe refugiu. Femelele (bine, să spun ”femeile” se zgâiau la cei de sus)! Ne retragem într-o parte, refuzăm să mâncăm cu ei la masă și schombăm câteva vorbe doar când insistăm să intrăm în refugiu să vedem care sunt condițiile. Trei priciuri acceptabile pe vreme rea, geamuri închise, godin, mâzgălituri pe pereți și totuși destul de curat. Inacceptabil pentru piți din grup care intrase în ușa refugiului când ne-a văzut pe noi deschizând ușa! Așteptăm să plece și evident că le refuzăm invitația de a ne duce cu mașinile pe Nemira Mare! Preferăm pe jos, chiar și în urma lor! Vedem unde e vârful, fac câteva poze cu refugiului și înapoi la intersecția cu BA pe care cotim la dreapta printre noroaie.
Avem o coborâre lungă și frumoasă spre șaua Șandrului/Porțile de Vânt care este de fapt o mică poieniță și un tranșeu chiar pe înainte de poieniță și apoi urcăm ușor la stânga pe sub capătul sudic al culmii Nemirei Mici/Țigăncii. Drumul e lejer și ar fi foarte fain dacă nu am avea parte de întâlnirea cu cele șapte mașini ale nesuferiților. Miha îi ceartă pe șoferii a două sau trei mașini și se pare că ei nu au nici o problemă să facă ceva ilegal. De la refugiu își acoperiseră numerele cu noroi sau cu cârpe, semn că au cunoștință de ilegalitatea faptelor lor. Noi avem un pic rețineri în a ne certa cu ei și ceva mai târziu Hana îi explică Mihaelei riscul la care s-a și ne-a expus: e cunoscut un caz recent când un om a fost omorât fiindcă a avut tupeul să se ia de contrabandiștii de lemne! Cu toată ilegalitatea faptelor lor! Dar e bine că le-a atras atenția măcar. Și să vedem dacă și legal vor păți ceva :)! Ieșim într-o doborâtură/defrișare care coboară spre Valea Mare/Bărzăuța și ne minunăm de liniile de molizi plantate pe piciorul vestic al Nemirei Mici. Urmăm drumul prin partea de sus a doborâturii și, prin pădure, coborâm spre Șaua Nemirei (1437m). De aici pleacă traseul marcat cu CA, cruce albastră în 4-4 1/2 ore spre Slănic Moldova. Mâine vom ajunge pe traseul ăsta la întoarcere spre mașină!
Inițial am fi vrut să mâncăm aici și Miha sugerează un loc un pic mai sus, între sau lângă un grup de molizi, pentru a avea belvedere. Așa că mergem acolo și ne așezăm fix pe potecă. Cu speranța că nu va veni vreun ATV sau mașină peste noi. Și dacă vine, să ne ocolească! Întindem masă câmpenească și, când ne apropiem de final, vedem că din Șaua Nemirei vin ai noștri colegi din UT. Merg fluturași, cu bagaje mici și, după ce schimbăm câteva vorbe, pornesc mai departe. Noi refuzăm să mergem cu ei, mergem mult mai domol... Terminăm masa și pornim mai departe la drum, pe sub vârful Poiana de Vânat spre Nemira Mare.
Poiana lungă ne aduce în față vârful cel mai înalt al masivului. Care o fi ăla că sunt două de înălțime apropiată... Unul e împădurit în stânga și altul are doar ceva molizi pitici pe vârf și mai mulți spre vest... Coborâm într-o șa de unde un marcaj CG, cruce galbenă, face dreapta spre Plaiul Ciungetului și marcajul BA continuă în față pe drumul de culme spre un stâlp. Garantat acolo aflăm care e vârful chiar dacă aici sunt mici contraziceri :) Puțin mai încolo sunt niște tranșee interesante ca formă. Au forma unui T cu linia superioară mai largă și îndreptată spre drumul pe care suntem noi acum. La baza T-ului este o săpătură mai mare unde probabil că își țineau munițiile. Din acele muniții folosite vedem pe drum o grămadă de cartușe goale și un fund de obuz. Se vede că cineva a săpat aici și le-a scos la suprafață. Fierătanii care au peste o sută de ani și care au contribuit la facerea României Mari!
Până în șa vedem două ATV-uri venind spre noi. Ne dăm la o parte și le notez numerele. Nici ei nu au voie pe aici! Urcăm în șa și vedem pe stâlp scris: Nemira Mare, 10 minute, la dreapta! Cu chestiunea lămurită, urcăm spre vârf pe lângă ruinele unei foste construcții. Cu puțin înainte de vârf (”puțin” adică vreo 10 metri!) ne întâlnim cu trupa UT care se pregătea să coboare. Stau să ajungem cu toții și după poza de grup, Simona ne dă câte 2-3 guri de suc de morcovi! GE-NI-AL!!! Îi mulțumim atunci și apoi și mai mult în gând când am aflat că o mare parte din tură a făcut cu bășici în bocanci! Și o vom mai pomeni și mâine, veți vedea!
Pe vârf avem semnal la telefon și facem câteva poze. Miha și cu mine căutăm poteca mai departe în coborâre spre Farcu Mare sau spre Bălțile Nemirei. Pe aplicația ei apare chiar din vârf și spre est panta pare prea mare ca să fie pe acolo vreo potecă. Doar coborâm puțin printre tufe de ienupăr și vedem un stâlp spre Farcu Mare (1496m) și spre Vârful Crucii (1614m). Ne întoarcem pe vârf fiindcă trebuie să găsim izvorul care ar trebui să fie pe marcajul BA. Știm că ne vom întâlni cu turma de oi și ne așteptăm la câini...
Înapoi la BA printre tranșee și găsim imediat izvorul de unde alimentăm toate sticlele cu apă. Cât umplem sticlele latră spre noi un câine mare și alb din pădure. Se apropie și ceilalți câini și stăpânii lor. Îi domolesc și intrăm în vorbă cu ei. Sunt doi tineri (nu le dau mai mult de treizeci de ani) cu turma de 800 de oi și 15 câini. Au 900 de oi în total, ale lor și restul sunt la stână. Sunt sterpe, bănuiesc și le țin mai aproape... Din cei 15 câini trei sunt din rasa strângătoare, mici și foarte agili. Chiar mai încolo vom vedea de la distanță o cățelușă neagră în acțiune! Nu știu nimic de poteca ce coboară spre Bălțile Nemirei și ne spun că doar pe CG se poate coborî într-acolo! Le mulțumim și coborâm spre șaua dinspre Vârful Crucii. Începe să plouă și cam batem în retragere. Dacă nu mai e altă potecă spre Bălți, mâine trebuie să ne întoarcem tot pe aici! Și lungim și așa traseul lung de mâine, estimat la peste 20 de kilometri! Până negociem, merg cu Hana până la crucea metalică de circa doi metri ridicată în memoria eroilor din primul război mondial. Câte lupte or fi dat pe aici... Ne regrupăm și hotărâm întoarcerea pe la izvor și unde o fi să campăm.
Bacea ar vrea să campăm sus la stâlpul ce indică spre Nemira Mare. Sunt multe tranșee și smocuri de iarbă. Mie nu-mi place locul pentru campare, Hana ar vrea să mai mergem 2-3 ore cât mai e lumină, Miha ar vrea să campăm aici, la adăpost de fulgere, Andreea nu zice nimic, îi e ok oricum doar să nu mai fie ceartă. Propun șaua de unde pleacă marcajul CG pe unde vom pleca mâine. Coborâm acolo pe lângă tranșeele despre care v-am povestit cu Miha îmbufnată în față și aici considerăm că e loc bun de campat. De fapt Miha vrea să vadă răsăritul din creastă, nu de undeva de jos. Mâine vom vedea că mai era doar un singur loc bun mai jos, dar fără posibilitatea răsăritului! Montăm corturile și, după supa rapidă, ne retragem la corturi fiindcă ne năpădesc norii de muște pișcătoare și începe să și picure. Cam pe la 20.30 e un pic de liniște și eu aș vrea să merg vreun sfert de oră pe potecă la vale spre ceea ce pare a fi pe Google Maps un lac. Hana vine cu mine și coborâm acele 15 minute în grabă. Dar poteca întâi coboară în direcția dorită și apoi face dreapta prin poieni. Așa că ne întoarcem în alte 15-20 de minute la corturi. Cam pe la 22.00 ne retragem la somn, cu mâncarea pusă la distanță în copaci. Se pare că vântul și ploaia nu au lăsat fetele să doarmă. Eu n-am avut probleme de genul chiar și cu ceva foială mai toată noaptea.
La 5.10 pun alarma să sune pentru răsărit și nu prea se vede că e în nori. La 5.21 ar trebui să răsară soarele! Așa că nu le trezesc pe fete și aproape de 6.00 Miha și Andreea sunt afară să vadă soarele care iese din nori, spre estul extrem, total diferit față de unghiul pe care îl socotisem noi ca fiind cel corect.
După toate operațiunile de dimineață (strâns corturile, masă, moțăit în sac, afară pe salteluță, făcut bagajele etc) la 7.52 pornim la drum, în jos pe CG. Umplem sticlele de la izvorul aflat cinci minute mai jos pe potecă, trecem de poiana unde ne-am oprit noi ieri și prin alte două poieni intrăm în pădure și apoi tot pe un drum de exploatare în jos pe CG. La 8.25 suntem la o intersecție cu CG în stânga și în dreapta. În dreapta vom continua traseul ceva mai târziu. Acum mergem stânga spre Bălțile Nemirei. Tot avem bănuiala că e un singur lac gen Tăul cu Brazi din Retezat. Și ne înșelăm! În circa 200 de metri de coborâre ajungem într-o poiană foarte faină, cu izvor amenajat și cu stâncă plată drept masă. Acesta era locul perfect de campat, fără a vedea răsăritul. La stânga pe drumul vizibil mai coborâm încă 200 de metri până la Balta Mare. La dreapta marcajul CG coboară spre Plaiul Ciungetului! Dar să nu uit că din poiană vedem Abrupturile Nemirei care își merită numele și locul de rezervație!
Lăsăm rucsacii și fiecare explorează în voie. Poze cu lacul din toate unghiurile: eu pe stânga lacului, Hana pe dreapta! Mai sus mai pare să mai fie o băltuță și, vom afla mai încolo Drumul Nemților care urcă cumva în culme. După izvorul lacului mă întâlnesc cu Hana care venise pe dreapta și glumește: ”Schimb de chei?” Înconjur Balta Mare (cam de două ori cât Tăul dintre Brazi pomenit mai sus) și știu că trebuie să mai fie cel puțin un lac. Care mi se arată după dâmbul din față și căruia îi fac și poze și câteva filmulețe. O potecă merge mai departe de vărsarea lui și nu pare a mai fi și alt lac... Revin la fete și după câteva caju (mulțumiri Hanei) pornim la drum. Regrupăm la izvor și apoi tot povestind ajungem la intersecția următoare și identificăm poteca ce ar trebui să meargă pe curbă de nivel.
Dar e o mare păcăleală. Poteca urcă până trece de izvorul pe lângă care coborâsem noi din poienile de mai sus și apoi urcă pe firul unui pârâu plin de specia endemică Saxifraga cymbalaria. Tot urcăm și regrupăm în niște poieni care se lungesc pe sub abrupturile estice ale vârfului Poiana de Vânat. Urmăm poteca înierbată prin mijlocul poienilor (zonă nemarcată) și apoi pe lângă un pârâu (e o bogăție de ape aici) intrăm pe un culoar superb printre molizi. Vreo 20 de minute mergem prin culoarul ăsta mirific și apoi prin pădure ieșim în poienile de sub Șaua Nemirei. În lipsa unui nume pe hărți eu le-am spus Poienile Frumoase :)! Va trebui după poieni să dăm de marcajul CA! Ne lăsăm pe la baza poienilor și vedem niște marcaje V cu verde și o potecă destul de evidentă. Aplicațiile ne arată că suntem pe drumul cel bun și că vom da curând de marcajul dorit.
La 10.30 suntem în marcajul CA! Iupiiii! De acum avem doar de urmat marcajul ăsta până la mașină! Coborâm câteva minute și dăm de un nene cu un detector de metale. Intrăm în vorba cu el și aflăm foarte multe lucruri noi. S-a mutat de câțiva ani în Bacău în urma unor probleme de familie și acum lucrează la muzeul de istorie din Târgu Ocna. Stă la blocul vecin celui în care stătea Andreea la părinți! Nu s-ar mai întoarce în București și a prins accentul moldovenesc :). Acum ei sunt cu două mașini și cu un avocat și caută artefacte metalice din primul război mondial. Se mândresc cu doi colțari rusești vechi și grei și cu un brici acoperit de rugină. Ne povestește că au găsit colegii lui oale, baionete și chiar și trei soldați, un român și doi austrieci. I-au identificat după vesela pe care o aveau la ei! Foarte interesantă munca lor deși pare un pic macabră :)! Când îl întrebăm de locuri, îl cheamă pe un coleg ”Vino oleacă!” Ne spun de drum și cam pe unde sunt Cheile Dofteanei. Nu vom mai avea timp de ele! Ne dau indicații de drum și ne mulțumim reciproc pentru întâlnire. Coborâm pe drumeag până la locul lor de popas (unde ar fi un proiectil găsit de ei mai devreme) și apoi la a doua mașină a lor care este în drum. Cam de aici scrie că mai avem 3 1/2-4 1/2 ore până în Slănic Moldova. Pfuuu, cam 15.30-16.00 ar însemna... Deci, la drum pe un forestierul uscat și foarte călduros...
Cam două ore coborâm pe drumul extrem de cald, cu două pauze de circa 10 minute. În a doua ne întâlnim cu un grup de dofteneni cu care povestim de-ale locului. Fetelor le oferă câte un pahar cu vin de Vrancea și mie îmi dau o bere. Pe care o beau cu greu pe următorul kilometru. Ne povestesc că erau și drumuri mai scurte pe aici, le mai scapă câte un lucru interesant (peșteri, bureți, păstrăvi de apă sau de fag - unul din ei are o baltă cu păstrăv auriu) care să te facă să mai revii pe aici cândva. Oameni foarte faini și plăcuți! Cu mulțumiri mergem mai departe până pe la 13.00 când avem surpriza secolului: marcajele ies din drum și urcă la dreapta. Avem picioarele praf și foame deci... pauză! Mâncăm și Andreea își răcorește picioarele (foarte bine face!) și apoi domol pornim la deal spre vârful ”La cireș”. Abordăm stiluri diferite de mers și eu, cu mersul de moșuleț (pas cu pas, pași mici, mici) nu obosesc deloc. Dar e normal să facem pauze cu tot grupul. Chiar în culme vedem că o săgeată ne indică la stânga și ne mai urcă până sub platforma vârfului. Pauză și Hana merge spre vârf pentru borna geodezică. Nu a găsit-o printre urzicile mari! Regrupăm și pornim cu atenție la vale prin vegetația luxuriantă. Aici îi pomenim pe Simona și pe Sebe care aveau ieri fustă, respectiv pantaloni scurți. Cum or fi trecut ei pe aici...
Când se domolește panta marcajele ne duc pe o culme destul de îngustă pe unde se pierd deseori marcajele. Și în stânga sunt, jos de tot, cheile Dofteanei despre care găsisem într-un articol că ar fi interesante. Cu altă ocazie....
Când sperăm să dăm de un forestier, marcajele ne duc la dreapta culmii și ne scot la o intersecție importantă: CA a noastră intersectează un marcaj BG care merge pe traseul Slănic Moldova-muntele Pufu-V.Sălăriei-Plaiul Ciungetului-Sălătruc! Și un forestier! În Slănic avem fie o oră pe CA pe valea Pufu, fie 2-2 1/2 ore pe BG peste muntele Pufu. Evident că valea Pufu e cea care ne duce la mașină. E 15.20 și urmăm CA care după circa 50 de metri face dreapta, trece printr-o frumoasă pădure de molid (”Mordor verde”) și se lasă după un sfert de oră în valea Pufu. La început e luxuriantă (frunze de brusture de circa 50-60 de centimetri în diametru) pentru ca mai apoi să se lărgească într-un fost drum de exploatare. Fiecăruia îi aduce aminte de alte zone. Mie de exemplu îmi aduce aminte de valea Stânii ce coboară din creasta principală a Leaotei pe culmea Marginea Domnească (nu mai țineam minte numele și l-am găsit pe hartă)! Povestim de una alta, admirăm valea și aproape că ieșim la asfalt. Sunt cu Hana mai în spate și vedem că fetele vin spre noi cu spatele. În fața lor trecuse un urs de circa doi ani care voia, probabil, să bea apă. Chestia e că e obișnuit cu oamenii de e așa aproape de civilizație și probabil e și mama prin zonă. Regrupăm toți și vedem puiul de urs pe un mal în stânga noastră uitându-se curios la noi... Al doilea animal sălbatic din tură! Înainte de asfalt ne oprim la apă să ne răcorim picioarele după cei 23 de kilometri parcurși azi! Eu, ca bărbat, îmi permit și să mă spăl până la mijloc, chiar dacă mă văd alți oameni. Ieșim la asfalt și apoi la mașină.
La mașină Miha și Andreea sunt cu niște copii și admiră ceva pe asfalt. Este un șarpe de apă leșinat și speriat. Până să ajung eu intră în iarbă. Deci al treilea animal sălbatic în trei zile!
Faină tură care cere ceva de mâncare! Strângem bagajele și, chiar dacă sunt obosite (ne-am trezit dimineață după cum știți, după un somn pe apucate și am terminat la 16.00 tura obositoare!) mergem să vizităm promenada de la izvoarele minerale (luăm ceva apă specială, minerală, pentru acasă) și mergem la masă la restaurantul ”La cascadă” cu care am început pozele. Mâncare faină, un fel de autoservire, comanda și plata la bar, toaleta peste drum în restaurantul închis, sculpturi faine în lemn (făcute cu drujba, cum bine zice Miha, că altfel e aproape imposibil)...
După toată tura faină urmează lungul drum spre casă prin Târgu Ocna, pe DN 2, prin Ploiești și apoi DN1 spre București. Pentru Miha a fost garantat cel mai greu: să conducă atâta drum după toată ziua asta solicitantă. Așa că mulțumirile merg în primul rând spre ea și spre tot dragul și implicarea în ture și în egală măsură către Andreea și Hana pentru super-colaborarea în toate aceste zile.
Ați citit cam mult, cred. Dacă mai aveți răbdare, puteți citi o variantă mai scurtă a Hanei la linkul
Cu drag de voi și de țărișoara asta a noastră!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu