Chiar dacă alegi să stai în casă pentru ceilalți, tot trebuie să mai faci cumpărături. Și, cum e normal, magazinul unde găsești ce vrei nu se află ;) aproape de casă, ci tocmai la vreo doi kilometri (evident că sunt magazine și mai aproape). Și până acolo e normal să mergi pe jos ca să eviți transportul în comun. Nu spun că până la magazinul ăsta în mod normal fac vreo 20 de minute. Acum se lungește traseul la două ore! Nu că aș merge încet. Găsesc variante cât mai ocolitoare posibil ;) :)).
Începem cu bila cu cascadă și porumbei de lângă casă și mă opresc la prima intersecție, la ”Budapesta”. Opus cu fostul restaurant (punct important în cartier) e statuia lui Dimitrie Cantemir care dă numele bulevardului ce merge de la Tineretului la Piața Unirii. Doar menționez despre el că, mai mult forțat, a călătorit în Rusia și la Constantinopol, în principal în misiuni diplomatice. Celebrul ”Letopiseț al Țării Moldovei” arată dragostea sa pentru călătorie, pentru detalii, pentru înregistrarea pentru totdeauna a locurilor și obiceiurilor moldovenilor.
Intru în părculețul din spatele statuii (l-am traversat de zeci de ori, poate chiar sute) și văd că e deschisă poarta bisericii Slobozia. ”Ctitorită de Radu Leon, între anii 1664-1667, biserica a fost ridicată alături de crucea de piatră ridicată de Leon Tomsa, tatăl lui Radu.” Biserica are hramurile Sf. Dimitrie și Nașterea Maicii Domnului. ”Biserica a fost zidită în 1665 de Radu Leon Vodă, pe locul celor căzuți în bătălia de la 23 august 1631, alături de crucea mare de piatră a lui Leon Vodă, ridicată la 20 februarie 1632 pentru a pecetlui memoria eroilor de atunci și a marca locul și data unui asemenea eveniment istoric.
Aici au căzut mulți ostași, în frunte cu comandanții lor, între care Preda Brâncoveanul, bunicul lui Constantin Brâncoveanu și Preda Florescu, ginerele lui Mihai Viteazul.
„Leon Vodă era foarte mândru de isprava ce-o împlinise. Își ridica un adevărat mic monument al victoriei în crucea de lângă biserică, de mulțumita pe care o făcu pe locul chiar al luptei, în „Slobozia bucureșteană”. Proclamându-se încă o dată „feciorul lui Ștefan Voievod”, închină acest semn Sfântului Gheorghe, a cărui icoană așezată, tot în amintirea acestei isprăvi, la Viforâta”.
Crucea lui Leon Vodă este cel mai vechi monument de pe teritoriul orașului București, care marchează în mod cert un loc istoric, constituind și cel mai vechi monument funerar feudal descoperit până în prezent pe teritoriul orașului.”
Mai multe detalii găsiți pe pagina web a bisericii: https://biserica-slobozia.ml/.
Nu intru în biserică, fac câteva poze la pietrele documentare, la ”autostrada furnicilor” și la coloanele brâncovenești și merg mai departe.
Pe calea Șerban Vodă, o dată strada principală de la Curtea Domnească spre mahalaua Cărămidarilor (actualmente cartierul Tineretului), găsim la numărul 33 una din cele mai vechi case de târgoveți, de la sfârșitul sec. XVIII. Fațada i-a fost modificată în stil neoclasic, în contrast cu cea interioară prevăzută cu arcade de stejar. Parterul este ridicat deasupra unei pivnițe cu planșeu din grinzi groase de stejar. Inițial toată casa era acoperită cu olane. Mi-ar place să fie deschisă publicului ca un mic muzeu... Cred că este proprietate privată...
Ceva mai departe găsim, pe aceeași cale Șerban Vodă biserica Sf. Spiridon Nou. Sunt plăcut suprins de verdeața din curtea bisericii și intru să simt mirosul ierbii. Am fost de multe ori aici și chiar am amintiri legate de biserica asta. Acum biserica e închisă.
Biserica inițială a fost zidită în anii 1766-1768 de voievozii Țării Românești Scarlat și Alexandru Ghica, reclădită în 1852-1860 (conform pisaniei), a suferit stricăciuni la cutremurul din 1940 și la bombardamentul din 1944 și a fost refăcută și sfințită în 1954. După multe lucrări de restaurare (2009-2019) biserica arată în felul actual. În pisania bisericii inițiale găsim un text teologic și istoric: ”Doamne, Dumnezeule, care ai scaun cerul și așternut picioarelor pământul; Care nu te poate încăpea cerul și cerul cerului, cum te va încăpea casa aceasta? a zis [acesta] Solomon. Aceasta o zice tot creștinul vrând a zidi lui Dumnezeu biserică pe pământ. Dar fiindcă Dumnezeu a trimis pe Fiul Său și a locuit cu oamenii, tot creștinul este dator a-I zidi casă pre pământ... ” Textul continuă cu informațiile legate de ani și ctitori. Textul îmi place fiindcă sugerează că dacă îl ai pe Dumnezeu în tine, chiar și casa ta sau o colibă sau un adăpost poate fi considerată biserică.
Pe Bibescu Vodă ies în Piața Unirii, îmi iau abonament la metrou și colind puțin pe Dâmbovița până în Piața Națiunile Unite pentru un mic ocol prin Centru Vechi.
Așa liber și frumos e Centrul Vechi... Am momente când mi-e dor de agitația dinainte și momente când îmi place cum e acum. Așa pot face și eu poze pe unde vreau, fără bipezi peste tot. Vedeți o grămadă de detalii și clădiri, vă spun câte ceva unde e cazul...
ONT, inclusiv călătorii pe cont propriu...
S-o săturat Traian, și-a luat lupoaica și a plecat :)
Clădirea monumentală CEC
Biserica Zlătari. Biserica inițială (1705) a fost ridicată pentru zlătarii din mahalaua Popii Manta. În 1850-1852 biserica a fost reclădită de egumenii Calistrat și Atanasie. Hanul și turnul clopotniță au fost dărâmate în 1903 pentru lărgirea Căii Victoriei (denumire dată în 1878 fostului Pod al Mogoșoaiei unit din Ulița Mare spre Sărindar și Drumul Brașovului)
Spatele BNR. Dacă am făcut poze Băncii Naționale Elene, de ce nu aș arăta aici și Banca noastră națională cu sculpturile exterioare și cu ruinele fostului han, acum acoperite cu sticlă?
Pe Lipscani ajung la Hanul cu Tei, unul din vestitele hanuri bucureștene, construit la 1833 și imortalizat în literatura română, printre alții, de către I. Peltz, autor a numeroase romane despre București și oamenii săi (conform unei plăci de marmură din capătul dinspre strada Blănari).
O scriere în stil grafitti mă trimite cu gândul la Mizerabilii lui Hugo și personajele Jean Valjean și Cosette.
Mă întreb oare la ce foloseau/folosesc inelele metalice din centrul pavimentului. Nu e nici un canal aici ca să aibă ce ridica...
Trec pe lângă Jack, un club cunoscut rockerilor din generația mea și mă bucur că în Pasajul Latin sunt noi basoreliefuri. E adevărat că sunt lucrate cu mai puțină finețe, dar reprezintă detalii din viața dacilor. Îmi pare într-una că sunt o culă oltenească, niște căpițe și o rezervă de lemne pentru iarnă... La ieșirea din pasaj putem vedea în relief niște hărți ale Țărilor Române și ale Bucureștilor de odinioară... Trec cu vederea explicația dispariției dacilor de pe teritoriile vechii lor țări, explicație cu care eu nu prea rezonez...
Pe strada Sf. Vineri găsesc un interesant magazin de miere cu automate (nu e nevoie de personal) și ajung la piața Unirii la ”obiectivul meu” după o poză la fosta piață a Circului Foamei dintre Piața Sf. Vineri și magazinul Unirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu