Cernei - tură pentru oameni 1-3.05.2020

În mulți ani în jurul datei de 1 mai am mers la Herculane, în diverse ture. Și acum, chiar dacă e vreme de pandemie, mergem tot în zonă...

Asociația ”Inimi noi” organizează tot felul de acțiuni pentru persoane cu dificultăți. De toate felurile! Acum și-au propus să ajute pe cei din cătunele izolate din Valea Cernei. Un prieten, Mircea Criste, îmi spune de asta și merg cu mare drag. Cum știți că sunt eu (de fapt știu cei care au avut sau au de-a face cu mine), prefer mai mult munca concretă decât vorbăraia. E adevărat că ultima e necesară ca promovare și este foarte folosită la noi în țară (mai mult decât lucrurile practice, cel puțin în partea de sud).

Povestirea de mai jos este, ca atare, din partea unui participant, nu a unui organizator :)!

Cum 1 mai e vineri, pornim de dimineață mașina din București (Luis Bratu e bravul conducător al mașinii!) și nu ne grăbim fiindcă astăzi avem doar de ajuns în zonă. Vom sta la un prieten în apropiere de Drobeta Turnu Severin. Că tot scriu acum, Drobeta poate să facă și alte conexiuni în afară de orașul cu origini acum 2000 de ani. Acum, când scriu, am intrat pe Wikipedia să văd dacă e corectă cifra asta și m-aș fi pierdut în partea istorică dacă nu aș avea de scris aici... Cu siguranță trebuie să revin în oraș, doar pentru a-i explora istoria și clădirile (”hidden gems” cum se spune în engleză :D!). Ceea ce fac de obicei când ajung în orașe noi pentru mine! Drobeta e porecla unui prieten salvamontist de la Salvamont Bușteni și pe de altă parte, amatorilor de băuturi spirtoase le poate trezi amintiri plăcute. Pentru mine nu e Drobeta, ci Tanita care sporea starea de bine prin liceu prin tabere și prin facultate... O, tempore :)

Acum facem o pauză la prietenii craioveni ai organizatorilor (ei vor veni mâine dimineață cu altă mașină) și seara stăm la povești și la organizare pentru ziua de sâmbătă...

Pe partea cealaltă a Dunării este o zonă locuită de români despre care prietenul Claudiu ne povestește multe. A și fost de multe ori acolo și ar mai merge cu plăcere pe insula Șimian, în Vârbița, Cladova sau Negotin unde poți vorbi și trăi românește alături de frații de pe malul drept al Dunării...

Sâmbătă dimineață la ora 8.00 ne întâlnim lângă gara Herculane (adică ocolim Drobeta pe centură și trecem prin Orșova) cu colegii craioveni și cu repezentatul Salvamont care ne ajută în acțiunea noastră. El merge cu prietena lui Vicky cu ATV-ul și ne ghidează pe drumul cel mai scurt.

Cu ATV-ul în față și cu două mașini de teren alimentăm la Petromul de după gară (în așteptare colegii fac poze cu un liliac ce era întins pe asfalt; evident ca glumă la toată discuția cu covrigul-covidul pornit, cică, de la lilieci; dacă e să îmi spun părerea, da, vine de la niște ”șoareci de laborator”, la comandă :D) și continuăm pe E70 prin Mehadia (pe dreapta vedem sus, pe deal, ruinele cetății Mehadia) și intrăm pe valea Bolvașnița. Recomand drumul doar până în satul Valea Bolvașnița, mai departe drumul se strică și e greu de parcurs! Și în plus, fiind Parc Național (Domogled-Valea Cernei), e interzis accesul cu mijloace motorizate, cu foarte puține excepții: salvamont, localnici, acțiuni făcute cu aprobarea Salvamont.

Așadar urcăm (prin unele zone scuturile mașinilor ating pietrele căzute în drum) pe drumul indicat de prietenul salvamontist. La un moment dat ne ghidează la stânga într-o întoarcere bruscă și în pantă. Avem mașini puternice că altfel nu știu cum ai urca pe aici. Și când te gândești că localnicii urcă cu căruțe sau cu Dacii papuc 4x4!

Urcăm puternic spre partea sudică a culmii Vlașcu și ne oprim pentru orientare pe o zonă plată. Sunt câteva familii aici și vom reveni la ele la întoarcere. Acum trecem pe sub cătunul Poiana Lungă. Asta doar pe hărți și din ce știu localnicii că altfel nu există marcaje pentru localități. În stânga lăsăm vârful Biliana (1362m) (ne vom opri mai încolo aici) și pe la casele Piatra Corbului/Bedina urcăm la bisericuța din Dobraia. Aici facem prima pauză.

E un loc care îmi trezește (și multor alți prieteni) amintiri plăcute! Pentru colegi e prima dată când ajung aici și sunt super încântați. Și eu sunt și, în pauza de organizare, nu stau cu grupul și explorez un pic zona bisericii. Printre amintiri și printre lucrurile noi pe care le găsesc pe aici: stâlpul cu antene GSM, panoul solar de lângă biserică, cimitirul pe care nu îl reținusem de data trecută, foișorul...

Revin la colegi și aflu planul: vom coborî aici la o familie aflată mai jos, spre valea Bedinei. Coborâșul e abrupt și avem ceva temeri pentru întoarcere. Va fi cu mici emoții, mai ales pentru șoferi!

Oamenii sunt tare bucuroși de întâlnire, în special timida Maria a cărei zi este chiar astăzi! E un eveniment să vină cineva pe la ei fiindcă trăiesc așa de izolați. Au mașină și totuși ne gândim că iarna ei urcă pe jos drumul pe care acum cu mașinile nu e chiar ușor. S-au învățat așa și trăiesc împăcați cu Dumnezeu! Aș sta la ei multă vreme, dar știu că avem de ajuns în multe locuri azi. Ne fac cu mâna în timp ce pornim mașinile și, chiar și așa cu puține cuvinte, mi-au rămas în suflet!

Urcăm din nou la biserică și mai departe. Ne oprim înainte de a ajunge la casele multe din Dobraia, mai precis la antene. De aici ar trebui să coborâm la tanti Ana care stă jos mai jos, pe Crac. Mâncăm ceva și ne împărțim: unii merg în sat cu produse de tot felul, alții la tanti Ana. Eu îmi golesc rucsacul și punem în el tot ce trebuie pentru tanti Ana. Nu doar eu, împart greutatea cu un coleg! Chiar dacă am fost rugat să împărțim greutatea, pentru mine nu e mare lucru și chiar îmi face plăcere!

Pornim vreo 6 prieteni pe poteca ce coboară pe Crac. Ar mai fi și o potecă ce urcă prin Cheile Prisăcinei, dar e mult mai expusă și nu e recomandată. Chiar și tanti Ana tot pe aici urcă în sat... Anticipez discuția cu ea spunând că, într-unul din ultimele ei drumuri, urcase pe aici ca să cumpere 20 de ouă de la niște vecini :)!

Coborâm pe culme pe lângă o îngrădire și apoi pe lângă o casă cu grajd, casă care nu mai e locuită, ne lăsăm pe crac în jos, cu belvedere spre abrupturile Mehedinților, lăsăm un țanc stâncos și facem dreapta prin pădure tot în jos și apoi, printr-o coborâre abruptă la stânga, trecem un gard și ieșim deasupra abruptului Cheilor Prisăcinei/Inelețului. Vedem potecile care ne duc pe cracul drept la o casă. Cu Mircea cobor direct spre casă în timp ce colegii merg pe poteca ce coboară pe curba de nivel. Ei au o surpriză plăcută/neplăcută. În iarbă, printre niște arbuști, era o viperă! Noroc că au văzut-o și s-a speriat de la vibrațiile pașilor lor. Dar lor le-a rămas în minte locul și îl vom vedea și noi la întoarcere.

Ajungem la casă și vedem că e îngrijită și păzită de doi câini. Dar nu e nimeni aici! Mai jos e Vasile care ne spune cum să mergem spre tanti Ana. Vom afla că se cam pierde în băutură și nu e foarte agreat de ceilalți... Dar aflăm că trebuie să mergem mai departe în jos pe crac și o vom găsi...

Tot coborâm în jos pe crac și ajungem la Crucea Albă. Vom afla mai încolo că e făcută de niște Martori sau penticostali ceva și nu e pentru cineva care a murit aici. Totuși pasărea albă cu aripile întinse ar părea să spună că e pentru cienva care a murit necăsătorit. Sau poate e făcută doar ca reprezentare a Sfântului Duh...

Mai jos de noi par niște case, pe cracul următor sunt iar niște case... Unde o sta tanti Ana? Așa, ca orientare, sub noi se adâncesc Cheile Drăstănicului (vedeți pe harta de aici). Coborâm direct spre prima casă, chiar sărind peste niște garduri. Are pe ea numărul 273. Aici ar părea să fie cineva înăuntru fiindcă sunt două toiege lângă ușă și pare închis pe interior. Strigăm și nu răspunde nimeni. Coborâm pe lângă casă până la o altă casă pe care mi-o amintesc, sincer nu mai știu de când. Între ele trecem la un moment dat pe sub un teren arat. Vom afla de la tanti Ana că aici a pus cartofi și au venit mistreții și i-au râmat. A mai pus o dată, poate acum are noroc! Nici la casa asta nu e nimeni și stăm puțin în timp ce colegii cercetează zona (vom afla că au stat oameni până acum doi ani).

Revenim la casa cu număr cu gând de a merge la casele de pe cracul celălalt. Ne hodinim puțin și avem surpriza să deschidă ușa chiar... tanti Ana! Atâta bucurie și pe noi și pe ea! Ne așezăm la povești și chiar se dă la o parte ca să stăm noi. Îi zic să stea și ea jos lângă mine și povestim de toate. E așa de bucuroasă că am venit la ea, chiar dacă nu ne știe. Ne povestește de viața ei, de singurătate, de vecini, de dureri și de toate câte pătimește aici. Are așa o căldură sufletească de ne dă tuturor doar prin simpla vorbă în care îi simt emoția continuă... Când îi dăm ce i-am adus și când îi spunem de o poză, se duce în casă de se aranjează cu o vestă și o broboadă ce o păstrează curată !

Facem ceva poze, mai povestim și ar cam trebui să mergem la drum. Dar promitem că o să venim, măcar o parte din noi, să o ajutăm cu lemnele la toamnă! O îmbrățișăm și vedem cum ne face cu mâna când pornim pe potecă în sus. Ne urmărește cu privirea până aproape nu ne mai vedem și intră în casă, un pic gârbovită și bucuroasă. Reușesc în momente de genul ăsta să mă mențin cât se poate de calm, dar pe interior sunt o groază de sentimente amestecate. Expresia cea mai folosită e că ”bate inima cât să iasă din piept”. Adevărul e că simt o imensă compasiune pentru femeia asta care, chiar și singură mulți ani, nu a plecat și rămâne să trăiască în condițiile grele de aici!

Puțin mai sus nu mai știm sigur dacă e poteca bună și urcăm prin livadă direct la crucea albă și de aici mai departe pe crac până la casa de sus (unde stă vărul lui tanti Ana). Îl salutăm pe Vasile (am înțeles că o mai ajută) și urcăm pe curba de nivel (”pe la viperă”) și apoi tot în sus spre șaua de la antene. Colegii distribuiseră alimentele și medicamentele la familiile din Prisăcina și acum ne așteptau de aproape un ceas. Mâncăm ceva și mergem la familiile pe la care nu am trecut. Adică cele din Bedina, una unde stau părinții cu fata de vreo 16 ani și una mai sus cu trei copii mici. Așa se bucură de toate cadourile primite! Colegii care au fost la ei sunt super bucuroși și se citește asta în ochii lor.

De la școală coborâm la o familie mai numeroasă și mai înstărită. Nu acceptă să primească ceva fără să ne facă câte o cafea, să ne dea ceva prăjituri (yamiii) și la sfârșit să ne dea vreo trei kilograme de brânză și niște slană ținută în sare. Și acum mai am puțin din slană! Mai trecem pe la o bătrână care, auzind mașini pe drum, ieșise din casă și urca la noi să vadă ce este. Coborâm spre ea, povestim un pic și ne spune că nu vrea să facem poze cu ea. În fine :)! Mircea coboară să o ajute cu alimentele și revine la mașini. Vom mai opri la un bătrân care tăia niște lemne și ne spune de femeia lui care are ceva probleme cu picioarele. Are și el, dar le duce că nu are ce face!

Suntem mulțumiți de toată acțiunea și mai avem un pachet rămas. Nu ne întoarcem cu el acasă și îl vom da unei femei la intrare înainte de a ajunge în Bogâltin. Asta fiindcă alegem să mergem pe drumul mai ușor, prin Bogâltin!

Dar înainte de a coborî din Poiana Lungă, ne oprim puțin pentru poze spre toate culmile care coboară spre Dunăre. De fapt nu sunt chiar culmi, ci (cea mai mare parte din) munții Almăjului unde am fost acum trei ani.

Drumul de pământ ne duce în Bogâltin și de aici intrăm pe asfalt. Asta înseamnă că intrăm în ”civilizație” și lăsăm în urmă oamenii calzi și întăriți de condițiile vitrege în care trăiesc. Dar ne rămân în suflet ! Coborâm un pic pe firul Ciumernei și apoi intrăm pe asfaltul de pe firul văii Bela Reca. Pe asfalt coborâm în Plugova și intrăm pe E70 care ne coboară până la Orșova. La Petromul dinainte de gara Herculane ne despărțim de colegul salvamontist și de Vicky. Ei merg în Băile Herculane unde, deocamdată, sunt auto-izolați. Se cam grăbesc fiindcă dă semne că vine ploaia...

Chiar de vremea pare să se strice (adică ploaie, ce să mai ocolim cu vorba!) în Orșova este bine. Și primisem de la Claudiu recomandarea de a merge la mănăstirea Sf. Ana. Eu mai fusesem, știam cât e de frumoasă! E adevărat că eu am fost când era plină de flori, în special de trandafiri. Și acum voi găsi câțiva! Punem pe Waze și urcăm direct la mănăstire. Nu mai știam drumul, rămăsesem doar cu imaginea mănăstirii :). Sunt câteva troițe de lemn pe drum, semn că suntem pe calea cea bună :)! Avem parte de calmul dinaintea furtunii. Fiindcă toată seara va ploua, chiar după ce plecăm din Orșova!

Mănăstirea de măicuțe ctitorită de Pamfil Șeicaru (după numele mamei ctitorului) ne întâmpină cu prispele de lemn, cu trandafiri, cu mușcate și cu panseluțe. Chiar dacă nu putem intra, se aude slujba din interior. Din istoricul mănăstirii aflăm că ctitorul s-a hotărât să ridice ”o mănăstire în spiritul tradiției noastre românești” ca ”mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru că l-a ocrotit pe toată războiului, de la Orșova la Mărășești, pentru că i-a salvat viața când, în timpul luptelor grele duse aici în vara și toamna anului 1916, a fost îngropat chiar pe această coamă de deal, într-un tranșeu, de explozia unui obuz, împreună cu prietenul și camaradul său de arme Petre Găvănescu. ... Construcția mănăstirii a fost precedată de tăierea prin pădure a unui drum de acces pietruit numit ”Drumul Eroilor” ce urca din centrul orașului Orșova veche, șerpuind printre dealuri, care pe parcursul său de 1500 de metri era străjuit de 7 troițe și bănci de lemn de stejar sculptat în care erau săpate acele zile fierbinți din august-septembrie 1916. În deceniul al șaselea, după nici treizeci de ani, treptat, aceste troițe au fost distruse de intemperii și de elemente iresponsabile fiind irecuperabil pierdute.” 

Încă ne mai ține vremea să facem niște cumpărături de la Carrefour și, până în drumul E70 (trecerea peste golful Cerna de pe râul omonim venit dinspre Băile Herculane) ne oprește o patrulă (asta îmi amintește de bancul acela: De ce merg polițiștii câte patru și nu câte trei? Că sunt patrulă, nu triulă!) să ne verifice declarațiile. Ne lasă în pace!

Pe ploaie ajungem ”acasă” trecând pe lângă barajul de la Porțile de Fier.

Duminică îi mulțumim lui Claudiu pentru găzduire și plecăm spre casă cu mulțumirea că am bucurat niște Oameni! Aduc și eu mulțumiri lui Mircea, lui Luis, lui Claudiu, colegilor olteni și Salvamontului penru ajutor. Și Munților pentru că ne-au primit, chiar și cu mașinile, știind că le ajutăm locuitorii!

Vă las aici un link către postarea asociației ”Inimi noi” de pe facebook și altul către postarea lui Mircea. Mi-e și mi-a fost dor de ei din momentul în care ne-am întors...