Motto: ”Călători suntem noi înaintea Ta și pribegi ca și părinții noștri; ca umbra sunt zilele noastre pe pământ și nimic nu-i statornic”
De mâine începe o nouă tură. Dar până atunci am o dorință fierbinte de verde. Am avut parte săptămâna trecută de ceva verde de Banat și cel bucegean e cu totul altceva... Mai ales acum, când ni se spune să stăm cât mai mult în casă... Eu cred că oamenii sunt făcuți să trăiască în natură, să respire aer curat, să se bcure, să simtă prin tot corpul ce primesc de la natură. De la soare la umbră, de la lumină la întuneric, de la calm la furtuni, de la albul iernii la curcubeul culorilor de vară, de la trilul fiecărei pasăre la calmul apăsător, ”De la Vârful Omu hăt în zare Dunărea albastră poţi s-o vezi” până la white-out-ul în care nu îți vezi nici măcar vârfurile bocancilor, de la briza sărată a mării la vânturile care te ridică cu totul pe sus, de la crestele înalte la candelabrele de pe pereții peșterilor, de la vântul ce-ți usucă fața în zbor până la curenții de apă ce-ți udă ochelarii de înot (de ce nu și corali, nu am avut parte de ei în mediul natural), de la cel mai mic gândac din iarbă la fâlfâitul vulturilor, de la ritmul ciocănitorilor la urșii sau la mistreții care îți taie calea... Un astfel de mistreț veți vedea mai jos...
Deocamdată ajung la Bușteni pe după amiază, la ”882.83 metri deasupra marei” și intru în curtea bisericii Domnești construită în 1889 în vremea lui Carol I și a reginei Elisabeta, spre veșnica lor pomenire și a fiicei lor Maria, care a murit la 4 ani de scarlatină (la acea vreme netratabilă). Biserica e închisă și sunt atras mai mult de banca de piatră-monument ridicată tot de Carol I în 1905. În spatele bisericii e un îngeraș aurit care pare să se roage la Dumnezeu și la Munți... Pe o troiță din fața bisericii găsim textul din motto...
Mă opresc un pic să surprind ”ora albastră”, îmi rezolv cu cazarea și, deși e trecut de ora 19.00, intru în pădure fiindcă am nevoie de văzut și de respirat verde. Îmi spunea tatăl meu odată că verdele și galbenul și mai ales combinația lor sunt foarte relaxante pentru ochi...
E adevărat că pandemia asta m-a sălbăticit poate mai mult decât eram înainte. Dacă înainte eram eu în general solitar, acum chiar ”mă ascund” de potențiala poteră. Mă rog, jandarmi cum le zice acum modern :) Evit cât de mult pot traseele marcate și, ca urmare, doar cei care știu locurile, pot recunoaște. Cert e că pentru câteva clipe ajung la troița de pe marcajul TR și apoi reintru iar în pădure cu ideea de a ajunge pe ”poteca alfabetului”. Dar găsește-o dacă mai ai cum. În prima parte sunt mulți copaci tăiați și hoinăresc puțin înainte de a intra în poteca marcată. Nu am nici un plan. Doar vreau să stau cât mai mult în verde...
Urc un pic pe marcaj și ies apoi tot prin zone nemarcate spre abrupturile Văii Albe inferioare. Recunosc potecile și cu bucurie, printre ferestrele crengilor, văd Crucea Eroilor din Șaua Caraimanului.
La un moment dat aud un foșnăit în dreapta potecii. Abia apuc să scot telefonul și apăs automat pe declanșator. Doar într-una din poze (iertați calitatea) se vede... un mistreț trecând strada. Pardon, poteca! Partea interesantă este că a zbughit-o spre Valea Albă pe o pantă pe care cu greu te poți ține pe picioare!
Mai urc și după niște copaci căzuți recunosc locurile. Izvorul pe care îl vedeți mai jos este cunoscut oricărui iubitor de Bucegi...
Este 20.17 și hotărăsc să mă întorc. Câțiva pași și aud voci în față. Ce spuneam eu de sălbăticit... Mă las pe vine să nu fiu văzut și urmăresc ce se întâmplă în față. Sunt doi alpiniști care urcă la refugiu. Zic ceva de zona în care sunt eu și văd că urcă în continuare. Deși sunt cumva oameni din aceeași tagmă a oamenilor de munte (cățărătura nu e pentru oricine), mă feresc de întâlnire. E bine să fiu discret! (cumva, că văd la tv un episod din documentarul Memorialul Durerii, mă gândesc la atitudinea lor retrasă și circumspectă). Aștept să treacă la distanță suficientă și revin în poteca semi-marcată și apoi în cea marcată spre casă. Mai vedeți încă o dată troița amintită mai devreme, de data asta pe întuneric (20.57). În câteva minute ies între case, ajung ”acasă”, mănânc ceva și la somn. Nu înainte de a mai privi o dată spre înălțimile care mă vor primi mâine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu