Câteva zile libere de Paști... Chiar dacă nu s-a topit toată zăpada, ne încumetăm să pornim în explorarea potecilor munților Lotrului. Avem o hartă făcută de Dănuț Călin pe care apar foarte multe poteci marcate. În realitate doar o mică parte din ele sunt marcate. Deocamdată ne încumetăm în partea mai joasă a munților Lotrului, într-o zonă în care am mai ajuns: zona cabanei Prejba. Am mai fost aici într-o tură organizată de bunul prieten Dinu Mititeanu. Atunci am avut ca scop ocolirea pe interfluvii a tuturor izvoarelor Lotrioarei. Acum altul e planul: parcurgerea, atât cât este posibil a cât mai multe poteci din zona cabanei. Mai bine spus a fostei cabane fiindcă de câțiva ani nu mai există personal acolo, cele mai multe geamuri sunt sparte... Anticipez un pic cu descrierea cabanei, veți vedea mai încolo.
Fiindcă e vacanță de Paști, pornim la drum și cu de-ale gurii speciale pentru această sărbătoare: chec, drob, ouă, lumânări. Alături de cele clasice unei ture de munte: primus, supe (germane, aduse de Emil), lipii, rahat, pateuri etc). Nu ne făcusem rezervare și avem loc în prima cursă spre Sibiu (7.30). Drumul e destul de lung și la 13.30 suntem în Tălmaciu. Pe valea Oltului mă tot uit pe partea stângă (după Brezoi) la zona pe care o avem de explorat...
Ziua 1 - Vinerea Mare, 26.04.2019
Ar fi trebuit să coborâm la începutul localității și șoferul poate să ne lase doar în stație, câteva sute de metri mai încolo. Îi mulțumim, coborâm și salutăm o familie care merge tocmai la Baia Mare. Așa de încântați sunt copiii că merg la bunici...
Când ne pregăteam noi rucsacii de drum, vedem o domnișoară care avea mașina un pic bușită. E corporatistă din Vâlcea, nu își face probleme pentru mașină. Singurul ei of este că trebuie să ajungă la București și nu știe dacă poate cu mașina. Până vine prietenul ei cu niște ajutoare, o încurajăm că nu e bai cu mașina și chiar când vin ei, cu ajutorul unei bucăți de cordelină legăm bara bușită (dreapta față) și numărul. Cu viteză mică ajunge cu siguranță la București. Mulțumiți că am făcut o faptă bună, pornim la drum. Coborâm pe DN1 până la strada Tălmăcel și facem dreapta spre localitatea cu același nume. Sunt câteva magazine și la unul dintre ele ne oprim pentru o înghețată. Emil face cinste cu înghețate cu arome de fructe și le savurăm pe bancă înainte de a porni la drum.
Avem circa 3 kilometri pe asfalt și singurele elemente care ies în evidență sunt câteva troițe și intrarea în Tălmăcel. Satul e destul de lung și notez cu grijă fiecare magazin și fântână pe GPS. În centru o săgeată a marcajului nostru BA ne dirijează la dreapta spre școala generală și biserica Sf. Paraschiva.
”Biserica s-a ridicat din cărămidă și piatră de râu pe cheltuiala localnicilor, în perioada 1776-1784. Doi ani mai târziu s-a finalizat pictura interioară a lăcașului de cult, realizată de către Oprea și Pantelimon din Poplaca. Biserica are altarul boltit semicilindric, naosul acoperit cu două cupole și în pronaos o mică cupolă, peste care se înalță turnul. Edificiul a fost reparat în exterior în anul 1880, de către maistrul zidar Johann Fabiak din Șelimbăr. În 1972 s-au reparat turnul, acoperișul și exteriorul care a fost pictat în totalitate, câțiva ani mai târziu având loc ample lucrări de restaurare a picturii interioare”. În interior e o senzație de calm și răcoare care cu greu te lasă să pleci mai departe la drum.
După biserică facem stânga printre pensiuni, care de care mai elegante și atrăgătoare. Tot ținem ulița pe care mai întâlnim câte două femei pe o bancă de la poartă sau câte unul care ne întreabă unde ne ducem noi așa de Paști. Li se pare ciudat fiindcă nu prea sunt mulți turiști pe aici. Un nene de la ultimele case ne explică drumul până la Prejba pe marcaj și ne roagă să îi spunem ce mai e pe acolo. Facem asta dacă ne întoarcem pe aici. Sunt șanse mici să se întâmple asta...
Mergem vreo trei kilometri pe valea Lungșoarei și Emil resimte în bocanci kilometrii pe care i-am făcut pe asfalt până în Tălmăcel. Se vor resimți și mai încolo. Facem stânga peste apă și trecem pe lângă un canton silvic. Vedem și primul marcaj clar spre Prejba.
Luăm apă și urcăm o vreme pe firul văii, mai lat sau mai îngust. Ajungem la gardul unei case cu grădină și multe flori. Cum marcajul e pe primul grajd din îngrădire, intrăm prin poartă și urcăm pe lângă grădină la casa principală. Are foarte multe flori și pare că ieri a plecat proprietarul. Urcăm la gardul de sus să găsim semnul. Eu plec în cercetare și ceva mai sus în dreapta găsesc marcajul. Cobor pe el și îl anunț pe Emil că marcajele și poteca sunt pe dreapta curții, în sensul nostru de urcare. Așa că îmi iau și eu rucsacul și urcăm pe poteca corectă.
În 15 minute ieșim într-o poiană mare prin care urcăm pe lângă un fost adăpost. După ieșirea din poiană urmează o pantă mai înclinată și suntem într-o șa deasupra dealului Ștefăniță, la începutul culmii Rîușorului. Regrupăm și facem dreapta printre două colibe. În spatele nostru vedem culmile Făgărașilor încă acoperite de zăpadă. Începe să se formeze acolo blana de tigru. Ieșim într-o poiană mai mare, în continuă urcare. Emil are rucsacul greu și are nevoie de o pauză. Plus bocancii care îl jenează... Îl aștept ceva mai sus între colibe înainte să continuăm pe dealul Plaiului.
Urcăm puțin prin pădure și facem stânga pe un culoar de pădure tânără. E urcuș continuu și ne apropiem de 1300 de metri altitudine. Culoarul ne scoate la golul alpin la stâna de sub vârful Pleșița. Ce facem? Stăm aici? Cercetăm stâna și mergem mai departe. Urcăm printre multe brândușe și avem parte de multe ”anomalii” albe. Sunt foarte frumoase și abia ne îndurăm să trecem printre ele.
Ajungem în marcajul de creastă BA pe un drum de exploatare și avem surpriza să găsim un marcaj CR nou. Nu e pe hartă! Hai pe el, trebuie să îl parcurg. Poteca merge spre sud est lăsând în stânga culmea Megieșului Mare. Mergem vreo 20-25 de minute și poteca pare să tot coboare. E seară și nu suntem hotărâți unde să punem corturile. Ajungem într-o șa unde pare un loc bun. În stânga pe un drumeag văzusem o pată de zăpadă pe care o putem folosi pentru apă. Urmăm poteca ce urcă într-un vârf cu mesteceni și apoi ar urma să coboare printr-o poiană mare cu colibe. Nu e nici un loc de cort și mă întorc la Emil. Îi spunem că punem cortul în șa și mâine voi coborî eu pe CR. Așa că punem cortul, facem un foculeț să topim zăpada, aduc câteva bucăți de zăpadă de le topim să avem apă și noaptea după 22.00 punem mâncarea la distanță și ne băgăm la somn.
Ziua 2 - sâmbătă, 27.04.2019
Emil vrea câteva ore de pauză și atunci îi spun că o să cobor eu pe CR și cel mai probabil merg pe Lotrioara până la DN1 și prin Boița mă întorc pe CA. Bine, gândul inițial e doar CR dus-întors! Suntem în vacanță. Abia pe la 11.00 pornesc la vale! Trec de vârful de mai devreme și cobor spre colibe și apoi printre ele. E vorba de colibele Stroiești de sub vârful Hînsa. Între ele este o cruce faină de lemn dedicată Sfintei Treimi. La ultimele colibe cercetez dacă poteca merge în continuare sau face vreo curbă bruscă. Cum nu mai văd pe unde ar putea merge, mă întorc la coliba cu ultimul semn și fac stânga, perpendicular pe latura mare a casei. Pe aici e marcajul, îl regăsesc mai jos. Așa că urmez poteca până la ultima colibă vizibilă din capătul de jos al poienii. Aici potecile cumva mă duc prin dreapta prin pădure. La o altă colibă săgeata mă duce la stânga și apoi iar printre colibe prin altă poiană fac dreapta pe la lizieră, găsesc cumva marcajele prin pădure și cobor prin pădure în serpentine până la valea Mogoșului. Pe valea asta nu are cum să fie marcajul PR de pe hartă, e așa de îngust că nu ai pe unde merge. Pe un fel de drum/uliță ies la drumul forestier de pe valea Lotrioarei (12.50). Pe aici vom veni pe TR câteva zile mai încolo!
Cobor vreo doi kilometri pe drum și la intrarea în Lotrioara prind o ocazie cu care ajung la DN1. Cu mulțumiri pentru ajutor întreb pe o tanti care vinde caș afumat de unde iau ocazia spre Boița. Îmi arată un loc pe dreapta drumului și după vreo 10 minute am noroc cu o familie de țigani care mergea în Tălmaciu. Vorbim puțin și le arăt unde să mă lase în Boița. De aici începe altă aventură în teren necunoscut (dar cu hartă)!
Cum orice drum ar trebui să înceapă din centru sau de la gară (în cazul ăsta nu e gară, deci din centru), mă îndrept spre centru. Și e cel mai simplu să te orientezi dacă mergi după turla cea mai mare. Dacă sunt mai multe biserici e cazul să întrebi. Dar cum aici e una singură, nu e nevoie de prea multe lămuriri. Doar pe un nene îl întreb de valea Pleșei și mă dirijează spre biserică și apoi pe stânga ei tot pe uliță în sus. Urmez indicațiile și intru pe ulița care mă duce tot mai sus. La un moment dat sunt două ulițe pe ambele părți ale apei. Pe stânga întreb la o curte pe unde e drumul bun. De fapt bat în poarta metalică, nu au gard. Îmi spun să o iau pe partea cealaltă, le mulțumesc și la drum! Urc o parte pe stânga geografică a apei și mă întâlnesc cu niște băieți care își strângeau lemnele lăsate pe vale. Îmi explică să urc până sus în șa și apoi să fac dreapta printre colibe. Într-o vreme se putea urca cu căruța până sus...
Poteca mă duce pe lângă o a doua colibă, intră prin pădure pe un culoar fain și iese într-o poiană lungă pe care o parcurge pe lângă Coliba Pleșița Boița ce ține de Sibiu. Intru pentru câteva poze și mă bucură tare mult că e văruită și îngrijită. Tot mă uit în spate spre Făgărași și urmez poteca printre mesteceni pe prin sudul vârfului Răviguți până în șaua Megieșului. Aici trec de o cruce de piatră și continui direcția pe un drum de exploatare în pantă destul de mare. Drumul mă tot urcă printre ghiocei până sub vârful Pleșița, cam pe unde bănuiam eu că ar trebui să ajung (18.00). Doar că pe toată minunea asta de drum nu există marcaje CA cum îmi apar mie pe hartă!
Cobor în 10 minute la Emil și el deja nu mai putea. Îl cam mâncau picioarele de mers, mai ales că toată ziua doar s-a învârtit pe lângă cort. Strângem totul și la 18.30 suntem sus înainte de Pleșița. Ajungem în BA și de aici vom urca mereu pe drumul de culme.
După 10 minute intrăm în pădure și urmăm drumul de culme. Trecem de primele pete de zăpadă (a se citi zăpadă înghețată pe vreo 30 de metri), urmează o zonă cu copaci căzuți (și când zic căzuți mă refer la zeci de metri cu copaci imenși care taie calea și trebuie să ne furișăm peste ei, pe sub ei, printre ei ca să putem înainta) și la câteva minute după ora 19.00 ieșim la golul alpin de sub vârful Muma. Se vede prima stână și ne apropiem de ea. Mergem din stână în stână cu ideea de a ajunge la cabană la Prejba în seara asta. Nu mai țin minte exact unde este cabana și mă orientez după hartă. Pe rând fiecare vârf de pe hartă coincide cu ce avem pe teren. Pe stânga noastră culmea Sterpu-Sfărcașu-Pârcălabu încă are multă zăpadă. Deși gândul meu e să ne întoarcem pe acolo (și spun asta cu voce tare), nu cred că va fi așa.
Inspectăm stâna cu concluzia că este bună pentru dormit iarna, continuăm printr-un culoar de pădure prin care găsim două izvoare cu vălău pentru animale, ieșim în a doua poiană mare și inspectăm a doua stână. De fapt mergem în ea și stăm vreo 10 minute cât dă o răpăială scurtă. Avem opțiunea de a sta aici și continuăm după ce vedem că se oprește ploaia. A fost de fapt doar o spargere de nori... Marcajele ne duc peste o limbă mare de zăpadă înghgețată (d-aia de și să vrei și nu te lasă să bagi piciorul în ea, de reținut că suntem cam pe la 1500 de metri altitudine!) și intrăm într-un culoar de pădure (20.15). De fapt e un drum de exploatare adâncit în pămant, cu multe serii de copaci căzuți (o macetă ar ajuta aici mult).
Înaintăm ca tancurile germane chiar dacă se înserează. Verificasem pe hartă și pe teren și știm că nu mai este distanță prea mare până la cabană. De am și găsi-o... În 50 de minute ajungem la intersecțiea de sub vârful Groșilor (circa 1580m) unde ne intersectăm cu marcajul TA dinspre Valea Sadului. Vom avea de explorat traseul ăsta zilele următoare. Continuăm, de acum pe același drum cu zăpadă aproape compactă și tare, ieșim la golul alpin undeva în jurul orei 21.00 și încă nu e întuneric complet. Adică știți voi, e întuneric și încă mai e lumină puțină pe cer, suficientă cât să mai vedem umbra celuilalt și stâlpii din față. Ne oprim puțin la troița de pe piciorul sudic al vârfului Prejba. Mie pe GPS cabana ca fiind un pic mai la stânga. Cam greu de ajuns acolo prin jnepeni. Drumul și stâlpii ne conduc după picior printr-o coborâre scurtă până la limita pădurii. Aici este cabana! Citisem despre ea că de câțiva ani nu mai are cabanier și speram să găsim un loc unde să punem izoprenele (avem și cortul cu noi și parcă tot mai plăcut este să dormi sub un acoperiș). Pozez stâlpul din fața cabanei (21.30) și facem inspecția cabanei.
Jos sunt două camere. În prima în care am intrat nu se poate sta, e praf pe jos și rahați de animale. Camera din dreapta are o săpătură pe cea mai mare parte a ei și o spărtură spre exterior. Se spune că sub cabană s-ar fi găsit o comoară și au săpat să o găsească. Fără succes, doar au distrus locul. Urcăm scările și vedem fiecare cameră. În cele mai multe nu mai sunt geamuri și nici un pic de mobilier. Doar în prima cameră din dreapta cum urci scările se poate dormi. Încă mai sunt două priciuri, geamul este parțial și găsim o placă cu care acoperim și restul de geam. Ne-am făcut loc de dormit, nu mai trebuie să montăm cortul. Emil e un pic melancolic la gândul că această cabană a fost construită de sași și la petrecerile și voia bună care exista în camera asta când veneau grupurile mari de sași. O tempora!
Acum nu avem decât să ne bucurăm de loc. Întindem izoprenele și sacii de dormit și ne apucăm de masă. Doar e masa din seara de Paști. Ciocnim ouă, luăm câte o gură de pălincă și mai ciugulim una-alta. Emil face una din supele pe care le adusese. Fiindcă nu băusem prea multă apă, pălinca mă arde pe gât. Adunat și cu oboseala nu prea dă o senzație plăcută. Sunt destul de tăcut și după masă închei cu o bucată de rahat și apoi în sacul de dormit. Emil e și el obosit, mai aranjează câte ceva prin cameră și la somn!
Hristos a înviat!
Ziua 3 - duminică, 28.04.2019
E duminica Paștilor, nu are rost să ne grăbim. De fapt cei mai mulți nu lucră pentru câteva zile începând de azi. Noi da, suntem activi! Ne trezim undeva pe la 11.00 și nu punem imediat caii la căruță. Mâncăm, mai facem ceva poze la căsuța noastră temporară, strângem gunoiul și îl punem într-o pungă suspendată într-un cui, lăsăm pe prici cele două lumânări pe care le-am aprins aaseară, de Înviere, facem curat și puțin după ora 13.00 ieșim afară. Uite cum arată pornirea pe marcajul TR spre Pârâul Cailor și valea Lotrioara, traseu care e în plan într-una din zilele următoare.
La 13.20 pornim la drum. Planul nostru este să coborâm pe CR până la valea Sadului și apoi să urcăm pe TA pe care l-am văzut ieri. Luăm tot echipamentul, inclusiv cortul și sacii de dormit, cine știe unde ajungem în seara asta. De afară cabana pare interesantă și pentru o zi sau două o lăsăm în urmă.
Pentru început urcăm pe marcaj comun BA și CR până sub vârful Prejba (e un urcuș direct în care ne ghidăm după stâlpi, poteca e atât de rar bătută aici încât nu există!), trecem de câteva stânci și coborâm (13.35) la limita pădurii. Sunt limbi de zăpadă și marcajele sunt suficiente ca să putem urmări poteca ascunsă sub zăpadă. Poteca intră printre tufe de ienupăr și apoi prin pădure și în 10 minute suntem la un marcaj vechi și ruginit. Cotim la dreapta așa cum ne arată săgeata și apoi pe o potecă largă (evident că nu lipsesc copacii căzuți) ieșim în Poiana Vărațelor printre brazi de câțiva ani. Parcurgem o curbă de nivel descendentă și o săgeată ne trimite la stânga spre vale pentru două ore până în Valea Sadului (acum că mă uit pe poze, fix două ore am făcut până jos, în vale!). Coborâm prin poiană până la stâna care se vede la limita ei și chiar când trecem pe lângă ea ne întâlnim cu primul om din toate zilele astea: e un alergător din Sibiu care își face antrenamentul. Cam încep să iasă alergătorii ”de la naftalină”. Urcușul ăsta e destul de solicitant pentru mine (dacă aș urca): sunt circa o mie de metri diferență de nivel din vale până în vârf. Fiindcă el va urca direct în vârful Prejba și apoi se întoarce pe același drum.
Din poiană coborâm pe Culmea Vărațelor mai întâi pe potecă și apoi pe un drum de exploatare în serpentine. Prin pădurea de fag găsim din când în când mure și după vreo jumătate de oră drumul se lărgește și cotește la dreapta. Par culori de toamnă, nu de primăvară! Ajungem la o intersecție de drumuri: unul ne taie calea de la dreapta la stânga (în coborâre) și altul pornește în dreapta-față. E un marcaj și o săgeată care ne indică să mergem pe acel drum. În 7 minute ajungem într-o poiană mare unde drumul face stânga. Poteca noastră face dreapta. Poiana se remarcă ușor printr-un foișor de observație și o cutie neagră din acelea în care se pun soluții cu hormoni ca să atragă insectele ce distrug copacii. De aici intrăm pe culmea Lacului. La vremea respectivă credeam că trebuie să fie/să fi fost un lac pe undeva pe aici. De fapt numele vine de la pârâul Lacului care se află undeva jos în dreapta noastră. Spun ”undeva” fiindcă pădurea de fag e atât de deasă că nu vezi fundul văii!
Poteca coboară susținut pe dreapta culmii Lacului. E cumva logic fiindcă suntem puțin mai sus de cota 1100 și trebuie să coborâm cam pe la 700 de metri altitudine. Eu trec în viteză pe lângă o viperă și doar Emil o observă în spatele meu. Cum sunt câțiva metri între noi, e suficient cât să scot telefonul și să îi fac câteva poze.
Tot continuăm coborârea, trece pe lângă noi alergătorul de mai devreme. Pentru el e banal acum. Eu, având ceva probleme cu genunchii, tot îmi spun părerea că pe munte nu se aleargă, doar se merge. Bine, unii pot avea genunchii buni și să îi și țină timp îndelungat.
Poteca ajunge într-un drum adâncit de exploatare. De câteva ori sunt scurtături ale serpentinelor și apoi îl urmăm mereu și mereu în coborâre. Acum e în sfârșit primăvară, e un verde în care parcă am rămâne ceva vreme!
Cam pe la 16.10 se termină drumul și poteca face abrupt în stânga. E o coborâre susținută de câteva zeci de metri care cred că ar descuraja pe oricine vrea să urce aici spre cabana Prejba. Se vede că pentru alergători nu e valabilă afirmația! La 16.17 suntem jos lângă cabana Valea Sadului, la săgeata care indică drumul pe unde venim noi. Avem nevoie de o pauză și mergem pe niște bănci din butuci din curtea cabanei. Vrem doar un pic de odihnă și vine la noi proprietarul de intră în vorbă cu noi. A achiziționat-o de câțiva ani și funcționează în regim privat. De obicei vin bucureșteni cu mașinile și stau câteva zile.
Nu prea înțelege el ce facem noi aici. De ce să cobori de la cabană ca să urci pe alt traseu tot acolo? În fine, le mulțumim și pornim la drum. De reținul că aici drumul principal e asfaltat. De fapt încă suntem în Râul Sadului chiar dacă nu e semnal.
În cinci minute trecem pe lângă o centrală hidroenergetică de unde un marcaj CR pleacă la stânga spre vârful și refugiul Măgura (la stânga sunt munții Cindrel!). În alte câteva minute trecem pe lângă niște rezervoare de apă și după vreo 20 minute avem pe stânga un loc de picnic și câteva mașini cu corturi. Sunt de felicitat fiindcă sunt liniștiți chiar dacă se aude niște muzică populară. Sunt sibieni! Ne oprim la izvorul amenajat Valea Plaiului să luăm apă. Se fac analize periodice ale apei și chiar oamenii au încredere. Dovadă că vin chiar doi oameni de la o parohie din Sadu cu multe bidoane. Au nevoie pentru biserică și preferă să ia de aici. Cât stau eu aici să mă odihnesc (rucsacii sunt al naibii de grei!) Emil se duce la unul dintre ei și le cere două beri. Eu nu aș avea așa tupeu! Chiar omul se scuză că nu are bere la rece și ne dă ”la temperatura camerei”. E foarte bună și așa. Chiar dacă eu nu aș prea fi de acord să beau știind că mai avem traseu destul astăzi.
Mai continuăm 20 de minute pe serpentinele asfaltului. Abia aștept să se termine să mergem iarăși pe potecă. Ajungem la niște cabane private pe dreapta drumului. Sunt multe mașini puternice și oameni la balconul de la etaj, probabil e cine știe ce team building. A propos de asta, îmi vine în minte bancul legat de asta: ”Dacă într-un grup de 40 de persoane 2 se gândesc la sex și restul la mancare, este nuntă. Dacă într-un grup de 40 de persoane toate se gândesc la mancare, este parastas. Dacă într-un grup de 40 de persoane toate se gândesc la sex, este team building!” După clădiri facem dreapta pe drumul care urcă pe valea Juverțelului și apoi pe Plaiul Domnului.
Urcăm o parte pe drum, văd un semn pe pârâul de sub drum și mergem pe el. Cumva marcajul ar merge pe piciorul din dreapta dar Dumnezeu știe pe unde este. Nu era nici o variantă de ieșire din pârâu. Urcăm pe vale și mai sus, când se strânge valea, ieșim la drum și continuăm pe el.
Întâlnim câțiva din grupul de la case și întrebăm de ceva curbe și marcaje. Repede ne dăm seama că am ales să întrebăm persoanele greșite, ele doar ieșiseră la plimbare pe drum. Drumul face o curbă mare și lasă în stânga valea Juvertului. În următoarea serpentină e o casă a cărui proprietar a murit acum câțiva ani. Speram să putem dormi în ea. Nici în fân sus în pod nu e prea tentant pentru Emil fiindcă e mult praf. Așa că punem cortul pe un tăpșan cam pe la ora 20.00, mâncăm de seară și, după ce ducem mâncarea sus în pod, ne retragem la somn.
Ziua 4 - luni 29.04.2019
E o dimineață foarte faină. Culorile ne încurajează să pornim la drum și la 11.00 suntem gata. Urmăm în principal serpentinele drumului, ajungem în partea de sus a poienii la o stână unde sar câinii pe noi. Îi domolește ciobanul și stăm ceva de vorbă cu el. A urcat de o săptămână și are de stat mult timp. Continuăm pe curbele drumului, câștigăm mereu altitudine, mai pozăm câte o salamandră și după o serpentină largă găsim un stâlp de marcaj (12.20). De aici ieșim din drum și vom urca pe un drum de exploatare pentru o bucată de timp.
După o oră de urcuș susținut (ne termină fizic pe amândoi) pe Plaiul Domnului, ieșim la dreapta din drum pe potecă marcată (în sfârșit marcaj bun!) și tot în urcare ajungem la golul alpin de sub vârful Muma. Vă amintiți că pe partea cealaltă a vârfului ne-am adăpostit câteva minute de ploaie acum două zile?
Facem o pauză de câteva minute și Emil pornește în față tot în sus prin golul alpin. Poteca e mai mult decât evidentă. Eu merg până la stânele de pe partea asta a muntelui și recuperez distanța până la Emil. Pe lângă un izvor cu ciurgău și vălău intrăm în pădure pe curbă de nivel ascendentă. Curând apare zăpada permanentă și ne va ține până la sus de 1500 de metri (iar rânduri de copaci căzuți!) unde facem stânga pentru a ajunge la stâlpul de sub vârful Groșilor pe lângă care am trecut și acum două zile.
Întâlnim al doilea grup de oameni ce erau doar la plimbare până la cabană și înapoi. Sunt sibieni trecuți de 45-50 de ani, obișnuiți cu drumețiile. Până la golul alpin vedem urme de ATV prin zăpadă, trecem de troița de sub vârful Prejba și coborâm la cabană (15.35). Facem pauză de masă în locul nostru obișnuit, luăm gunoiul și ce mai lăsasem aici și vom porni mai departe pe TR cu 10 minute înainte de ora 17.00.
Poteca pornește, deocamdată pe zăpadă, exact din spatele cabanei. E un culoar fain și vizibil care ne conduce mereu în jos, ușor curbat la dreapta până într-o poiană unde găsim crucea lui Mihai Rotariu din Tălmăcel. Scrie doar ”cabana Prejba” pe cruce, tind să cred că a fost cabanier sau a ajutat mult cabana! Coborâm pe marcaje pe culme și la o plantație nouă facem stânga pe un drum de exploatare și apoi într-un alt drum facem dreapta. Îl urmăm pe acesta continuu, tot la vale, până în Pârâul Cailor (18.10). De aici avem mulți kilometri de mers pe drum. Sunt câteva exploatări de lemn care au cam făcut noroi pe drum.
Pârâul Cailor se transformă în Lotriorul și drumul tot coboară mult deasupra fundului văii. Serpentinele ne duc mereu în jos până la cantonul Gârcu. Suntem surprinși să găsim aici un stâlp de marcaj și continuăm pe drum la stânga. Intrasem ceva mai devreme pe valea Lotrioarei, înainte de a ajunge la canton. De aici vom avea deci valea Lotrioarei! Trecem pe lângă baza didactică și științifică Valea Lotrioarei, mai pozăm câte o cascadă sau câte o salamandră și tot avem pași întinși la vale.
Cam când se întunecă, GPS-ul îmi arată întâi pe partea dreaptă a drumului și apoi pe partea stângă o casă, fost canton silvic. Găsim poteca ce ne urcă la platforma cantonului și montăm cortul în timp ce stăm de vorba cu colega ce campase acolo, Ulrika. Avem o seară foarte faină cu povestiri de tot felul și fiecare se retrage la somn după pofta inimii.
Ziua 5 - marți 30.04.2019
Ne trezim destul de devreme, ne bucurăm de câte o cafeluță, strângem bagajele și Ulrika se oferă să ne ducă cu mașina până la valea Oltului. Tot trebuie să meargă cu cățelușa ei să mai facă mișcare. Sunt vreo 5-6 kilometri până la intrarea în Lotrioara (recunosc pe unde am venit acum câteva zile pe CR), parcurgem toată Lotrioara și ne mulțumim și salutăm reciproc la ieșirea Lotrioarei în valea Oltului (16.00).
Teoretic aici se termină tura. Ba nu, se termină acasă fiindcă mai avem ceva de mers. Avem de mers cu ocazia fie la Cozia sau Râmnicu Vâlcea, fie la Sibiu. Cum e mai aproape Sibiul (circa 30 de kilometri) și de aici ar trebui să avem curse, alegem varianta asta. Facem cu mâna și avem noroc cu un neamț cu o mașină închiriată care merge în Sibiu. Emil schimbă câteva vorbe cu el în germană, eu în engleză și ne lasă la gară. Gândul nostru e să mergem cu trenul. Dar nu avem trenuri și căutăm un autocar la autogara de lângă gară. Tot așa ratăm o cursă și ne spune cineva că e o cursă din autogara Q7. Acolo are Dacos-ul curse. Luăm un taxi până acolo. Eu inițial voiam să mergem pe jos și înțeleg de la Emil că e mai ok așa, că nu avem timp prea mult. Întrebăm la autogară de cursa de București și ne spune că ar trebui să vină și că ne luăm bilete de la șofer. Ne luăm câte un sandwich și Emil se ia la vorbă cu cei care își așteaptă cursele. Trece timpul și autocarul vine cu întârziere. Nu mai contează, avem transport la București! Ajungem mai spre dimineață cu dor de dormit în ”patul de acasă”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu