Vineri dimineață am ceva treabă la Cota 1400 și niște colegi merg cu mașina până acolo. Merg cu ei, rezolvăm ce e de rezolvat și apoi pornesc la plimbare pe ”acasă”, prin Bucegi.
Pe la 12.30 salut colegii și pornesc spre schitul Sfânta Ana (câteva sute de metri pe drumul forestier care face legătura între Cota 1400 și Poiana Regală/Poiana Stânii) și apoi intru pe Brâna Urșilor. După cum îi spune numele, brâna/poteca trece printr-o zonă cu destui urși (de fapt ei sunt acasă, noi suntem intrușii), dovadă stând, de multe ori chiar în potecă, ”balegile” proaspete. Și chiar dacă ar fi aburinde, nu e nici o problemă atâta timp cât ești atent pe unde mergi ca să nu îi ieși fix în față!
Chiar dacă știu poteca, fac ce fac și tot mă rătăcesc puțin. Nu că ar fi vreo problemă cu asta :D!
Brâna mă scoate în traseul marcat cu BA de pe piciorul Pietrei Arse, câteva serpentine mai jos de masa și bancă. Era să spun că e masa de la limita pădurii, dar mai sunt ceva zone cu brazi până la pajiștile alpine!
La masă mă întâlnesc cu un nene care a mers ceva timp cu unii de la Floare de Colț, mai povestim de una-de alta, se usucă tricoul pus pe rucsac și ne salutăm ca vechi camarazi. El coboară, eu merg în sus... M-ar tenta să urc direct prin pereții piciorului și voi vedea mai încolo că nu e o idee prea bună!
Înainte de a ajunge la platou fac dreapta pe muchie pentru a ajunge la o platformă pietroasă de pe care se vede o alta cu o frumoasă coloană sub ea și o cruce pe vârf. Cum e obiceiul la noi :).
Până la acea platformă cu coloană și jnepeni vedeți în partea stângă covoarele de rhododendron dinspre Furnica...
De pe platformă se vede o a doua ca un mic turn de stâncă, apoi o șa cu o altă coloană și mai apoi vârful Piatra Arsă. Îi spune așa fiindcă tot covorul de jnepeni de pe el pare să fie ars mai ales când vremea e mai întunecată... Cobor pe după turn pe la micile lăculețe temporare din șa și apoi urc pe marginea jnepenilor (cumva mă feresc să nu mă vadă grupul mare care își face poze la coloană) spre vârful Piatra Arsă. Intenția mea era să cobor pe cealaltă parte și mă voi convinge repede că este imposibil: jnepenii sunt o barieră impenetrabilă! De altfel și pentru a urca pe vârf ai un pic de ”luptat” cu jnepenii...
La întoarcere vreau cumva să scurtez traseul spre noul teren de sport, intru prin jnepeni sau mai bine zis pe sub ei și după câțiva metri mă blochez la cât de des e totul pe acolo. Așa că fac cale-ntoarsă și trec peste crengile groase pe unde este posibil. Potecile mă conduc la terenul pietruit unde este și o mașină, cobor puțin pe potecă spre Piatra Arsă și apoi fac dreapta pe drumul lung (BG) care mă va urca spre zona Babele. Nu chiar până la cabină sau la cabană căci ocolesc pe sub ele pe un drum larg și ajung sub Sfinx. Vine ceața... pe unii i-ar speria, eu mă bucur că e ceva mai răcoare și mai respirabil...
Stau vreo jumătate de oră la Salvamont unde intrasem doar să beau apă și să îmi usuc un pic tricoul. Fiindcă sunt băieți faini aici, mai stăm și la povești puțin (adevărați salvamontiști, ”insistă” să beau un ceai cald gratis de la ei) și pornesc mai departe în plimbare prin ceață.
Cred că am văzut seara unul din cele mai frumoase apusuri din mulți, mulți ani...
A doua zi îmi încep traseul cam pe la miezul zilei, cobor în Șaua Șugărilor pe marcaj CR și pe sub Cerdac ajung în Șaua Obârșiei și mai apoi pe drumul de iarnă urc spre Găvanele, Vârful Ocolit și Omu.
Chiar înainte de Găvanele dau de o familie care venise pentru energiile din zonă. Fata lucră în Luxemburg și pentru ea tura este specială, mama ar fi vrut să urce cu fata ei pe Vârful Ocolit și merge pe potecă cu soțul ei care are rău de înălțime. Și așa e un record pentru el să ajungă până aici... Urcăm deci amândoi pe Vârful Ocolit unde reușim să aprindem o lumânare pentru eroii neamului (să o reaprindem!) și coborâm în șaua dintre Ocolit și Omu. Căutăm părinții înapoi pe potecă și îi vom găsi sus lângă cabana Omu. Povestim de de toate, îmi fac cinste cu niște cireșe pietroase aduse în caserolă (cred că este prima dată în viață când mănânc cireșe la Omu!), ne mulțumim reciproc pentru companie și fiecare pornește la drumul lui (ei pe drumul de vară și eu spre Capul Morarului și apoi în jos pe Cerb).
Chiar dacă am fost de zeci de ori pe valea Cerbului, de fiecare dată e altfel și, mergând singur, mă pot pierde în amintiri sau în conexiuni mentale care de care mai neobișnuite. Cert e că valea este superbă cu tufe de rhododendron și (încă) ceva limbi de zăpadă în partea superioară (adică până la intrarea în pădure).
Trec de numărătoarea Oilor, trec de intrarea în valea Priponului, ies în poiana Priponului, continui apoi în poiana Urzicii și tot la vale prin pădure ies în poiana Cerbului și apoi intersecția dintre aceasta și poiana Coștilei. Nu am întâlnit pe nimeni pe traseu și mă miră: e sâmbătă și de obicei pe aici urcă grupuri spre Omu! Asta e, sunt eu și Muntele!
Din poiana Coștilei cobor pe același marcaj BG ca și până acum pe ceea ce știu că se numește ”Drumul tunului”. Tata îmi povestea că denumirea vine de la tunurile pe care le urcau în Poiana Coștilei ca să aibă parapet natural spre zona bombardată a Buștenilor.
Cobor tot mereu spre partea inferioară a văii Cerbului (am auzit de curând o discuție în care un tip povestea de coborâre pe valea Cerbului și tipa îi spune că valea Cerbului este cea dinainte de Gura Diham unde sunt multe corturi :D) și de aici un pic pe asfalt și apoi pe varianta de scurtat spre Căminul Alpin.
La gară și acasă... Pe curând Bucegi, chiar pe foarte curând :D!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu