Pirin 3-10.10.2015 - ziua a cincea

Bună dimineața! Îmi spun doar mie că în preajmă nu pare să fie nimeni altcineva... Ba da, este un fluture ce pare a avea aripile din trunchi de copac! Doar ce ies din sac și mi se așează pe polar. Trebuie să menționez că e destul de răcoare de mi-am pus polarul pe mine când am ieșit din sac. Până atunci îl folosisem ca pernă. 

În căsuța mea e destul de rece, hainele sunt uscate și afumate. Chiar credeți că mai contează după un somn așa de sănătos? În godin de aseară nu mai e foc și e tare rece acum...

Ies din sac și mi-l strâng pentru drum, văd ce conserve mai golesc de prin rucsac (de acasă aveam două conserve de hummus primite cadou de la prietenă chiar pentru tura asta; pe prima o mănânc acum cu lipie, îmi mai fac niște paste repede și caut să scap de cât mai multă mâncare, în fond astăzi ajung la civilizație) și mă uit că am ceva probleme cu rezerva de apă. Aseară puteam be din râu, acum e tulbure și maro și nu îmi vine să iau în sticlă. Mai rezist eu cu litrul pe care îl am, mai ales că e umezeală, burează și pe vreme d-asta nu prea îți vine să bei apă... Strâng rucsacul, îi pun husa de ploaie și la drum. Pare să fie o zi tare umedă... 

Așa cum hotărâsem aseară, merg pe drum indiferent ce s-ar întâmpla. E singura soluție să ies la civilizație! Și ce să vezi minune: după ce las în dreapta poteca de pe vale pe care mersesem ieri, doar fac 10-15 metri pe drum și văd pe dreapta  drumului pe un copac un marcaj șters. Îmi confirmă că sunt pe drumul bun, așa cum bănuiam aseară de pe hartă! Aici ar trebui să fie Belbov Preval conform hărții. Sunt convins de asta și acum, când scriu, îmi dau seama de greșeala de atunci: denumirile cu Preval sunt date de obicei pentru șei, nu pentru văi! Așadar Belbov Preval nu e stâna unde am dormit și șaua unde ajung nițel mai încolo! Urc pe drumul forestier și în câteva zeci de metri văd o salamandră. Știți ce frumos arată și mă opresc de-i fac o poză prin frunzele colorate (se potrivește peisajului)! Urmează a doua, urmează a treia, urmează a patra salamandră... Chiar sunt surprins de câte sunt și începe chiar să mi se pară logic să le văd în atâta umezeală (nu v-am spus că plouă în continuu mărunt!).

După o curbă la dreapta urc pe drum și dau de alte salamandre: nr. 5, nr.6, nr.7, nr. 8... Așa multe o dată nu am văzut până acum... Ajung într-o mică șa (aici e Belbov Preval) unde nu sunt deloc semne indicatoare. Totuși drumul forestier te conduce peste șa și apoi în continuare coborâre. De remarcat în șa în partea dreaptă un adăpost acoperit cu plastic cum am mai văzut și ieri... La vale pe drum prin pădure și cu valurile de ceață în valea din față fac prima pauză la niște ciuperci mari. Motiv ca în stânga să văd a noua salalmandră care fuge în iarbă! Las ciupercile și în câteva minute dau de un alt grup de ciuperci și trebuie să vă arăt și vouă cât de mari sunt: piciorul are 20-25 de centimetri și cea mai mare are pălăria cât două palme ale mele una lângă alta (și știți că am palma destul de mare!).

Drumul continuă să coboare printre dealuri și valuri de ceață și chiar mă gândesc dacă pe aici ar putea trece vreo mașină la câte adânci sunt șanțurile... Ajung pe un picior de deal unde pe sub niște stejari văd un grup de floricele foarte faine cu pistilul întors în jos și petalele în sus. Culoarea petalelor se vede din anumite unghiuri într-un alb complet și din altele într-un violet strălucitor. Foarte faine și trebuie să le fac o poză! După vreo 20-30 de metri mai văd un alt grup de flori asemănătoare pe partea dreapta a drumului...

Cu bucurie pentru fiecare minune a drumului continui în aceeași coborâre pe culmea dealului și curând drumul mă duce la dreapta în aval. Faină e marea de nori în care se pare că voi intra... Cu ceva pietre atârnate deasupra drumului (să nu uităm totuși că suntem în Pirin și rocile seamănă cu cele de ieri de după Popovi Livadi!) ajung la o barieră ridicată. Și văd și o bornă kilometrică pe care scrie OK și o săgeată în sensul meu de mers! Semne cum sunt pe Camino de Santiago... Drumul face o serpentină spre amonte și în următoarea spre aval las în sus un alt drum forestier... Pe hartă se poate vedea că drumul duce spre Goleșovo... Pe drumul principal spre aval în 10 minute dau de un grup de stânci pe dreapta și pe ele un semn de schimbare a direcției la 90 de grade la stânga. Și mai apoi? Cobor peste pământul cu bălegar (e de fapt un adăpost cu loc de oi/vite neîngrădit) să caut drumul mai departe. Pe dreapta sunt bălării și pantă, pe stânga pare un drum ce coboară la firul văii... Cum plouă mărunt, revin la adăpost, intru în el dezlegând sfoara cu care e prinsă ușa de un cui din toc, iau un cauciuc de afară pe post de scaun și analizez harta. Sunt în valea Kalimanska și poteca marcată ar trebui să treacă apa pe undeva. Drumul forestier continuă să coboare continuu pe versantul drept al văii spre Kalimanți, sătuc de unde asfaltul m-ar duce în Katunți... Cum nu văzusem semne mai departe spre vale, continui câțiva pași pe drum. Valea pare la început canion și apoi ceva mai largă. După prima curbă mă gândesc câteva clipe și hotărăsc o ultimă încercare. Totuși pe undeva pe acolo la râu trebuie să fie poteca, altfel se formează versanți prea adânci mai jos... Revin la căsuță și cobor pe ceea ce vă spuneam că pare un drum...

Și, măi să fie! Chiar pare drum de trecere peste apă! Trec pe pietre, cotesc la dreapta și prin mica luncă merg în aval printr-un fel de poiană vreo sută de metri. La stânga în sus se formează o potecă pe care intru cu hotărâre. Nu mai e umblată de ceva timp și totuși e foarte vizibilă. Și corespunde cu ce am eu pe hartă! În față văzusem o pădure de pini peste stejarii mici și întortocheați și sper să ajung la ea. Și poteca mă conduce mai întâi pe prima parte a piciorului de deal Kosmovița, trec o curbă de nivel cu perne de mușchi, urc într-o serpentină în pantă pe a doua parte a piciorului și ajung sub pădurea de pini. Pe vechiul drum de exploatare din când în când îmi apare câte un vechi ciot de stâlp de beton cu o parte de lemn prinsă de el. Semne de drum bun! Și la un moment văd pe dreapta și o săgeată pe care ar trebui să scrie Petrovo și E-4! Se vede doar E-4! Urc pe poteca semi-sălbăticită până în colțul pădurii de pini și după el cotesc la stânga adânc într-o vale întunecată și plină de liane. Poteca e bună și vizibilă pe curbă de nivel... Urc pe versantul stâng al văii și de aici mi se formează o altă curbă de nivel pe partea nordică a pădurii. Printre ramuri de pin și picături de ploaie continui pe ea cu mare plăcere...

O altă curbă de nivel și ies într-un gol de deal de unde se vede printre nori (sau așa ar trebui!) zona de unde vin. De aici se formează un drum de căruță ce coboară pe culmea dealului și îl urmez cu atenție la noroiul care tinde să se adune pe tălpi și să îngreuneze bocancii, ei fiind grei deja și fără ”anexe”! Drumul iese din pădure, urmează linia dealului puțin curbat la stânga și după două-trei valuri de deal văd Petrovo, capătul traseului E-4. Un fel de Santiago de Compostela pentru traseul european de trekking! Drumul mă duce la stânga pe o zonă din ce în ce mai pietruită, ajung într-un fir de vale și pe el în jos cobor la grupul de stâne Parițata. Le văzusem mai devreme și mi se părea cumva logic să trec pe la ele...

La stână văd două capre și mă opresc să le fac o poză. De ieri de dimineață sunt primele animale mai mari pe care le văd și sunt tare curioase și simpatice. Ies câinii și încep să latre la mine, iese ciobanul și întreb de Petrovo. Îmi spune el mai multe în bulgară și rețin doar ”Deset, petdeset minuti”/”Zece-cincisprezece minute”! Îi mulțumesc și continui pe drum.

Las pe dreapta un bazin de acumulare a apei și pe stânga un mini-baraj de scurgere (vor mai fi câteva pe marginea drumului spre sat), pe dreapta după salcâmi un măgar curios rămâne cu privirea spre mine și ajung la bisericuța mică de la marginea satului. Final target! Mă opresc la fântâna de la poarta bisericii și îmi ”umplu” setea și rezervorul, de pe partea dreapta îmi iau din vie un ciorchine plin de struguri mici, negri și dulci (bănuiesc că e via bisericii și oricum nu se supără nimeni dacă un turist ia un strugure de pe aici!), cobor și revăd marcajele BR pe stâlpi, la prima intersecție fac dreapta și dintr-o boltă iau și un ciorchine alb și întreb la următoarea intersecție foarte simplu ”Țentr? Avtobus?” (ghiciți ce înseamnă, nu :D?). Mă ghidează un șofer la stânga și în câteva minute (circa 14.00) sunt la stația de autobuz. 

Un sărac cerșetor îmi spune că am mașină la 16.00 (”avtobus, cetri ceasa”) și îmi arată stația. No bun, acum două ore ce să fac? Pe partea cealaltă a străzii e un parc cu bănci de lemn în gard. Mă așez și vine un alt bătrân sărac și începe să îmi vorbească în limba lor. Cam duhnește a alcool tare combinat cu bere și caut să nu îi respir vaporii din vorbire. Scriu un mesaj prietenilor și când mă uit la ”colegul de bancă”, sforăie cu capul lăsat pe bărbie. Beat trebuie să fii să dormi așa... Mă ridic și merg la terasa din apropiere. E închisă vreo două ore (e vânzătoarea plecată!), mă schimb cu haine uscate și mănânc hummus-ul cu altă lipie, ”primesc” baxurile de suc pe care o mașină de distribuție le lasă cu factură în ușa magazinului, mă mai plimb și citesc afișele electorale, bâătrânul bețiv e luat de ceva rudă cu mașina, pe la 15.30 nu mai am răbdare și merg un pic în sus după stație spre centru. 

Vis-a vis de stația de beton de autobuz (de unde niște săraci curioși mă cheamă să stăm de vorbă - la fel fac și bețivii de la bar; n-au mai văzut de mult așa ciudat care să vină de peste munți!) e un panou cu descrierea satului de munte Petrovo. Doar spicuiesc câteva informații pentru voi. Lângă sat în amonte e o zonă cu izvoare cu debit de 1100-1300 l/s! S-au găsit în excavări urmele unei băi romane, în cele cinci biserici s-au găsit schelete din primele secole ale creștinătății, în perioada renascentistă s-a dezvoltat aici industria fierului, în secolul XIX satul e înregistrat cu 200 de case și 1900 de locuitori dintre care o parte musulmani bulgari sau turci, la doi kilometri în amonte sunt niște peșteri din sec. XIV-XVII cu oale și depozite de grâne, s-au găsit urme ale unui templu în aval de centrul actual și se cunoaște existența unei moschei până la războaiele balcanice (1912-1913), 2,5 kilometri la sud se găsește o scară naturală cu o gaură în mijloc despre care se crede că purifică și iartă păcatele, tot în apropiere se găsește peștera Rupa despre care nu se știe sigur dacă e naturală sau excavată...

Un copil la terasă îmi spusese că autobuzul vine la 16.30. Aștept în stație la 16.00 și văd că dintr-o mașină coboară trei femei și întoarce. Îi fac cu mâna și șoferul mă ia cu el. Nu e autobuzul pe care îl vedem în câteva minute pe drumul spre Katunți. Aici mă lasă șoferul în stație (satele par din ce în ce mai mari și dezvoltate) și la 17.00 pornesc cu autobuzul de Sandanski (2.5 leva=7 lei). Îi spun șoferului că vreau să ajung în Melnik și după o parte de drum pe autostradă (ruta este Vrania-Hârsovo-Kalatovo-Novo Konomladi-autostradă pe lângă Pevunovo-intersecția între Pevunovo și Novo Delcevo) mă va lăsa la intersecția amintită adineauri. De aici mai am 12 kilometri până la Melnik și îmi spune că se întoarce el în 10 minute și mă duce el. Burează un pic, fac cu mâna și o echipă de muncitori cu mașina mă ia la ocazie. Ei merg în Sklave și nu văd o piedică să mă ducă gratis până la Melnik. Le mulțumesc pentru imensul ajutor și mă bucur de vreo două ore de lumină în Melnik. 

Îmi caut un loc de cazare și găsesc la un family hostel un loc/cameră cu 40 de leva (circa 96 de lei). Poate părea mult, dar consider că merit asta după toată tura! Condițiile sunt cam de trei stele de la noi! Nu mai intru în detalii organizatorice, cert e că după ce scap de ruscac, ies la o plimbare prin stațiune spre seară până jos la parc. Văzusem mai devreme niște magazine de vinuri și acum sunt închise (rămâne mâine să găsesc ceva deschis, Melnik fiind zonă viticolă renumită la bulgari pe lângă vestitele piramide de la Melnik!) și intru la Melnik Bistro. Fac eu un pic de reclamă acum fiindcă merită! Restaurantul e foarte fain și obișnuit aici, mesele de lemn și amenajările te fac să te simți ca acasă, meniul e foarte fain și, surprinzător de bucuros, găsesc destule opțiuni fără carne. Iau o supă Tarator și voi vedea că e de fapt ceva rece foarte gustos (2.5 lv, 400 grame), miș-maș de 5 leva (un fel de omletă mare cu multe legume), cartofi prăjiți (o ditamai strachina) și o bere Pirinsko. Abia reușesc să mănânc totul într-o atmosferă care îmi aduce aminte de bunici (preșuri pe lavițe, fețe de masă tradiționale, totul pare a fi din lemn), servirea e ireproșabilă și foarte rapidă, primesc bonus de șervețele personalizate la cerere și parcă nu aș mai pleca... Ca și în alte dăți - acum fac socoteala că pentru mine este o tură aniversară, sunt a zecea oară în Bulgaria în locuri diferite, confirm cu vârf și îndesat ospitalitatea bulgarilor!

Fiindcă după masă nu e bine să lenevești, pornesc în sus pe uliță în sus. Trec pe lângă intrarea în Muzeul Vinului (îmi promit să vin mâine dimineață fiindcă intrarea e doar 3 leva!) și urc printre casele cu arhitectură tradițională: etajele se află în exteriorul clădirii față de parter sunt sprijinite tradițional pe bare de lemn solide printre restaurante și tot felul de hoteluri. Ulița e cu pământ și piatră, nu e asfalt și mi se pare cu atât mai plăcută plimbarea. Vă arăt o singură poză fiindcă merită mai mult să vedeți la fața locului decât aici ;)!

Pe seară mă retrag la hotel la somn anunțând gazda că mâine dimineață vreau să mai mai plimb puțin și apoi să iau bagajul. Foarte ok și îmi spune de toate autobuzele spre Sandanski și Sofia. Mă cam trage drumul spre casă... Ce mă bucură mult când gazda îmi spune ”Leka noșt!” Îi răspund la fel și până adorm îmi aduc aminte de desenele animate Mișki Pișki de la bulgari și toate imaginile de atunci (casa-ciupercă în care intrau vara la somn sau omul de zăpadă și derdelușul din lunile de iarnă). Așa că și eu vă spun ”Leka noșt!” până la povestea ultimelor două zile din această tură. 

Pirin 3-10.10.2015 - ziua a patra

Miercuri, 7 octombrie! Mă trezesc dimineață și e cam răcoare în cameră. Merge, mai ales că nu mai am de gând să stau mult și să pornesc la drum. De aseară cabanierul îmi spusese de niște variante mai simple de mers față de drumul E-4 pe care merg eu. Fiindcă am uitat să vă spun la vremea respectivă: sus la cabana/refugiul Tevno Ezero cabaniera mi-a deschis ochii, sunt pe traseul european E-4, un traseu care teoretic pleacă din Pirinei și ajunge până în munții Eladei, Peloponez. Așadar fără să știu, m-am înhămat la câteva zile dintr-un ”Camino” de trekking din Bulgaria. Așa cum anul trecut în Stara Planina intrasem pe o scurtă perioadă pe E-3, altă rută ce merge prin Bulgaria și teoretic și prin Carpații noștri. În fine, închid paranteza și revin la ziua de ”lucru în teren”. Las camera curată, dau un telefon acasă (de pe terasa cabanei) și cobor cu tot bagajul în sala de mese. Dimităr, cabanierul este acolo și mă întâmpină binedispus. Îi cer o omletă și două ceaiuri și mi le face repede, cât mănânc iese pe afară și se sfătuiește cu un prieten și se hotărăște să mă ducă circa doi kilometri cu mașina până la intrarea în E-4. A înțeles de aseară că vreau să merg pe jos în continuare și îmi propune să rămân la o cabană în șaua Srumena Djamiia. Așa dedusese el de pe harta mea (până la Petrovo unde intenționez să ajung îmi spune că e prea mult de mers pentru o zi)! Vreau să îi plătesc și sunt surprins când îmi cere practic doar banii pe cazare, pe ciorba de aseară și pe omletă. Restul din partea casei! Ieșim din cabană, mă joc un pic cu una din pisicile cabanei (mai devreme se jucau într-un brad) și la drum. Sunt surprins de mașinuța lui mică cu care se bagă pe drumurile de piatră din mica stațiune Popovi Livadi. În 20 de minute suntem la intrarea în traseu, îi mulțumesc și cu curaj pornesc la drum. Teoretic ar fi doar drum forestier toată ziua... Chiar dacă nu găsesc pe hartă, Dimităr îmi spusese să urmăresc mereu săgețile spre Parilski Prohod (nu știu ce o fi aia, probabil i-o cântat caneva prohodul vechiului marcaj pe care merg eu!; Paril e o localitate aproape de granița cu Grecia-Greția în bulgară).

Drumul de mașină este destul de monoton și mă bucur de fiecare marcaj, de fiecare curbă de fiecare mic refugiu care îi dă culoare, de fiecare rază de soare, de fiecare intersecție, de fiecare poiană... Elemente care mă opresc mereu să identific pe unde sunt... Chiar la un moment dat trece o mașină a parcului și șoferul/rangerul mă întreabă dacă nu vreau să merg cu el. ”Ne, blagodaria, marș!” Tradus asta înseamnă ”Nu, mulțumesc, mers!” Trec de refugiul Dâlgia Ciuciur (nu știam eu aseară de ce vorbeau ei la masă când spuneau de Ciuciur), las pe dreapta drumuri spre vârfurile Murata și Sveștnik, trec de o cascadă cu amenajare hidro, fac poze la razele ce trec printre copaci și la foioșii însoriți, las în stânga un drum spre vârful și refugiul Mlaki sau spre vârful Mutorog... În poiana de sub Mutorog aud un huruit destul de urât. Mă opresc să văd ce ”monstru” vine! Sunt două camioane cu lemne care înaintează prin noroi. Îi salut fiindcă sunt pe munte chiar dacă nu îmi place ce fac. Aici nu am un 112 sau altă metodă să verific dacă e ceva legal. Și oricum cu limba lor nu te poți înțelege cu ei... Drumul ocolește următoarea poiană pe stânga, mai văd câte o săgeată cu traseul E-4 și surprinzător, câteva mașini cu garda joasă venind din sens opus. La cum e drumul, nu mă așteptam să văd astfel de mașini aici. Se pare că e destul de circulat... Las în spate vreo două refugii, grupuri de pietre masive ascunse printre copaci și pe dreapta trei cai tare cuminți și simpatici, continui în coborâre lejeră pe drumul uscat și însorit și văd că prin pădure de foioase drumul face dreapta și urcă într-o mică șa undeva pe la 1600 de metri. În spate mă uit la vârful Mutorog și la fratele lui împădurit Ușite. Cam pare să se termine zona montană... Mai cobor pe drum vreo zece minute pe lângă un zid-construcție-ruină și ajung în șaua Srumena Djamiia. E o intersecție de drumuri și în loc de multele cabane (care ar trebui să fie aici) e doar o stână-adăpost cu pereți din plastic. Mă opresc lângă ea să beau niște apă și să identific încotro merg mai departe. Mă ajută și o săgeată pe care scrie E-4 și îmi indică aceeași direcție ca mai devreme...

Deocamdată drumul e tare frumos. La fel ca mai înainte e drum de mașină și chiar la intrare am văzut și un marcaj. Unul singur pentru o mare perioadă de timp... În zece minute ajung pe drum într-o șa cu o intersecție de drumuri în unghi drept. La stânga drumul pare să urce, la dreapta să meargă pe o culme și în față coboară. În mod evident traseul continuă în față și zona mi se pare tare interesantă. Sunt o grămadă de bolovani și zone cu grohotiș și mici plăci șistoase. Și pe deasupra mai este și vegetație de zonă uscată cu arbuști mici și țepoși sau iarbă alungită. Ies un pic la dreapta pe drum pe un mic picior până ce druul dispare între bolovani, mă bucur de peisaj și caut să acumulez cât mai mult în camerele video naturale și revin la intersecție. Drumul coboară prin unduiri șistoase și face dreapta spre pădure. 

O mică șa și încep să urc pe partea cealaltă pe un drum mai mult folosit pentru lemne decât de către turiști. Semne nu prea sunt, explicația fiind mutarea traseului E-4 spre Paril. Eu nu țin cont de asta, pe stânga trec pe lângă niște cai care nechează curioși de apariția mea, Trec vale după vale și la un fir mai adâncit în munte aud deasupra niște tăietori de lemne. Sunt prea departe să îi întreb de drum și continui printre stive de lemne pe marginea drumului până pe muchia primului picior de munte.

Și de aici cam urmează distracția. Drumul începe încet-încet să se piardă în favoarea frunzelor și plantelor din ce în ce mai mari. Dacă pe aici era drumul înainte înseamnă că trebuie să fie o potecă ceva... Tot urmez drumul vag până ce acesta coboară la firul apei. Clar aici e ceva putred și mă gândesc unde e ultimul semn. Tocmai la ieșirea din șa pe drum. Ce să caut eu până acolo? Hai mai bine să ascult sfatul înțelept al muntelui de a urma firul văii. Și care vale să fie cea bună? Trec pe malul stâng al firului unde mă aflu și logic e că dacă îl urmez la vale, voi ajunge într-un final la câmpie. Chiar de țara asta e formată mai mult din dealuri și munți! Versantul e înclinat și cu covor mare de frunze, cobor pe laterala bocancului până la firul apei și pe lângă un izvor mocirlit urc pe partea dreaptă. Și mai departe merg tot deasupra firului văii. E destul de lejer și ajung într-o poiană mică. Una din multele din partea de jos a picioarelor de munte! O traversez și printre arbuști țepoși merg spre a doua poiană pe poteci vizibile. Mă opresc puțin fiindcă văd un corcoduș și mănânc din el până mă satur. Ce bucurie mai mare poți să ai să găsești ceva fructe comestibile în mijlocul junglei... Continui pe poteci mai clare sau mai confuze și intuiesc o potecă ce coboară chiar spre firul apei. Pe ea trec pe partea cealaltă a pârâului și surpriză, dau de două marcaje BR. Mare bucurie care e doar aparentă! Poteca cu marcajele urcă în stânga până la un fag uscat și încolăcit și sub el coboară pe partea cealaltă a micului picior de deal spre o stâniță. E de fapt tot un adăpost de lemn acoperit cu plastic (un fel de boșcă acoperită cu folie cu un mic țarc) și nimic mai mult. Părea să fie o potecă la nivelul stânei și nu e prea clară. Ce e de făcut? Tot în jos pe poteca de animale. Pare să fie folosită ca retragere a animalelor și a oamenilor și se afundă în arbuștii mari și cu mulți țepi.

Poteca de capre și oi mă conduce la stânga prin măceși și chiar mă întreb unde duce. Oricum prin altă parte nu pot merge la cât de des e totul pe aici! Știu că trebuie să cobor cât mai în firul văii ca să pot să urmez cursul apei. După un mare ocol la stânga ajung în firul unui pârâu și nu îl mai trec, doar urmez piciorul din dreapta lui spre vale. Ocolesc niște trepte de stâncă, trec prin mici poienițe și văd că de multe ori mă apropii de firul apei. Asta e, sper să fie apa bună! De multe ori nu am cum să ajung la canionul îngust format de stânci pe lateralele apei și trebuie să îmi găsesc poteci care urmează versantul (de cele mai multe ori doar pe cel drept fiindcă îmi e imposibil să trec pe cel stâng) trecând peste vâlcele care mai de care mia înclinate și cu mici canioane! Mai dau de poieni mici, mai intru în pădure... Tot timpul deasupra firului apei Belbovska (să nu credeți că recunosc pârâul pe hartă ca să îi știu numele, merg după instinct și bazându-mă pe logica unui singur fir de apă mai mare și mai importantă în zonă). Când am posibilitatea cobor la firul văii și apa acum este destul de mare și lată (undeva cam pe la doi metri lățime și puțin mai adâncă de gleznă). Noroc că mai sunt și pietre pe care mai trec de pe o parte pe alta a apei. Ba mai ocolesc mici săritori, ba mai merg pe lângă apă, ba mai sar de pe o piatră pe alta, ba mai urc pe versantul drept... Valea pare la un moment dat să se lărgească și să se liniștească și chiar am surpriza ca apa să dispară total pe partea dreaptă într-o peșteră. La cât de calcaroasă e zona, oricând mă aștept aici la tot felul de văgăuni. De fapt ”găuri” și scurgeri tot văd pe pereții văii... Cât e zona fără apă merg mai cu elan la vale și chiar când reapare un mic pârâiaș păstrez aceeași viteză. Urmează niște mici cascade și ies într-o poiană mai lungă. E vizibilă poteca de-a lungul ei și apoi poteca mă duce pe versantul stâng. Și se îmbogățește volumul de apă cu o conductă gri de vreo 10 centimetri diametru. Iupiii, asta înseamnă zonă umblată dacă e vreo captare pe aici! Și deci bucuria unei poteci sigure spre stația de captare. Iau apă și continui pe drumul de exploatare care merge pe stânga văii, urmăresc mereu să am conducta aproape și văd că aceasta se întrerupe pe segmente. Nu mă sperie fiindcă tot trebuie să ajungă la zone populate... La 16.40 ajung la o stână pe dreapta și începe să bureze. Nu prea mult, doar cât să îmi pun fâșul pe mine și mai departe la vale. Stâna este de fapt o casă nelocuită cu țarc, fără zonă de muls/preparare brânzeturilor. Inspectez casa rapid și continui la vale. 

Pe partea stânga se formează un drum și după vreo sută de metri drumul începe să urce la stânga. Eh, cum să merg eu pe drumul forestier? Îmi trecuse gândul ăsta prin minte și l-am gonit repede. Doar merg pe firul văii cum am zis și trebuie să ies undeva... Văd poteca pe firul apei și dă-i la vale. Este poteca de exploatare a conductei și asta îmi dă curaj. Și mai mult, conducta gri la un moment dat este acoperită într-una albă mai mare. Presimt că este din ce în ce mare și mai importantă și mă țin după ea. Sunt amenajări hidro și parapeți pe anumite zone, pe altele conduca chiar coboară aproape vertical printre copaci... Ajung la firul apei și acum o altă conductă neagră flexibilă mă conduce în jos pe sau pe lângă firul apei. Mai ocolesc niște săritori, mai mă las prin vreun tunel format pe sub stânci (cine a coborât de la cabana Cheia din Buila-Vânturarița pe cheile Cheii înțelege la ce mă refer), mai sar pe lângă vreo cascadă, mai caut pe dreapta văii drumul aproape de conductă prin poienițe mici, mai sunt zone de vale liniștită... Tot pe firul apei cam în jurul orei 19.00 am surpriza tare neplăcută: urmând conducta pe firul apei dau de un șir de săritori mari care compară cu canionul ”Șapte scări” din Piatra Mare. Și cum nu e nici o conductă, nu mă pot aventura la vale. Nah, acum belea, Cezare! Ce să faci că nu prea ai timp de pierdut. Și mai e puțin și se și întunecă și tu ești în toată jungla asta a nimănui... Trebuie să faci cale-ntoarsă până la stână sau să găsești o cale de a ocoli canionul pe deasupra văii. Bun plan ăsta ultimul! Urc abrupt pe panta de pământ și în câteva minute mă lovesc de o altă piedică: stâncile se înalță aproape verticale în sus și nu găsesc nici un vâlcel printre ele. Hm! Analiză rapidă de moment! Voi găsi apoi seara pe hartă că zona asta de stânci se numește Anastasia și undeva după ele este localitatea Belbovo. Deocamdată nu știu asta și trebuie să hotărăsc rapid ce fac. Cobor la poteca pe care am venit, pe conductă mă întorc la stână și rămân acolo peste noapte. Revin la poteca de mai devreme, o urmez cu pași repezi la deal, reușesc cu ”talent” să evit săritorile și prin zona de mlaștină/junglă/desiș/apă/stânci ajung în doar o oră la drum. Sunt salvat, de aici mai fac zece minute până la stână pe ploaie. E ora 20.10 și am un loc unde dormi în siguranță... Indiferent ce va fi mâine, hotărăsc să merg pe drumul forestier pe care îl văzusem mai devreme. Trebuie să ducă undeva la localități și ca urmare la civilizație...

Plouă mărunt și apăsător și caut să mă organizez cât mai bine. În primul rând scot frontala și cercetez casa. Am godin, o masă cu bancă și un pat unde pot dormi 3-4 persoane. Îmi schimb hainele ude cu altele uscate, găsesc pe sub prici tot felul de lemne și mai mult coajă de brad uscată și din ea încropesc un foc în godin. La început e firav, apoi prinde viață și treptat încălzește tot metalul godinului și coșul bine izolat. Când văd că focul s-a aprins bine, iau sticla și o umplu cu apă afară la râu. Deocamdată e clară apa, mâine nu voi mai putea bea de aici la cât va fi de tulbure și cu nămol! Îmi pun pe godin hainele la uscat și le mai întorc din când în când să nu se ardă. E destul de greu să fierb apa pe godin și ca urmare aprind primusul ca să îmi fac repede o supă ”cu viermișori”. Nici nu mai contează ce e acolo, cald să fie! Mănânc cât de cald se poate, îmi scot sacul de dormit și îmi pregătesc patul. Încă e abia ora 21.00 și mă întind un pic pe bancă cu capul pe rucsac. Cumva vreau să reflectez la cât de bine și cât de liber sunt aici în mijlocul pustietății... Studiez harta și îmi dau seama că sunt la Belbov Preval după curbele de nivel și îngustimea văilor. Și drumul ar trebui, conform marcajului de pe hartă, să urce mâine pe drum... Ațipesc pe bancă și nu știu ce zgomot mă trezește brusc după vreo două ore și ceva. Mă trezesc brusc, mă dezechilibrez și cad pe jos. Bună trezire! Ah, nu e nimic grav. Doar o reacție necontrolată! Mă uit la ceas: e 23.40! Verific hainele de acum uscate și jarul aproape stins, las hainele doar pe sârmă, nu pe godin, mă bag în sac și adorm în cântecul ploii. Nu vrea deloc să se oprească!