Adaptare asiatică - Asiatic adaptation 14 decembrie/december 2013

Pentru unii dintre voi e ceva obișnuit să călătoriți pe alte continente. Mie acum mi-a venit rândul să ies din bătrâna Europă! Așa că nu vreau neapărat să văd marile obiective din Istanbul fiindcă am timp la întoarcere. Acum am doar opt ore între avioane și, îndrumat anterior de un coleg al surorii mele, iau metroul pe linia M1A de la Havalimani (aeroport) până la Aksaray. De aici cobor pe străzi încâlcite la Yenikapi, penultima stație de metrou europeană. Știam de metroul intercontinental de la Iulian Sîrbu din toamnă. Cobor la linia ce merge prin tunelul Marmaray și trec Bosforul pe dedesubt, altfel decât românii și călătorii de odinioară. Dintre călătorii români îmi aduc aminte de Dimitrie Cantemir și de ecranizarea romanului "Toate pânzele sus!" de Radu Tudoran. Mai știți secvența când e alergat Ismail de neveste pe docurile Stanbulului :D? Ies la Uskudar la suprafață. Prima dată în Asia, prima dată în afara Europei! Doar Bosforul mă desparte de continentul-mamă, dar atmosfera e altfel! Case înghesuite cu câteva etaje pe dealuri, multe moschei, multă lume pe stradă, multă agitație... Bine ai venit în Asia! Cu feribotul caut să mă întorc în Europa! Sunt atât de fascinat de apele agitate ale Bosforului încât mi se pare că feribotul merge în cerc. Din vina mea (fiindcă nu am studiat o hartă mai bine) feribotul a ajuns la Sirkeci pe canalul Halim/Golden Horn pe malul stâng și am rămas în el ferm convins că încă sunt în Asia. La următoarea stație e iarăși Uskudar! Cobor din feribot și mă plimb câteva ore prin cartierul "vălurit" pe străzi înclinate, printre și prin moschei, prin mici bazaruri și sunt încântat de diversitatea culturală, culinară, estetică și ambientală. Mi se par prea puține orele până la plecarea spre aeroport! Cu metroul mă întorc în Europa la Yenikapi (3 lire), urc pe jos vreo două stații pe linia de tramvai, ajung la Agya Sophia și parcul Topkapi după apus și mă urc în tramvaiul T1 de la stația Beyazit (fentez cumva aparatele și nu iau bilet). E un tramvai modern care mă duce până la Zeytinburnu. Un călător ca și mine mă fascinează în tramvai și schimb câteva gesturi cu el până să cobor. Iau un sandwich ca să schimb și ceva bani și cu metroul ajung la aeroport și apoi seara urc în avionul ce mă duce "far, far to East"... 

Travelling on other continents may be something usual for some of you. Now it's my turn to get out of the old Europe! So I don't really want to see the great touristic sites of Istanbul because I have some time when I'll turn back. Now I have eight hours between planes and, guided by a colleague of my sister, I take the M1A metro line from Havalimani (airport) to Aksaray. From here I go down on the puzzling small roads to Yenikapi, the penultimate european metro station. I knew about the intercontinental metro line from Iulian Sîrbu from the last autumn. I go down to the line that goes through Marmaray tunnel and I cross the Bosphorus underwater, in a different way from the roumanians and the travellers from other times. I remember of the roumanian traveller Dimitrie Cantemir and the film adaptation of the novel "Toate pânzele sus!" of Radu Tudoran. Do you remember the sequence where Ismail is followed by his wives on the docks of Stambul :D? I go up to surface at Uskudar. For the first time in Asia, for the first time outside Europe! Only the Bosphorus separates me from the mother continent, but the atmosphere is different! Crowded houses with a few levels on the hills, a lot of mosques, a lot of people on the street, a lot of agitation... Welcome to Asia! I try to come back to Europe by ferry! I am so fascinated by the stirred waters of Bosphorus and I feel like the ferry goes in a circle. It's my fault of not studying a map and I imagined that I'm still in Asia when the ferry reached Sirkeci on Halim/Golden Horn channel. I stayed on the ferry convinced that I'm still in Asia. Next station is Uskudar again! I get off the ferry and walk for a few hours in the "wavy" neighborhood on steep streets, between an inside mosques, through small bazaars and I am fascinated by the cultural, food, esthetic and ambiental diversity. The hours seem very few before leaving for the airport! I come back to Europe to Yenikapi (3 liras), I go up on the tram line for two stations, reach Agya Sophia and Topkapi park after sunset and I go up in tram T1 from Beyazit station (by passing over the control gates without a ticket). This modern tram take me to Zeytinburnu. I am fascinated by another traveller in the tram and I change a few gestures with him. I change money by taking a sandwich and take the metro to Havalimani airport. Later in the evening I take off with the plane that flies me "far, far to East" ...

Five weeks in India 2013-2014 - The beginning

How come India? 

Each of us has his way in life and is following it conditionned by discovering your true scope, your true reason of your existence on Earth. Is there a beter place for this than mystical India? India is a country of permanent contrasts.It is a huge subcontinent and you need a whole life to feel herm understand her, breath her. 

I had in my mind the idea of going to India and, as in other plans of discovering and knowledge of our big planet Gaya, i didn't have any concrete plan. Last year, before and after the fast train travel through Europe (I hope that I have intensely and wisely lived evey moment of that trip), I found some books which enhanced me the wish to go to India. I don't know how I found about the launching of "Prin lume, spre mine. Un jurnal al devenirii" the book of Iunia Pașca and I read it following every step, every internal conflict, every release from the claws of the past. I heard about "Namaste" books of Sega, two spiritual adventures novels from India and Nepal, and they seemed very commercial. I hesitated to buy them and I don't regret the moment i bought them. In fact I don't regret any moment of my life, whether I like it or not. His adventures looked amazing, full of excitement and interior discoverings. I discovered a book between the books from my grandfather (who died in 1992 and left me a hidden treasure of books and personal writings). The book contained the most important indian epics: Ramayana, Mahabharata and Bhagavad Gita and I read them trying to understand their essential. We still have Vedas and Upanishads... Complicated philosophies which strenghtened the spiritual connection whith my grandfather! In the last months I read also the books of Nicolae (Puiu) Dimache "O privire dincolo de orizont. Jurnal de călătorie în jurul lumii" (Editura Vremea, 2009) and "Vulcani, fluvii sacre și zei de piatră. Călătorie în India și sud-estul asiatic" (Editura România Pitorească, 2013). From all the lectures asimilated page by page I imaginated myself as a traveller through fascinating India. I added to all these written words the mandalas started a few time ago, the mantras that follow me all the time ("Om mani padme hum"/"Om mani padme hung" is one of the strongest mantras), the interest and atraction to yoga, spirituality and wish of every traveller to explore life.

The decision come by itself in may-june: I have to go to India this year! She calls me! I search on internet informations about the best time for travelling, visa conditions, cheapest plane tickets, recommended vaccines and with all these informations, I make the first step: vacation request! It's very easy because we ussualy have a winter vacation at our company. In order to have enough time (there is no enough time!) for India, I take two weeks from my vacation days from 2014! So mychief agreed for 5 weeks of active vacation (14 of december-19of january). I buy the plane ticket with Turkish Airways (684 euro round ticket) four months before leaving Bucharest ( august 2013), I obtain the housing confirmation for all perion (I stay only 3 nights with him) from a friend K.V.Singh Gunwar for some money sent to his account (the money don't go to his account and we solve this hand to hand, i fill the online application formcompletez on the indian embassy site, I print it, make two passport photos and I go with the passport on 13 of november to the embassy in the working times (8.30-12.00). They refuse the application because I don't have a scanned photo. I solve this at an office close to the embassy and they accept my application on 14 of november. I pay the 147 lei visa tax and get a bill which I have to present on 22 of november to take my passport with visa (a multiple entry visa for 6 months). From now in two weeks! It is one of the best gift I made to myself!

I make an appointment to la Infectious diseases "Victor Babeș" Hospitat at the Diagnostic and Treatment Center for vaccines. When I left to Norway in 2010 with a volunteer plan to go to Africa, I did some vaccines and now I don't find the vaccines book. On the appointment I make vaccines for Hepatitis A (which I have to repeat in the next 6 months), thyphoid fever, polio, diphteria, tetanos and pertussis (DTP). The vaccines are not mandatory, they are only recommende. All the vaccines costed me about 100 euros.

Now, with all the vaccines, I only have to make the final planning. It's hardly a plan because, excepting the first three days when I know my palce of staying, the rest is life's will. A good friend nuys me a travel giude for India. It's one of the best travel guides when you plan everything from home. But once you  are there, all the plannan is messed and you discover that everything is 10 times more, bigger and interesting than written in the guide. I have a long list of places where I want to go: New Delhi, Amritsar (the spiritual center of sikh religion), Dharamsala, Mcleodganj (where I hope to meet Dalai Lama), Shimla, Varanasi, Agra, Jaipur, Jodhpur, Jaisalmer etc (cities from Rajahstan, the desert state)... I could write here a lot of places which I add everytime I read in the guide and I prefer to make them as surprises. They were also unpreddicted surprises for me (as the last week in Uttarakand on the way up close to the glacier origin of Ganga).

We finish our job on 13 of december and on 14 of december, 10.30 I will take off to Istanbul. I will be two hours earlier at the airport to check-in. 

You want to know what I packed... I took only 12 kilos! In the big backpack received as a gift from my sister (60 liters) I put my summer sleeping bag (used by my mother as a blanket), the internal sleeping bag, a small backpack, 4 T-shirts, 2 long sleeves shirts, two fleece jackets, a raincoat, flip-flops and boots, a camelbag, personal stuff, socks, a pair of gloves, two buffs (one with Maraton Apuseni), a cap, the guide of India, a notebook for journal and pens, the medical pack, the frontal lantern, toilet paper, the camera with an extra card, my phone, chargers, a plastic spoon, some romanian gifts from the airport headphones a a lot of will of knowledge. On my way back I will have a lot of souvenirs and the pack doubled as weight!

Until next time, listen to a heart mantra Ad gurey namah - Deva Premal in a meditation near Buddha!

Cinci săptămâni în India 2013-2014 - începutul

De unde și până unde India? 

Fiecare dintre noi are un drum în viață și caută să și-l urmeze. Cu condiția să îți descoperi adevărata menire, adevăratul scop pentru care ai apărut pe Pământ. Și ce loc e mai bun pentru asta decât mistica Indie! E o țară a contrastelor permanente. E o imensitate de subcontinent pentru care îți trebuie o viață să o simți, să o înțelegi, să o respiri. 

Aveam în minte să merg în India și, ca și alte planuri de descoperire și cunoaștere a marii noastre planete Gaya, nu aveam în minte ceva stabilit concret. Anul trecut înainte și după grăbita călătorie cu trenul prin Europa (am trăit și în Europa fiecare moment cu intensitate și înțelepciune - sper eu), am dat de câteva cărți care mi-au mărit dorința de a merge în India. Nu mai știu cum am aflat de lansarea cărții "Prin lume, spre mine. Un jurnal al devenirii" a Iuniei Pașca și am citit-o urmărind fiecare pas, fiecare conflict interior, fiecare eliberare și descătușare din ghearele trecutului. Auzisem și de cărțile lui Sega "Namaste", două romane de aventuri spirituale în India și Nepal, și îmi păruseră foarte comerciale. Am ezitat un timp să le cumpăr și când am făcut pasul ăsta, nu mi-a părut rău nici o clipă. De fapt cum nu regret nici un moment prin care trec, fie că îmi convine, fie că nu. Aventurile lui îmi păreau extraordinare și pline de suspans și descoperiri interioare. Am descoperit în cărțile rămase de la bunicul meu (care a dispărut în 1992 și mi-a lăsat o comoară ascunsă prin cărți și scrieri personale) o carte cu cele mai importante epopei ale culturii indiene, Ramayana, Mahabharata si Bhagavad Gita și le-am citit căutând să înțeleg esența lor. Mai sunt Vedele și Upanișadele... Filosofii complicate care mi-au întărit legătura spirituală cu bunicul meu! Am mai citit în ultimele luni și cărțile lui Nicolae (Puiu) Dimache "O privire dincolo de orizont. Jurnal de călătorie în jurul lumii" (Editura Vremea, 2009) și "Vulcani, fluvii sacre și zei de piatră. Călătorie în India și sud-estul asiatic" (Editura Romînia Pitorească, 2013). Din toate lecturile asimilate pagină cu pagină mă și imaginam călător prin fascinanta Indie. Cuvintelor scrise li s-au adăugat mandalele începute cu ceva timp în urmă, mantrele care mă însoțesc mai mereu ("Om mani padme hum"/"Om mani padme hung" este printre cele mai puternice mantre), interesul și atracția pentru yoga, spiritualitate și dorința fierbinte a fiecărui călător de a explora tot ce înseamnă viață.

Așa că prin mai-iunie decizia a venit de la sine: anul ăsta trebuie să plec în India! Mă cheamă! Caut pe net informații despre perioada când e recomandat să călătorești, condițiile pentru acordarea vizei, bilete de avion cât mai ieftine, vaccine recomandate și când am toate informațiile astea, fac primul pas: cererea de concediu! La mine la serviciu e destul de ușor fiindcă înainte și  după sărbătorile de iarnă avem zile libere destule. Ca să am timp suficient (niciodată nu e timp suficient!) pentru India, îmi mai iau încă două săptămâni din concediul pe 2014. Așadar obțin acordul șefului meu pentru o vacanță activă de 5 săptămâni (14 decembrie-19 ianuarie). Îmi iau biletul de avion la Turkish Airways (684 euro dus-întors) cu  patru luni înainte de plecare (adică în august 2013), de la un prieten K.V.Singh Gunwar (unde voi sta primele trei zile la ferma lui) obțin confirmarea de cazare pentru toată perioada (chiar dacă la el stau doar 3 nopți) în schimbul unei sume trimise direct în cont (până la urmă banii nu ajung în contul lui și vom rezolva la fața locului), completez pe internet formularul de aplicație de pe site-ul ambasadei, îl printez, fac două poze de pașaport și cu pașaportul și mă prezint pe 13 noiembrie la ambasadă în timpul programului (8.30-12.00). Mi se refuză aplicația pe motiv că nu am scanată poza. Fac pasul ăsta la un birou vis-a-vi de ambasadă și a doua zi mi se acceptă dosarul. Plătesc 147 lei taxa de viză și primesc o chitanță cu care trebuie să vin pe 22 noiembrie 2013 să iau pașaportul cu viza. Peste două săptămâni îmi iau viza (viză pe 6 luni)! E unul din cele mai frumoase cadouri pe care mi le-am făcut!

Mă programez la Spitalul de boli infecțioase "Victor Babeș" la Centrul de Diagnostic și Tratament pentru vaccine. De când am plecat în 2010 în Norvegia cu plan de a merge în Africa cu un program de voluntariat, am făcut o serie de vaccine și acum nu mai găsesc carnetul de vaccine. Așa că mă programez pentru o dată următoare când fac vaccinele pentru hepatita A (pe care va trebui să îl repet pentru a-l definitiva în următoarele 6 luni),  febra tifoidă, polio, difterie, tetanos si pertussis (DTP). Vaccinele nu sunt obligatorii, sunt doar recomandate! Vaccinele cu tot cu carnet m-au costat aproape 100 de euro!

Cu vaccinele făcute îmi mai rămâne planificarea finală. E mult spus planificare fiindcă, exceptând primele zile în care voi știi unde merg, restul este la voia întâmplării. Un prieten bun îmi cumpără un ghid de călătorie pentru India. E unul din cele mai bune ghiduri de călătorie când planifici totul de acasă. Dar o dată ajuns acolo, totul e dat peste cap și descoperi că totul e de 10 ori mai mult, mai mare și mai interesant decât apare în ghid. Am doar o listă lungă de locuri unde aș vrea să ajung: New Delhi, Amritsar (centrul spiritual al religiei sikh), Dharamsala, Mcleodganj (unde sper să îl întâlnesc pe Dalai Lama), Shimla, Varanasi, Agra, Jaipur, Jodhpur, Jaisalmer etc (orașe din Rajahstan, statul deșertic)... Aș putea scrie aici multe locuri pe care le trec pe listă de fiecare dată când mă uit pe ghid, dar prefer să le las ca surprize. Și pentru mine au fost multe surprize necalculate (cum ar fi ultima săptămână în Uttarakand până aproape de izvorul Gangei din ghețar).

Terminăm treaba la serviciu pe 13 decembrie și pe 14 decembrie la ora 10.30 am avionul care decolează spre Istanbul. Voi fi mai devreme la aeroport pentru a face check-in-ul. 

Știu că vreți să știți cam ce mi-am luat în bagaj. În primul rând că nu am plecat cu cine știe ce greutate: 12 kg! În rucsacul mare (60l) (primit cadou de la sora mea) mi-am pus sacul de dormit de vară (un sac vechi folosit de maic-mea ca pătură), sacul-pijama, un rucsăcel mic, 4 tricouri, două bluze cu mânecă lungă, două polare, o geacă de ploaie, papuci (am plecat cu adidași), un camelbag, indispensabili și șosete suficiente, o pereche de mănuși, două buffuri (unul cu Maraton Apuseni), căciulă, ghidul Indiei, un caiet pentru jurnal și pixuri, mini-trusa medicală, frontala, hârtia igienică, aparatul foto cu card de rezervă, telefonul, încărcătoare, lanterna, o lingură de plastic (de la lapte praf), ceva suveniruri românești cumpărate din aeroport, căști și multă dorință de cunoaștere. La întoarcere se mai adună alte suveniruri și aproape mi se dublează greutatea bagajului!

Până data viitoare, ascultați o mantră dedicată sufletului Ad gurey namah - Deva Premal meditând alături de Buddha!

Primul viscol dintre Piatra Mare și Clăbucetul Taurului 7-8.12.2013

Primul viscol dintre Piatra Mare și Clăbucetul Taurului 7-8.12.2013

Colegi de tură: eu și mini-rucsacul de oraș

Cum sunt aproape sigur că  nu voi prinde iarnă de Crăciun (plec spre alte țări mai calde), acum mă "arunc" în viscol pentru ultima dată pe anul ăsta. Inițial plănuiesc să merg doar o zi să parcurg câteva scurte trasee ce leagă Piatra Mare de munții Neamțului. Veți vedea că a ieșit mai mult și mai plăcut decât "programasem".

Sâmbătă - 07.12.2013

Cu un tren Interregio și cu harta în față mă îndrept spre Predeal. Ochisem un mic traseu ce leagă șaua Pietricica de valea Azugii și vroiam să cobor de la lacul Găvan spre Azuga și apoi pe această mică CA de legătură spre șaua Pietricica. Pe străzile Predealului urc spre fostul hotel Cioplea (acum Belvedere), intru în pădure pe BR și CR cu avânt spre viscol. Fiindcă zăpada mă întâmpină cu fulgi rapizi din față! Las în stânga PA și urc tot înainte pe poteca înghețată. E luciu pe potecă și evit cu mare artă momentele de echilibristică! 

Prin locuri pe unde am ceva vechime (Susai e prima cabană la care "am fost dus" acum mai bine de 30 de ani), trec de stația de apă și de drumul de mașină ce duce spre valea Azugii (acum marcat cu CR), câțiva metri mă urcă spre intersecția cu CA spre Clăbucet Plecare și apoi la stânga mă îndrept spre Susai pe "bulevard". În stânga văd o Cruce Roșie ascunsă pe un copac în pădure. Pe aici știam că este marcajul și cobor pe el cinci minute până la drumul de mașină! Treceri frumoase peste și pe lângă copaci! Revin la "bulivar", urc pe marcajele BR și CA recunoscând fiecare delușor, fiecare curbă, fiecare copac, fiecare poieniță, fiecare pas. Ajung la ultimul urcuș și pas cu pas merg spre cabană. Acum e de fapt un mare hotel! Înainte de șaua cabanei aud niște lătrături. E normal să facă gălăgie pe aici! Ce "nebun" mai vine pe vremea asta? Se adună 6-7 ciobănești, mă latră și știu că de fapt nu au răutate în ei. Doar apără cabana și, fiind loc turistic, nu pot fi așa de aprigi ca cei de pe la stâne. Mă opresc, vorbesc cu ei, mă mai apropii, își transformă lătratul într-un dat din coadă bucuros și vor să se joace. Binențeles că au și reținerea de a se juca cu un necunoscut!

Văzând care e atmosfera pe aici, nici nu mai intru în restaurant. Las cățelandrii la intrare și cobor câțiva metri pentru a porni pe CA/BR (e un marcaj ceva mai jos de cabană). Așadar aici e schimbarea de plan/sens! Inițial vroiam să cobor pe TR spre Valea Azugii și apoi să mă întorc spre șaua Pietricica. Și ce mă fac dacă nu găsesc intrarea spre șa? Așa de sus știu pe unde să cobor. Schimb sensul circuitului (îmi permit asta fiind singur). Pe sub gardul cabanei (e și un stâlp indicator nou), urmez un drum de TAF care mă coboară la stânga spre drumul auto pe care e CR (cel de care vă vorbisem nițel mai sus). Știu că mai fusesem demult pe aici și nu mai recunosc locurile. Motiv bun pentru a savura fiecare curbă și fiecare pas! În doar 10 minute de coborâre ajung la drum și intru pe poteca pe care am fost acum câteva săptămâni. Peste 4-5 minute am parte de singurul moment cu soare. Chiar vroiam să prind o clipă ca asta și Ari îmi dorise și ea soarele printr-un mesaj pe telefon.

Urc pe culme prin culoarul de brazi, semnele mă urcă puțin în dreapta și apoi printr-o coborâre în serpentine ajung în șaua Pietricica (10.38). Nu e un loc semnificativ. Doar o mică înșeuare în pădure de unde iese CA (pe care merg acum) din marcajele CR/BR!

În 5 minute de urmat Crucile Albastre, cobor peste vreo două praguri de pământ până la valea Azugii. E înghețată și apa curge în mișcări alunecoase pe sub gheață! Mă opresc puțin chiar în mijlocul gheții și îmi distrez ochii și gândul cu mini-cascadele de sub placa de apă.

În 20-25 de metri ies la drum și mă uit la locul în care sunt. Clar am luat decizia cea mai bună fiindcă altfel nu știu cum aș fi dibuit intrarea asta! Nu ai indicator, nu ai marcaje pe copaci... Nu mă miră că nici măcar montagnarzi cu vechime nu știu de traseul ăsta! Tot îi viscol și îmi continui drumul. Merg la stânga pe valea Azugii (amonte) tot așteptând să mai apară ceva marcaje. Aș vrea eu marcaje! Peste cinci minute văd un animăluț în față! Zoom-ul natural identifică specia mai repede decât cel mecanic. E o vulpe care aleargă spre mine! Întâlnire de gradul 3! Mă opresc să scot aparatul ca să am dovada întâlnirii (să nu zică alții că minciunesc)! Până să se deschidă aparatul, vulpița m-a văzut, a făcut cale-ntoarsă și înapoi pe drum și spre pădure!

Merg după vulpiță, îi văd urmele pe unde s-o evaporat în pădure, continui câteva sute de metri, fac dreapta lăsând în stânga drumul ce urcă spre șaua și apoi valea Gârcinului, las păstrăvăria pe stânga, trec de locul unde CA părăsește drumul și urcă spre culmea nord-vestică (stânga cum merg eu acum) și ajung la TR dintre culmea Rențea și lacul Găvan. Ninsoarea viscolită este la ea acasă și nu am ce face decât să înaintez prin ea! Am trecut eu prin multe altele mai grele, asta e doar o mângâiere a obrazului!

Spre stânga îmi rămâne în urmă TR spre șaua "Țigăilor", mai merg vreo sută de metri și urc la dreapta vreo 10 minute pe drum de TAF până la lacul Găvan. E înghețat și mă bucur tare să îl văd! De acum pot spune că sunt acasă!

Stau doar câteva secunde pentru poza de mai sus și pornesc la dreapta pe TR spre casa de vânătoare Retevoi. Știu poteca pe culme și totuși reușesc o dată să pierd marcajele. Nu erau atâtea defrișări aici :(! Prin pădure ajung la o primă poiană largă unde îmi dispar marcajele de pe linia principală a culmii. Revin la ele prin pădure pe dreapta (nord), mai merg câteva minute și ies într-o altă lungă poiană cu puiet de brad. Poteca largă merge pe marginea nordică a poienii pe lângă pădure. 

Parcurg poiana pe toată lungimea ei și după alte cinci minute prin pădure sunt la casa de vânătoare Retevoi/Retevoiu/Ritivoiu. Izvorul din dreapta potecii e înghețat și nu am nevoie de apă. Doar de niște energie din mâncare! La 12.40 intru înăuntru și sunt un pic mâhnit de ce văd pe acolo. Scândurile din paturi sunt rupte, soba e distrusă. E și destul de frig! Mi se pare că și masa a fost arsă și îmi revine inima la loc când văd masa mare de lemn în holul de la intrare! Mănânc niște salată de boeuf și două mere, golesc jumătate din cutia cu biscuiți și peste o jumătate de oră sunt gata de drum (după ce verific să fie mai curat ca atunci când am venit). Cobor prin ninsoare pe lângă cele două foișoare de vânătoare, prin ceață reușesc din când în când să văd mai mult decât cei câțiva metri obișnuiți și mă orientez după semne și urma de potecă.

Ajung la defrișarea lungă, cobor pe partea ei dreaptă și las în dreapta o altă linie tăiată "pentru a face pârtie", cobor pe partea stângă a defrișării pe un drum care mă conduce pe dreapta ei sau pe mijloc până la un drum perpendicular pe direcția de coborâre. Traversez drumul și continui în jos. Știu că la capătul defrișării trebuie să fac stânga și dibuiesc poteca după marcajele ascunse printre crengi mari și albe. În câteva secunde ies la valea Azugii. Parcă am mai fost pe valea asta azi ;)! Altă dată aici am făcut pauze de masă, acum doar în trecere! Merg la stânga (aval), trec primul pod de beton și după el fac dreapta spre piciorul spre Susai (14.00). Cu ochii închiși pot spune pe unde sunt marcajele! Încep să câștig metru cu metru printre copacii înalți și drepți.

Într-o jumătate de oră fără grabă ajung la poiana Susaiului. Sunt abia la marginea ei și mă întâlnesc cu TA ce vine din stânga de pe poteca pietruită spre cabana lui Ceaușescu. Voi avea de reparcurs și poteca asta în primăvară!

Vârtejurile de zăpadă se joacă pe lângă mine și mă lasă să trec printre ele spre cabană. Întâi ajung la sala de sport, trec prin curtea ei, pe un drum de mașină de 60-70 de metri ajung la primele dependințe ale hotelului și întreb un angajat de acolo dacă știe când au fost refăcute marcajele BR/CA. Nu știe nimic și de la cabană aflu că Salvamontul Predeal a instalat stâlpii de lângă cabană și a refăcut marcajele. Mă joc două minute cu prietenii mei patrupezi de mai devreme și intru în hotel pentru întrebări despre marcaje. Au hărțile pe care le am și eu și nu prea știu mai multe! Clar, de la ei nu pot scoate informații noi! Dacă tot sunt aici, comand un ceai pe care îl savurez cu câțiva biscuiți. Aud niște discuții tare interesante dintr-un grup venit aici la team-building.

"Ne-ați adus aici ca să asistăm la ședințe lungi și să stăm în casă. Mai bine nu veneam!"

Organizatorul încearcă să împace și capra, și varza și își liniștește colegele supărate.

La 15.30 pornesc mai departe. Îmi modificasem/lungisem traseul spre Gârbova și apoi Predeal. Las cățeii la ei acasă, cobor în câteva minute până la despărțirea marcajelor BR și CA și de aici pornesc pe culmea Clăbucetului spre stația de telescaun. Vântul nu întețește să bată și ca urmare fac foarte puține pauze și poze.

Trec pe lângă o bornă de graniță austro-ungară, urc și cobor câteva vârfulețe și ies la pârtia Cocoșul pe care urc ultima bucată de traseu până la stația de telescaun. Este ora 16.30 și destul de multă ceață și frig. Suficiente motive ca să trec în grabă pe lângă fostul hotel Clăbucet Plecare și să continui pe TA pentru vreo 25-30 de minute până la cabana Gârbova! Poteca coboară încet până în șaua Gârbova și de câteva ori reușesc să evit alunecușul de pe potecă mergând 15-20 de centimetri în lateral. Cam pe la ora 17.00 ajung la cabană și intru pentru un sfat și un ceai cald. Îmi promisesem de mult să nu mai stau aici fiindcă mi se păruseră prețuri exagerat de mari. Nici acum nu aș sta! Stau un pic la povești cu cabanierul Ion Peticilă și îl întreb de intrarea în traseul ce coboară la jumătatea pârtiei. Nu am mai fost pe aici de câțiva ani buni și mi se păruse mai devreme că sunt ceva defrișări pe traseul de coborâre!. Îmi arată locul/fagul de unde începe traseul la stânga și mă îndeamnă să rămân peste noapte și să plec mâine dimineață. Îi e cumva teama pentru siguranța mea față de animale. Stau un pic pe gânduri fiindcă nu am suficienți bani cash. Îmi spune că pot plăti cu cardul și asta mă face să iau hotărârea: rămân aici în seara asta! Cazarea este 50 de lei/persoană în cameră de două persoane cu duș cald și televizor. De ultimul chiar nu îmi pasă! Îmi las rucsăcelul în cameră, mă schimb cu haine uscate, anunț acasă că nu mă mai întorc în seara asta și cobor la masă. Îmi iau un ceai și un bulz foarte, foarte bun! Fiindcă voi fi plecat de Crăciun din țară, acum se face în așa fel încât pentru mine parcă e seara de ajun: mâncare bună, muzică bună de munte cântată de cei de la CALEnDAR în boxe, oameni simpatici (o gașcă de tineri din Brașov cu profesorul lor) și în plus la televizor e un film din seria "Singur acasă". L-am mai văzut de nu știu câte ori, dar vorba unui tânăr, Crăciun fără "Singur acasă" nu se poate. Adolescenții ies la săniuș și la foc, revin mai târziu îmbujorați (unii amețiți) la masă și îi las să se distreze. Pe la 22.00 eu urc în cameră, vorbesc puțin cu Ari și mă retrag la somn după un duș fierbinte. De când nu m-am mai lăfăit eu așa pe munte!

Duminică - 8.12.2013

Mă trezesc lejer pe la 8.30 și deschid geamul. E răcoare și îl las doar cât să mă înviorez. Îl închid la loc și mă uit ce e afară. Încă nu s-a oprit viscolul și doar a mai încetinit din intensitate. Chiar mă întreb de ce vroiam eu să mă grăbesc aseară? Pentru ce să merg pe întuneric când am o zi întreagă la dispoziție? Îmi fac înviorarea, mă îmbrac, îmi strâng micul meu bagaj și cobor la masă. E atât de liniște după toată agitația de aseară! Doar cabanierul și cu un ajutor sunt prin sala de mese. Apare și profesorul cu care mai schimb câteva vorbe și apoi cabanierul. Îmi manifest și față de el mulțumirea că am rămas peste noapte și comand un ceai și o omletă. Până le mănânc,dl. Peticilă caută să afle cum se folosește cititorul de carduri. De când are aici cititorul, nimeni nu a mai plătit cu cardul! Sună pe cei de la bancă, îi explică toți pașii și reține cât de cât cum se face. Termin de mâncat și ne agităm amândoi să rezolvăm. Nu e chiar intuitiv, dar reușim! Bucurie pentru amândoi! Prima tranzacție cu cardul pentru el și mulțumire pentru mine că am putut plăti așa. Mai schimbăm câteva vorbe ca să încerc să îi aduc aminte când am stat ultima dată aici (un Crăciun undeva prin 2000 sau chiar mai demult). Cu mulțumiri și strângeri de mână pornesc pe la 10.00 la drum. Pe TA las în sus drumul pe care am venit și intru prin pădure. Poteca este bine delimitată și probabil că aseară pe viscol aș fi avut ceva de lucru. Mai bine că am plecat acum! Trec prin două defrișări, cobor prin pădure pe un culoar frumos și peste vreo 40 de minute sunt la pârtie la capătul de jos al teleschiului.

Sunt atent la cei doi boarderi care se chinuie să coboare pe partea de sus a pârtiei fiindcă sunt multe zone cu pietre. Trec pe partea cealaltă (dreaptă) a pârtiei pe unde e poteca și cobor la vale în fața lor. Peste vreo 200 de metri pârtia se împarte în două și poteca continuă pe dreapta ramurii din dreapta prin pădure. Unul din borderi mă întreabă dacă pe acolo ajunge la tunuri și îi confirm asta. Îi las pe pârtie și eu intru prin pădure sperând că se mai potolește ceva din viscol. Prin pădure simt mult mai puțin vântul. În vreo 10 minute ies la o răscruce de pârtii (cea din față e principala și cea din dreapta ajunge la telescaun). Traversez brațul din dreapta și pe semne cobor până la Clăbucet Sosire. Viscolul e dublat de tunuri și senzația poate fi doar bănuită din imaginea de mai jos.

E devreme, doar 11 și ceva! Ce fac eu acum până la primul tren? Cu mers de plimbare prin parc merg până la podul de la calea ferată și la dreapta la gară. Am tren până la Ploiești la 12.33 (IR1763) și de acolo mai departe altul spre casă. E prea devreme și n-aș vrea să îngheț în gară așteptând. Am mai mult de juma de oră de așteptat. Ies la ocazie la DN. Nici eu și nici alte două doamne nu avem noroc la ocazie. Nu i se face nimănui milă de noi în viscol! Măcar eu am mănuși, tantiile astea nu au mănuși și le îngheață mâinile și mai mult. După vreo 10 minute mă duc la gară și îmi iau bilet la tren. C'est la vie! Într-o oră și jumătate ajung în vest și caut alt tren spre București. Primul tren e din Ploiești Sud peste o oră! Știam că autobuzul 2 ajunge la Sud, mă urc în el repede (nu erau case de bilete deschise și ca urmare am mers cu inima strânsă pe blat) și în 15 minute sunt la Sud. Iau bilet la un alt IR (1652) care vine dinspre Moldova. În alte 45 de minute ajung în București puțin înainte de ora 16.00. Mulțumit de rezultatele mele, ajung acasă cu mult mai devreme decât de obicei și mă bucur de o baie caldă după zilele astea de vânt și viscol.

Cam astea au fost plimbările mele montane în anul ăsta. Săptămâna viitoare plec spre India și acolo chiar nu știu unde, cum, cu cine și când voi ajunge! Știu sigur că mă așteaptă o aventură unică și irepetabilă! Să vedem cât s-or lungi poveștile de acolo!

Necunoscute în Piatra Mare 24.11.2013

Necunoscute în Piatra Mare 24.11.2013

Colegi de tură: solo

Sâmbătă seară târziu mă hotărăsc să plec o zi din we pe munte. Plec singur într-o zonă în care nu mai fusesem niciodată și vroiam să-mi dovedesc (ca și alte dăți) că nu e nimic așa de negru pe cât spun unii. Mai precis mai mulți săceleni mi-au spus că nu am ce căuta prin țigănia de la marginea Săcelelor pe unde urcă traseul BR pe muchia Cărbunarilor. "Lui X (nu rețin numele) i-au furat bicicleta și hainele de pe el!", îmi spuseseră țiganii când am coborât pe valea Gârcinului dinspre Rențea. Veți vedea mai jos că atitudinea pozitivă ajută extrem de mult. Știu că nu e bine să mergi singur pe munte (Geta mă întrebase acum două săptămâni dacă domnul Dinu nu mă ceartă că merg singur; păi nu a mers și el mulți ani singur?) și am testat asta de atâtea ori încât am dobândit o încredere în forțele mele. Chiar vorbeam aseară cu o fostă colegă de liceu și îi spuneam că Muntele te învață să îți cunoști (și să îți depășești) limitele, te ajută să te cunoști pe tine și cumva îți dă puterea să reușești în orice îți propui (în viață).

Duminică la 8.30 sunt în Brașov (cu IR cu plecare la 5.45 din București) și la 9.30 (autobuzul 35 până la Carrefour și alt autobuz local) sunt în Săcele în centru. Parcă mi-au intrat cursele astea în automatisme, nu altceva! De la stația de autobuz văzusem benzile roșii ascunse sub vopseaua de pe stâlpii vopsiți în verde și, având preconcepția țigăniei și pericolului, întind pasul fără să privesc în jur. Nevăzând/neștiind pornirea în traseul marcat cu BR spre Rențea (pornește de la izvorul din țigănia aflată la est de Săcele după apa Gârcinului), ies din Săcele și merg până la barajul Târlung (nici localnicii, nici silvicii locali nu știu de marcaje!). Pentru asta ies dintre case și mai merg aproape un kilometru până la baraj. Adevărul e că vroiam să văd și lacul și barajul că altfel sunt șanse mici să mai merg pe aici pe jos. Am ținut să ajung până la baraj fiindcă așa îmi sugerase un băiat mai devreme: "Traseul ajunge la baraj!" Silvicii îmi spuseseră că fie merg pe un drum pe care merg ei cu mașina, fie de la baraj urc direct pe culme spre vârful Țâfla. "Nu e nici un marcaj pe aici!"

Am făcut greșeala (pe care mi-o asum) de a nu avea nici o hartă la mine (măcar fotografiată). Asta poate și fiindcă mi-am luat un aparat compact nou și am uitat de hartă! Eram nerăbdător să văd cum se comportă aparatul în sălbăticie!

La baraj mă latră câinii și un paznic mă avertizează să nu mă mai apropii de gardul de protecție. Mă conformez și mă gândesc cât poate sistemul să te prostească. În loc să vezi potențialul din oricine ajunge în preajma ta, ajungi să îl percepi doar ca pe un dușman, ca pe un rău-voitor, ajungi să vezi doar răul din ceilalți (nu cumva ei reflectă răul din tine pe care sistemul te-a învățat să îl antrenezi?). Fiecare luptă doar pentru el și devine un munte de egoism și de egocentrism fiindcă așa am fost "educați". Tocmai ce citisem mai devreme un articol legat de educație (educo = dezvoltare din interior) și îl leg, evident, de cuvintele lui Ion Gavrilă Ogoranu:

"Regimurile se schimbă, profitorii rămân. Pleac-ai noștri, vin ai noștri. N-au niciodată principii și mustrări de conștiință. Nu se pot schimba regimurile și ideologiile pe cât îs în stare ei să se schimbe de repede. Unii se leagă strâns de regim devenind una cu el și trec de la avere și satisfacerea tuturor dirințelor și poftelor - la delirul puterii și al trufiei, încep a crede că fac parte din altă lume decât a noastră. Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viață se reduce la muncă și la hrană, într-un ciclu etern și ale căror conștiințe nu se ridică mai sus de blidul de mâncare de dinaintea nasului. Sunt atât de apăsați și dresați în apăsarea spre pământ, că nu pot, nu gândesc și nu vor să privească mai departe. Li-s ochii atrofiați ca ai sobolilor de sub pământ. Urăsc pe oricine vrea să-i scoată din existența lor de sclavi. Cu ei face stăpânirea ce vrea. În primul rând să gândească în locul lor. E ceea ce Ghiță spunea despre ei: "Dacă ar ieși poruncă ca o jumătate de sat să izgonească pe cealaltă, s-ar executa supuși". Unii ar face-o chiar cu pasiune. Dacă li s-ar cere să stea să se taie lemne pe ei și asta ar suporta-o, având drept scuză că "dacă a venit lejea asta" ... Aceștia erau ceea ce regimul comunist dorea și, în bună parte, a și reușit să facă din întregul popor român" (Ion Gavrilă Ogoranu, ''Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc", vol. I, pag. 259, Editura Marist)

La câteva zeci de metri înapoi spre Săcele văd o potecă ce urcă la stânga spre culme. Intru pe ea și după două curbe dau de un drum. Pe ăsta îl văzusem mai devreme și mă gândeam că mă duce unde trebuie. Urc un pic pe el în stânga, continui pe o viroagă nemarcată, ajung în culme și văd că potecile continuă în sus prin defrișare. Mă uit câteva clipe în spate la lacul de acumulare Târlung.

De aici intru prin pădure ținând direcția culmii (mă mai uit pe GPS câteodată), potecile mă conduc printr-o altă viroagă prin care ocolesc de câteva ori locuri cu copaci căzuți și cu mulți țepi și ajung în primul vârf de culme (mai am până la Țâlfa) la un drum de exploatare lat. În stânga mea văd vârful Țâlfa (cât am dorit până acum să ajung aici!) și merg puțin spre el spre sud. Cobor jumătate din distanța din vârful meu și șaua dintre acesta și Țâlfa și panta se mai liniștește puțin. Mereu caut marcajele mele fiindcă trebuie să fie pe aici pe undeva. Într-o poiană laterală văd o bandă roșie pierdută prin cioate și hotărăsc să cobor pe acolo până în Săcele (măcar să știu pe unde e traseul). Trec de prima poiană fără a mai vedea vreun marcaj și pe poteca largă găsesc marcaje nou-făcute. Urmez peste un picior o potecă largă și vălurită până la pârâul Ursului. 

Aici mă întâlnesc cu doi țigani. Mă întreabă de n-am văzut vreun pădurar pe aici să nu îi prindă că rup vârfuri de brăduți pentru foc. Nu am înțeles de ce rup doar vârfurile! Le zic de cei doi silvici pe care îi văzusem mai devreme și îmi spun că nu are rost să mai cobor până la primele case. Nu înțeleg ei de ce vreau eu să cobor până la case. Și nici dacă le-aș explica ce fac eu aici (că vreau să descopăr pe unde e poteca), tot n-ar înțelege. Așa că renunț la explicații, îi întreb doar pe unde e poteca și îmi spun că pe drum mai dau de niște băieți. Ne salutăm cu urări de drum bun. Mai jos îmi ies în cale doi băieți. 

"Nenea, nu ai să-mi dai o țigară?"

"Nu am că nu fumez."

"Dă-ne bani atunci de o pâine."

"Nu am bani"

"Ai, nenea, că ai portofelul mare" (îmi ochise portofelul în buzunarul pantalonilor)

"Nu am că și biletul mi l-am plătit cu cardul."

Băieții înghit în sec și îmi urează drum bun.

"Noi plecăm la adunat în sus."

"Bine, poate ne vedem când mă întorc că tot pe aici vin."

În vreo 15 minute de coborât în viteză ajung deasupra primelor case. În spatele meu e un țigan care cobora cu lemne pe umăr. Eu cobor pe sub linia de curent și la întoarcere mă întâlnesc cu el.

"Dacă mă așteptai, îți spuneam că ai mers greșit. Coboară pe la stâlpii ăia, pe acolo e marcajul"
Îmi explică pe unde ar fi marcajele ("pe la ăia trei stâlpi"), îi mulțumesc și mă duc pe acolo. Concluzia mea cu țiganii de aici e următoarea: maturii te ajută mai mult decât să fie un pericol, copiii încearcă să te ducă de nas!

Mă întorc pe poteca pe care mi-a indicat-o țiganul și apoi pe poteca pe care venisem. Acum drumul mi-e tare clar chiar dacă marcajele cam lipsesc.

Odată ajuns la locul unde găsisem primul marcaj, cobor spre șaua ce merge spre Țâlfa. Aici sunt alți localnici care adunau vârfuri de pin și întreb cum să ajung după Țâlfa la drumul de Rențea. Îmi  zic că e drum și pe stânga și pe dreapta Țâlfei și nu prea pricepe care e treaba mea cu marcajele (de tot insist eu că vreau să merg pe marcaje!) Cum și hărțile găsite (Ielenicz și Călin) nu sunt deloc clare (nu se precizează pe unde e marcajul), aleg varianta pe la vest de Țâlfa. Parcă aș fi bătut, așa tot aleg varianta proastă! Sau am eu alte motive care îmi opresc insiprația de montagnard! În fine, cum nu am decât să explorez, merg pe drumul din stânga (vest față de vârf). Urmez poteca pe care nu găsesc marcaje, mă mai uit din când în când pe GPS ca să știu unde trebuie să ajung, urc într-o șa ce unește vârful de un picior vestic și de acolo cobor în ceea ce îmi arată GPS-ul a fi un drum de exploatare.

După șa găsesc un drum pe care merg la dreapta prin pajiște alpină și ajung în câteva minute la drumul auto ce duce la UM Rențea. Pe partea asta a Țâlfei nu am găsit marcaje! Deocamdată fiind aici, caut să unesc potecile cu cele de acum trei săptămâni (când am coborât pe BG/TR de la Rențea). Pentru asta pe o distanță de 800m (în linie dreaptă) merg în urcare pe drum până la intersecția cu cele două marcaje amintite (14.00). La copacul de unde pleacă cele două marcaje spre valea Gârcinului pe linia stâlpilor (pe unde coborâsem pe semi-întuneric) fac o pauză de masă (puțină apă și câteva prăjituri Quatre quatres pe care mi le dăduse Ari aseară cu bucurie și cu regretul că mereu nu apuc să mănânc pe îndelete), dau câteva mesaje și mă întorc pe drum până la curba unde îl găsisem mai devreme. În momentul în care drumul face stânga pentru a coborî în valea Gârcinului (14.20) eu ies din drum pe un drumeag/potecă ce merge prin poienile de la est de Țâlfa. Mai cobor un pic prin poiană, trec pe lângă un sfinx și regăsesc marcajele BR/BA. Deci pe aici sunt marcajele corecte pentru ambele trasee!

Sunt atent la toți copacii pentru a găsi intersecția celor două marcaje. Mă uit și în față, și în spate și pe un brad văd niște benzi albastre sub ramuri. Văd și poteca în jos și mă lămuresc că aici e intersecția. Dacă nu ești atent/ă la copacul ăsta, poți rata cu ușurință locul! Știu acum că aici mă voi întoarce și vreau să rezolv enigma BR! Continui pe potecă pe după Țâlfa, trec pe lângă un izvor cu adăpătoare de lemn pentru animale. Nu mai am apă și îmi voi lua la întoarcere! Marcajele îmi arată să cobor de aici pe un drum și în doar 150-200 de metri ajung la drumul pe care am mers mai devreme. Mulțumit de lămurirea enigmei marcajelor BR, mă întorc la izvor unde beau apă și îmi umplu bidonul pentru orele ce vor urma. Urc până la intersecția cu BA și de aici voi coborî pe acest marcaj (conform planului de acasă!)

Pe BA muchia mă duce la vale câteva minute și potecile se împart pe stânga și dreapta muchiei. Poteca mai mare pare să fie pe dreapta și cobor mult în dreapta. Soluția aleasă e iarăși greșită fiindcă mă îngrop într-o pădure de conifere înghesuite unele în altele. Ma întorc în muchie și urmez cealaltă potecă (cea corectă). Trec printr-o primă scurtă poiană și tot la vale. După un pâlc de brazi intru în a doua poiană în care poteca pare să se piardă în iarbă. E doar impresie căci de data asta instinctul revine la locul lui și ajung fix la ieșirea din poiana lungă și lată.

După o altă perdea de brazi intru în a treia poiană. Poteca coboară pe dreapta ei și la un moment dat chiar la marginea poienii văd un vechi pod de lemn pe juătate căzut. O fi, n-o fi pe aici drumul, mă atrage podul! De data asta drumul e bun! Cobor pe un fel de drum de exploatare vechi în serpentine și mă tot minunez cum de fiecare dată când îmi pare că se închide, o altă curbă și alt marcaj îmi luminează calea.

La un sfert de oră după ce trec acel vechi pod, ies în lunca Gârcinului. E bine că știu unde ar trebui să trec apa fiindcă din unghiul ăsta nu se vede chiar nimic! Trec apa pe pietre și mă opresc câteva minute în drum. Cerul merită un pic de atenție!

E destul de târziu (15.40) pentru cât mai am de explorat și pornesc iute 70-80 de metri spre sud pe drum. Noroc că știam pe unde pleacă TR mai departe. După primul podeț părăsesc drumul la săgeata care îmi indică să merg spre Bunloc prin valea Mușatului. Nebun să fii să urci prin viroaga plină de liane, copaci căzuți și ierburi care trec de mijloc și poate chiar de cap! În stânga virogii e un drum forestier care înaintează pe vale. Urc repede la drum și pe acesta tot în sus. După vreo 20 de minute de urcat pe drum, acesta se îngustează și rămâne o simplă potecă pe lângă apă. Continui să urc pe firul apei îndrumat de marcajele care deocamdata sunt clare. Sunt câteva serpentine ale firului principal, sunt câteva căscăduțe care mă opresc pentru câteva clipe, sunt mulți copaci drepți în toate direcțiile! Pădurea e primitoare chiar dacă ora e târzie!

Puțin sub altitudinea de 1000 de metri valea se împarte în două și poteca urcă pe piciorului dintre cele două fire. Urmez marcajele din ce în ce mai rare și e bine că văd săgeata care îmi indică să cotesc la dreapta. Urc în continuu  încă vreo 10 minute spre nord și văd că semnele mă ghidează la stânga printre două stânci ca printr-o poartă a zeilor (Olimp, canionul Enipeas?). De aici pădurea se întunecă (intru în conifere) și culoarul de pădure mă duce la un luminiș (16.45). Speram să ajung în culme până să se întunece. Marcajele dispar cu desăvârșire și abia mai încolo pe întuneric voi deduce pe unde sunt. Acum poteca pare să meargă în dreapta și în jos. Continui pe potecă pe o culme și cobor câteva minute bune printre brazi (vreo 200 de metri). Când panta crește brusc și nu am marcaje, îmi dau seama că nu e pe aici drumul bun. Mă întorc până la luminiș și caut marcajele. Ele sunt acunse pe undeva prin jungla din partea de jos a poienii și pe curbă de nivel ajung la intersecția marcată cu stâlp indicator. Cum la acel moment nu îmi mai pasă foarte mult de marcaje (știu că ar fi trebuit să le găsesc, dar mai era un pic să se întunece și eram "in the middle of nowhere"), verific pe GPS locația curentă. În dreapta mea în sus este muntele Pădurea Chivei și după el este poteca marcată cu BA pe care fusesem acum două săptămâni. Nu găsesc marcajele și hotărăsc să urc spre Pădurea Chivei și cumva să trec pe partea cealaltă la poteca marcată. Zero marcaje și orientare! Urc din ce în ce mai abrupt spre vârf și spre șaua din capătul pârâului, ajung uneori pe pante de 50-60 de grade cu copaci căzuți și, orientându-mă pe GPS, hotărăsc să urc în culme. Mă felicit că nu am luat pe nimeni cu mine! Eu mă descurc în situații d-astea, alții nu știu cum sunt. Merg pe moment cu lumina lanternei de la telefon. Urc aceeași pantă direct, ajung pe la 17.30 în culme și în partea cealaltă am parte de pantă asemănătoare la coborâre. Aprind frontala și pornesc ușor în serpentine în jos. La un moment dat (circa 17.45) dau de BA! Fericire pe care mi-o manifest notând punctul pe GPS! Acum știu traseul și merg liniștit! Pe curba de nivel ajung la intersecția cu TR-ul meu (deduc curba de nivel de care spuneam), continui drumul și ies cam pe la 18.15 în poiana cabanei Bunloc. Câinii îmi văd frontala, îmi simt mirosul și latră spre mine. Cabanierul iese și îi liniștește ajutându-mă să trec de curtea lui. Lăsase câinii liberi că nu se aștepta să mai vină cineva noaptea! Îl mai întreb de trasee (BA spre Săcele, TA spre Dâmbul Morii) pe care nu le (mai) știu foarte exact și îl asigur că voi coborî pe drumul mare marcat cu TR (18.30). În situația în care mă aflu acum asta e cea mai sigură coborâre! În 45 de minute ajung la DN pe drumul-pârtie cunoscut de acum două săptămâni. Aproape am mai încheiat o "etapă" (cum îi place lui Emil Engel să spună) din traseele din Piatra Mare. La OMV nu prind ocazii și aflu că fac un sfert de oră până la stația de bus (17 sau 35 spre gară). merg 15 minute spre Brașov până primul giratoriu și fac stânga spre stație. Ratez 17 la minut și aștept următorul bus la adăpostul stației sub ploaia măruntă. Mănânc ultimele resturi de mâncare și beau cam ce apă mi-a mai rămas și la 20.05 iau un 35 până la Gara Centrală. IC 532 de la Cluj (tren cunoscut) are întârziere 50 de minute (70 în final) și în așteptare îmi revăd în minte traseele de azi. Trebuie să am ceva curaj să merg prin locuri "periculoase" și foarte puțin umblate! La 21.45 pornesc spre București unde ajung cu 10 minute după miezul nopții (o oră și 5 minute intârziere față de ora anunțată). Cu un taxi autorizat (cu care nu te tocmești la preț - Balcanica!) ajung în 15 minute acasă semi-mulțumit de prestația mea de azi.

Ca să înțelegeți titlul, vă spun că pe aceste trasee nu am mers niciodată până acum.

PS: Finalizând această descriere la mai mult de două luni după parcurgerea traseului și după alte multe experiențe prin lumea mare, mi se pare ca anumite comentarii sunt depășite (cum ar fi cel cu țiganii și cel cu tocmeala la taxi). Le-am păstrat fiindcă erau impresii "la cald".

Piatra Mare de la vest la est 17.11.2013

Piatra Mare de la vest la est 17.11.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu

Pentru sfârșitul de săptămână mi-am propus să revăd doar într-o zi niște trasee pe care doar țineam minte că am fost altă dată. Nu mi-am propus o tură lungă, ci mai mult o tură de revedere. Dimineață plecăm la 5.45 din București cu IR până la Brașov. Ne-a costat un pic cam mult pentru o tură de o zi, dar fiecare clipă a meritat! La 8.30 suntem în Brașov în Gara Mare. E greu să te trezești dimineață, dar satisfacția de a fi devreme în traseu e mare. De la Gara Mare mergem cu un autobuz 35 (2 lei biletul) până la Carrefour și apoi cu alt autobuz local ajungem în Săcele în centru. În Săcele văzusem doar un marcaj TG ce ajunge spre valea Gârcinului. M-am uitat atent și pentru BA spre Bunloc și nu am văzut indicator :(. De la capătul mașinii mai mergem câteva sute de metri și intrăm pe valea Gârcinului pe unde venisem acum două săptămâni (BG). Lăsasem în față BR ce urcă pe muchia Cărbunarilor spre Rențea (ce aventuri pe acolo săptămâna viitoare!). 

După câteva sute de metri (înainte de barieră și de cantonul silvic) văd în dreapta drumului intrarea într-o galerie vreo 3 metri mai sus de nivelul drumului. Curiozitatea mă face să intru. "Dacă vrei, vino și tu!" Normal că vine și Ilinca! Lăsăm ghiozdanele și bețele la intrarea în galerie și luăm frontalele. Galeria pare mai lungă decât bănuiam. Mergem vreo 15-20 de metri până la un blocaj de pământ negru și Ilinca nu mai înaintează. Eu urc un pic pe pământ, mă murdăresc pe spate și sincer nu îmi pasă. Bucuria explorării e atât de mare! Urc pe malul de pământ și văd că acesta coboară și galeria continuă, dar e prea mică pentru a nu murdări toate hainele. Așa că mă întorc! 

Revenim la drum și la canton cer informații despre galerie și intrări în ceva trasee (BA și TR pentru tura următoare). Silvicultorul îmi spune că traseul TR pleacă după al doilea pod la dreapta. De BA și de TG nu știe (TG despre care spuneam mai devreme)! Și nici nu știe ce e cu galeriile astea chiar dacă el a avut în administrate lotul de deasupra galeriilor. Cum spune un bun prieten, ne rezumăm să stăm doar la suprafață, nu și în adâncime! Personal dacă e rost de vreo peșteră cât de cât accesibilă, eu mă bag la cercetare!

Continuăm pe drum lăsând în stânga BA spre Rențea (găsită peste râu datorită unei săgeți neobișnuite pe o piatră) și TR spre valea Mușatului si Bunloc (diferență de vreo 50 de metri între intrările traseelor) și mai apoi BG/TR tot în stânga spre Rențea (recunoașteți dintr-o descriere recentă?). Urcăm pe TG pe lângă un saivan și pe lângă cabana privată Ursu, continuăm pe forestier pe valea Gârcinului Mic și pe la miezul zilei recunosc locul unde se iese din drum printr-un rând de brazi în dreapta. Suntem la puțin peste 1000 de metri altitudine! Fac o pauză de câteva minute și Ilinca mă așteaptă puțin mai sus în poiană. Cu energie proaspătă pornim în sus spre capătul poienii. Nu sunt indicatoare și potecile ne conduc în sus! Intrăm în pădure pe un culoar și urcăm spre un vâlcel deocamdată ușor de urcat. 

La un moment dat un copac căzut în față ne derutează. Poteca pare să ne conducă pe un drum într-o curbă la stânga. Eu merg pe drum și apoi urc printr-o defrișare, Ilinca printre alți copaci căzuți și nu găsește nici unul traseul. Vine după mine, mai urcă puțin și tot ar părea să meargă o potecă tot în sus. Mai urc un pic pe urme care par să fie de pădurari (de fapt sunt urme de animale mari). Când văd că piciorul de munte se înclină prea mult și nu găsim semne, hotărăsc să ne întoarcem până la ultimul semn. De acolo trebuie să găsim următorul marcaj. Mai e o singură variantă posibilă: să continuăm pe vâlcel în sus! După copacul căzut găsim marcajele care urcă pe vâlcel. Pe aici e! Am pierdut cam o jumătate de oră pe aici! Sau am câștigat fiindcă am văzut ceva locuri pe lângă potecă ;)!

Urcăm un pic pe firul direct al vâlcelului, pe un început de drum cotim pe sub niște pereți de câțiva metri la stânga și apoi poteca ne tot duce pe malul stâng (drept geografic). Urcăm, urcăm, urcăm... Panta devine din ce în ce mai mare și parcă am părea să ajungem undeva într-o creastă.

Când nu mai vedeam o ieșire în față, cotim la stânga după marcaje și urmăm câteva serpentine strânse pe o panta unui picior de munte. Deasupra serpentinelor mă opresc să o aștept pe Ilinca (era mai în urmă). Cu greu îmi stăpânesc picioarele să nu o ia înainte :D și urcăm amândoi pe o ușoară curbă de nivel până la capătul unui perete de vreo 15-20 de metri înălțime. Nu știu dacă are vreo legătură cu ceea ce scriu, dar exact atunci vorbeam de colegi înalți care par duri și de fapt căldura din sufletele lor te pătrunde o dată ce i-ai cunoscut. Pe sub perete mergem pe o brână în urcare până la capătul de sus al stâncii.

Urcăm puțin în afara potecii până la un punct de panoramă (asemănător unui țanc amenajat și nemarcat de sub Poiana Stânii) și pe poteca marcată ajungem sub al doilea perete. Suntem aproape la golul alpin! În dreapta un alt țanc mă atrage crezând că e o a doua panoramă! De fapt e un țanc înconjurat de pădure în toate direcțiile SUB noi! Revenim la marcaje și pe sub perete urcăm tot pe o brână înierbată până la ultimii brazi. Suntem în soarele platoului cabanei! Tot pe dreapta pe lângă perete urc pe smocuri de iarbă și văd stâlpul de lângă cabană.

"Uite stâlpul despre care îți spuneam că mi-a dat de furcă!" Amintirea îmi vine de acum mulți ani de când am urcat pe aici iarna și era atât de ceață încât eram lângă acest stâlp și white-out-ul nu mă lăsa să văd cabana aflată la circa 50 de metri. Am strigat și doar sunetul unui fluier de la cabană m-a adus teafăr la căldură! Știu că mai eram cu o persoană căreia nu îi mai rețin numele.

La 15.00 intrăm în cabana mică și caldă, salutăm pe Atti și pe cei de acolo, mâncăm niște orez cu legume (de acasă), bem câteva ceaiuri și mai departe la drum (după o jumătate de oră de când am venit). Toți coboară spre Dâmbul Morii, doar noi urcăm spre vârf! Și pare să fie ceva mai rece decât atunci când am venit! În 10 minute pe TA/BR ajungem la separarea celor două marcaje (arătându-i Ilincăi unele locuri ascunse din Piatră) și lăsăm în dreapta BR care merge spre vârf. Planul nostru este acum altul! Urcăm pe sub pereții vestici ai zonei de vârf (ce știam eu ca s-ar numi Șura de Piatră ca munte, nu ca vârf!). Pe aici am fost o singură dată la început de decembrie acum trei ani. Amintirile de atunci nu seamănă mai deloc cu ce este acum. Atunci poteca a înaintat în prima parte pe un culoar de zăpadă și ceață. Era așa de tăcut și de liniște! Zăpada de un metru ascundea totul și chiar și așa, mi-am adus aminte în unele locuri de peretele de stâncă din dreapta, de brazii cu crengile lăsate sau de trecerile peste rădăcini.

După o jumătate de oră pe sub pereți și prin pădure ajungem la poiana alpină de sub Coada Pietrei Mari/de deasupra Pietrei Scrise. Aici e un stâlp-amintire din tura anterioară unde am fost fericiți să găsim marcajul. Era white-out, nu știam încotro e drumul mai departe și ne-am orientat pe harta pe care o aveam în rucsac! Acum e senin și puțin rece și mergem pe poteca fără probleme ce înaintează prin iarbă. 

După o curbă de nivel de vreo 300 de metri lungime, trecem un picior de munte prin partea superioară și pe următorul vâlcel de sub Coada Pietrei Mari (ultimii pereți de pe platou) cotim la stânga (acum vedem clar stâlpii și poteca) și intrăm în pădure. Trecem pe sub alți pereți și prin "grilaje" de lumină și ieșim în poiana de sub Piatra Scrisă după 55 de minute de la plecarea din cabană (intersecția cu CR). 

E momentul unei mici pauze în care ne bucurăm de spectacolul roșu de pe Piatra Scrisă. Mai devreme spuneam de pereții roșii pe care speram să îi găsim până aici și până la urmă perdelele de lumină roșie s-au lăsat peste Piatra Scrisă. Doar pentru câteva momente până când norii au schimbat roșul în gri-ul stâncii singuratice.

Urcăm printre stânci pe vâlcelul pe unde era zăpadă săptămâna trecută și mai facem o mică pauză la stâna Gălbezei. Bucegii ne oferă un alt spectacol de apus pe care doar vântul și amintirile ni le vor spune mai încolo (16.45).

De la stâlpul de schimbare a marcajului CR în BA vom coborî pe piciorul Gălbeaza (nu Grumazului cum greșit îi spusesem Ilincăi!) spre drumul și valea Pietrei Mici. Singurul scop pe care îl mai avem acum este să ajungem la drumul forestier înainte să se întunece. De acolo putem merge și pe beznă! Coborâm pe prima pajiște alpină, trecem o mică șa și apoi intrăm în pădure. Și dă-i la vale! Poteca coboară la început în serpentine și apoi pe un părăiaș fără nume se tot lasă la vale în coborâre abruptă până la cantonul de pe valea Piatra Mică. Chiar înainte să se întunece (17.25) suntem la poarta cantonului!

De aici pe drumul forestier coborâm fără frontale până la DN1 (18.30) cu o mică pauză la panoul ce marchează intrarea/ieșirea din canionul Tamina. Luna plină ne-a luminat ultimii pași până la DN printre copaci, așa cum Piatra Scrisă și Bucegii ne-au oferit un spectacol de culoare înainte de culcarea soarelui! Era un grup de bucureșteni cu mașinile aici, dar toate erau pline și nici nu am mai întrebat dacă mai au două locuri. Ridic mâna pentru autostop și în doar câteva minute un șofer de taxi oprește și mergem cu el până la gară în Predeal (18.58). Venise de la Mureș și mă roagă să nu vorbesc prea mult că e obosit și nu vrea să fie deranjat. Acceptă câțiva lei pentru drum și pornește mai departe spre casă. Mergem în gară și avem un tren în câteva minute (IR 1622). Casiera acceptă să ne dea bilete (chiar și aparatul automat de bilete care normal nu mai dă bilete cu mai puțin de 5 minute înainte sosirii trenului) și la 19.01 pornim spre București. Ajungem după doua ore și un sfert în București în discuții cu doi tineri (47 și 52 de ani!) care coborâseră în doar 3 ore și jumătate de la Omu. Mă uimește că și la vârsta matură oamenii se grăbesc pe munte. Singurul motiv ar trenul că altul nu prea văd!

Cu amintiri plăcute abia așteptă/aștept tura următoare tot în Piatră!