Inițial voiam să merg doar o zi până la Crucea Domnitorului din Melicești și știu că Emil a fost de multe ori prin zonă. Așa că îl sun și cădem la învoială să mergem două zile. Cât de cât facem un plan, Emil lasă mult la voia mea...
Din gara Câmpina (unde ajungem puțin după ora 8.00 cu tren din București), ne tocmim la un taxi. De fapt nu ne tocmim și acceptăm prețul de 25 de lei. Până în Câmpina știu că sunt microbuze, până în Telega și Melicești nu știu. Ne urcăm într-un Audi elegant care ne traversează Câmpina (eu sunt tăcut, Emil vorbește cu șoferul despre zonă și obiectivele cunoscute de noi) și Telega și ne oprește la începutul Meliceștilor. Aici fac eu socoteala că e un loc de întors potențiale autocare cu turiști. Cred că se poate și mai sus în mijlocul satului, dar locul e ceva mai mic, bun doar pentru microbuze. Pornim pe jos pe asfalt, când la deal, când la vale. Drumul e foarte fain și ne bucurăm de mersul pe jos. Primele case sunt la vreo doi kilometri de locul unde am pornit.
Trecem de intersecția centrală cu stație de microbuz și la dreapta în jos vedem o săgeată ce ne indică drumul spre Crucea Domnitorului, drum ce iese din asfalt la stânga pe o uliță. Aceasta urcă pe Vale (așa îi spun oamenii locului) și apoi la stânga urcă pe culme și mai departe la Crucea Domnitorului. Hai pe asfalt să trecem și pe la biserică. Asfaltul face alte onduleuri până la grupul de case de sus, din jurul bisericii (aici e și școala șo grădinița cu câteva voci vioaie de copii). Coborâm la biserică cu speranța că e deschisă.
Sunt câțiva localnici care transportă niște bucăți de gard din sârmă. Ne întreabă dacă vrem să vizităm biserica să cheme băiatul care are cheile. Părintele tocmai plecase și schimbasem câteva vorbe cu el, fără să spunem de intrat în biserică. Unul dintre cei de aici (Constantin Firiceanu) e finul părintelui și e foarte de treabă. Se opresc și vorbesc cu noi până vine băiatul cu cheia de la el de acasă, povestim de una alta și intrăm în biserică. Așa aflăm un pic de istorie. E a doua biserică aici, prima de lemn fiind distrusă în 1977. De asemenea mai aflăm un lucru interesant: brazii din cimitir sunt plantați pentru bărbații care au murit necăsătoriți!
”Gazdele” ne invită la ei acasă (aproape de biserică) și vom petrece câteva ore faine în ograda lui Costel Șoldan (toată lumea știe de ”Costel de la biserică”). Cu mulțumiri și promisiuni de revedere, pornim la drum, Firi oferindu-se ca ghid până sus la Cruce. Știe atât de multe lucruri omul ăsta că ne e drag să mergem cu el să ne povestească. Ghid ad-hoc! Ne duce pe drum direct prin livezi (care acum sunt părăsite și au crescut plantele în ele) și ieșim sus la un loc de popas aproape de Cruce. Fain se văd munții dragi...
Urcăm pe drum la Cruce și, alături de povestea Crucii Domnitorului, Constantin ne spune și motivul real pentru care nu a fost făcut castelul regal aici (vă spunem eu, el sau Emil față în față!) și problemele pe care le au în sat. În special cu copiii care iarna trebuie să coboare pe jos, prin nămeți, până la școală... Firi se luptă din greu cu autoritățile care nu prea vor să facă mare lucru.
Sunt tot felul de văioage pe aici, tot felul de pereți de nisip întărit (unul din ei mă atrăsese de la început pentru tura asta) și Firi le știe prea bine. Emil îi spune de lacul ”misterios” din pădure și Firi își dă seama imediat despre ce e vorba. Sunt două lacuri, cam la fel de mari, cel despre care vorbește Emil se numește Dalina. Pentru asta Firi mai are puțin timp și ne conduce o parte din drum, până unde ne poate da indicații clare. Asta înseamnă că trecem pe lângă o fostă ghețărie (detalii iarăși când vom veni pe aici!) și ne oprim la o altă fostă stână (într-o gheretă metalică cum erau cele de înghețată sau mici magazine înainte de '89). Ne arată traseul, îi mulțumim și se întoarce acasă. Noi mai avem un pic de coborât până la lac.
Coborâm pe drumul de culme de îl vedeți în imaginea de mai sus, ne vom opri câteva minute la o casă părăsită și apoi să așteptăm să treacă ATV-iștii de la Cruce (ah, nu v-am spus de ei, cât ne-au enervat cu zgomotul și cu pantele distruse fiindcă voiau ei să se dea grozavi!). Încă nu vin și coborâm până în poiana mare, cu cele două case. Mai întâi, urmând indicațiile lui Firi, coborâm pe un drum de la marginea poienii până într-o șa unde nu mai găsim nici o altă variantă. Bine că nu am continuat că mergeam în direcție total greșită! Revenim la poiană și case să întrebăm. Ratăm ”turma” de ATV-iști care oricum coborau tot la vale și întrebăm niște localnici ce coborau tropăind cu o căruță. Pentru lac trebuie să coborâm de la case drept în jos. Restul drumurilor sunt distruse. Nu e primul lac de care dăm, mai coborâm până la al doilea! Mulțumim și la vale. Intuim poteca ce ne duce la frumosul și sălbaticul lac Dalina.
Ne învârtim în jurul lacului. E de vis, multă liniște și sălbatic. Aici stăm! Găsim loc de cort aproape de vatră, adunăm lemne de foc, povestim... Seara trece până ne retragem la somn. Cum se face de obicei, toată mâncarea am pus-o într-un sac de plastic gros și am fixat-o într-un copac pe partea cealaltă a lacului. Când am dus sacul era întuneric și din noapte doi ochișori mă priveau curioși. Cred că era o vulpe care nu se aștepta să fie bipezi prin zonă... Oricum am făcut socoteala să nu punem cortul în drumul animalelor spre apă. E posibil ca peste noapte să apară ceva mistreți...
Dimineața totul e ok în liniștea naturii, e un loc superb de mult dorit de Emil! Facem de mâncare, ne strângem bagajele, lăsăm în urma noastră doar ceva scrum în vatră și frunzele tasate de sub cort (pusesem așa ca să avem ceva ”saltea”) și pornim la vale pe poteca din apropiere. În câteva minute suntem la primele case (e doar o mâță, cred că e casă părăsită!) din Cosmina de Sus.
Urmăm ulița care ne urcă și mai apoi ne coboară printre case cu paznici vânjoși (niște lătrători foarte simpatici și activi, totuși îmi scot bețele în caz că trebuie), stăm de vorbă cu o familie din Câmpina ce are o casă aici și încearcă pe facebook să renască comuna Cosminele și tot la vale pe uliță până la asfalt. Schimbăm câteva vorbe cu alți localnici care își luaseră apă de la izvor și acum avem de urmat asfaltul tot la vale. Ultimele poze sunt din Cosmina de Sus foarte aproape de cea de Jos aflată la drum principal. Asta înseamnă că de aici avem autobuz spre Ploiești. Inițial Emil voia să mergem prin pădurea de la Podu Ursului până în Vărbilău și renunțăm la idee. E mai bună o bere în așteptarea microbuzului. Timp în care stăm de vorbă cu localnici veniți la ”cel mai important loc din sat”, magazinul-cârciumă din centru. Înainte era biserica... Emil ne povestește cum a dormit cu altă ocazie cu cortul în curtea bibliotecii de vis-a-vis, ciobanii veniți la o pauză ne mai spun una-alta și e aproape să pierdem microbuzul. La timp îl iau pe Emil și ne urcăm în el!
Trecem prin Drăghicești, Vâlcănești și Cârjari, facem dreapta prin Cocorăștii Mislii și prin Plopeni ajungem în Ploiești în nord. Cu un tramvai mergem la vest de unde luăm trenul spre casă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu