A șaptea ediție a Maratonului Apuseni organizată de Clubul Alpin Român, secția Cluj Universitar... 27 mai 2017... Pentru asta au început pregătirile de anul trecut fiindcă, oricât ar părea de simplu din exterior, sunt o grămadă de lucruri care trebuie puse la punct. Cu multă agitație, cu mulți nervi, cu multe bucurii, cu multe satisfacții... Eu sunt doar o rotiță din tot angrenajul MA și acum mai am doi prieteni care s-au oferit voluntari: Adi Brezeanu (Buzău) și Ramona Varro (Timișoara). N-au putut veni cu mine peste Muntele Mare și a rămas să ne întâlnim vineri dimineață la basecamp să pornim spre punctul ”La Răscruce” unde avem de îndeplinit misiunea de voluntar. Care de fapt începe de la basecamp fiindcă avem de marcat traseul pe tronsonul 4 între valea Vadului și Știolne!
După drumul celor doi prieteni ne echipăm cu materialele necesare și pornim la drum (pentru voluntari echipamentul e format din tricoul de voluntar și din bufful pe care le primisem de aseară pentru Ramona și pentru Adi). Cel mai ușor ajungem în valea Vadului pe traseul de maraton și în felul ăsta le dau prilejul colegilor să vadă ce vor mai avea de parcurs alergătorii după punctul nostru. Primii kilometri de drum sunt monotoni până la locul ultimului punct de alimentare, mai punem benzi în locurile unde nu e foarte clară direcția (ținând cont de sensul în care vin alergătorii), coborâm spre apa Vadului, trecem podul de lemn și pe drum în jos folosim parțial potecile paralele cu drumul. Ne gândim la alergătorii care vor veni pe aici prin noroi. Pentru ei nu prea contează asta! Pe poteci aflate pe partea stângă a drumului și apei ajungem la punctul unde urcăm spre dealul Boinic și le spunem unui grup de localnicii veniți să taie și să ia lemne (acum sunt în pauza de masă) ce e cu noi pe aici. Știu de Maraton Apuseni, a devenit o tradiție în zonă! Cu noi venise un cățel alb chiar de după basecamp și, chiar dacă l-am tot gonit, s-a ținut după noi. Asta e, va trebui să îl ținem legat să nu sperie alergătorii mâine!
Din valea Vadului (balta lui Louise :D) începe urcarea pe drumul de căruță printre vaci și fire electrice pentru animale. Și printre primele colibe de vărat, caracteristice pentru zona asta! Urcușul e oprit din când în când de fixarea unei benzi pe traseu (de tufișuri, copaci sau folosind tije metalice) și chiar cu coborârea lui Adi până la ultima bandă pentru a-i schimba poziția să fie vizibilă din deal! Dealul Boinic (mai bine zic punctul de aici unde am stat la prima ediție) ne întâmpină liniștit și după câteva guri de apă începem coborârea spre cătunul de vărat Zăpodie (tot marcând traseul, bineînțeles!). Norii se adună deasupra noastră și parcă am face o pauză în vreuna din colibele de la Zăpodie. La fix ajungem la colibe când începe să plouă și vedem că una are fum (de curând am re-auzit vorba faină că un sat are x fumuri în loc de y locuitori!) și deci e locuită. Hai acolo!
”Da' poftiți de luați niște slană și țuică. Și pâine de casă și brânză dacă vreți! Urda nu e gata!”
Nu plănuisem asta și vine la fix pentru prietenii mei. Asta e dărnicia mocanilor pe care nimeni nu o poate uita, nici schimba! Stăm la povești și adăpost de ploaie sub prelata de plastic transparent, mai intrăm prin casă (la invitația lui cum se cuvine!), mă mai învârt prin ogradă pentru ceva poze până se oprește ploaia, ne mai uscăm hainele și, când se potolește ploaia, mulțumim pentru toate (omul e venit pentru câteva zile aici, știe de alergători și de maraton și se amărăște că nu e urda gata să ne dea o bucată. ”Lasă că poate ne întoarcem mâine pe aici. Om vedea dară!”) și ne pornim mai departe.
Coborâm printre colibe și vaci curioase, mai punem câte un marcaj și ajungem la trecerea peste apa Tisei. Mocanul nostru știa că a fost un cort în alți ani aici (a fost un punct de alimentare în alte ediții). De aici se schimbă direcția în urcare ușoară spre colibele de la Știolne. Din loc în loc punem benzi pe arbuști sau tije metalice și ne cam oprim la Știolne fiindcă aici sunt marcaje puse. Cred că am mai pus câteva apoi și pe Româneasa... Facem o scurtă pauză pentru câteva cadre spre Bocșești sau spre valea Mărginită ce coboară în aburi fermecători spre Săgagea și urcăm apoi pe traseul maratonului/drum de căruță în ocol pe după Româneasa spre Răscruce. Anul trecut îmi aduc aminte că am fost așa într-o plimbare de la Răscruce pe la Fântâna Popii prin poiana Româneasa și pe la Runcul Porcului înapoi pe un culoar de pădure spre Româneasa (adică un ocol al dealului Bulz în care am văzut o căprioară ce venise la apă). Ajungem la Răscruce cam în același timp cu Ioșca, colegul ce venise cu mașina de teren să aducă cortul pentru punctul de alimentare, masa, banca, apa și toate alimentele necesare. Punctualitate necalculată :D!
Ne montăm corturile și urcăm puțin în foișorul făcut în ultimul an puțin mai sus de șaua ”La Răscruce” spre Româneasa, chiar deasupra coborârii spre valea Boului. Aici avem puțin semnal la telefon, util de multe ori.
Revenim la corturi și pe înnoptat Adi face un mic foculeț pentru nițică slană și cu o masă rapidă ne băgăm la somn. Urmează ziua cea mai lungă!
Ziua MA 2017
Ne trezim cam când se luminează și după toate obiceiurile matinale, ne întâmpinăm colegii voluntari care urcaseră dinspre Izvorul Belioarei și pe salvamontiștii care stau în zonă, în special în zona stâncilor unde au montat corzi pentru alergători. Pregătim toate și undeva în jurul orei 10.00 apar cei mai buni concurenți. Unii nu se opresc deloc, alții doar pentru puțină apă, alții și pentru alimentare... Se citesc efortul și emoțiile pe fața lor... Îi ghidăm spre zona stâncilor (pe unde e traseul) cu întoarcere ulterioară peste Scăriță și pe Șesul Craiului, unii mai vor să facă poze cu dacul ;), alții sunt încântați de peisaj sau de traseu, unii în glumă ne spun că mai bine s-ar întoarce... Sunt câteva abandonuri și intervenții ale Salvamontului în zona stâncilor... Ne bucurăm când vedem colegi de club care aleargă sau cunoscuți în ale alergării montane... Timpul trece repede fiindcă mereu avem ceva de lucru... Parcă am aștepta să apară și Gheorge Moșion spre final și cumva gândul că nu mai este aduce ceva nori pe frunți... Norii care, veniți pe cer și cu câteva picături, sunt o binefacere pentru alergători... Maratoniștii se întorc după bucla Scăriței, sunt ceva mai obosiți și pornesc pe ultimul sfert al traseului după o alimentare sănătoasă. Spre final unele alimente mai dispar și starea de spirit bună contrabalansează micile neajunsuri. Înainte de ultimii concurenți câțiva voluntari pornesc spre basecamp și noi, ultimii, rămânem până vine Ioșca de ia tot ce a mai rămas.
Mai rămăsese o zonă cu marcaje nestrânse pe Scăriță (până la coborârea în pădurea dărâmată) și le propun lui Adi și Ramonei să urce să le recupereze. Ramona mai fusese pe aici și oricum se ghidează după marcaje! Eu rămân să strâng unul din corturi, pun totul în al doilea și, văzănd că nu mai apar colegii, pornesc după ei în sus pe Șesul Craiului și apoi în Scăriță. Ne întâlnim sus în rezervație îniante de poiana cu multe flori și ne întoarcem împreună la bagaje.
Îi spusesem lui Serghei, închizătorul că poate lăsa marcajele până la Știolne (”Unde-i asta?” ”Primele case de care dai pe traseu” ”Aha”) și să le strângă după aia spre valea Tisei, Zăpodie, Boinic și valea Vadului. Tot merem noi pe scurtătură, le strângem noi! Așa că adunăm totul pe drum și ne facem ca niște pomi de Crăciun (cum de altfel e și Serghei cu restul marcajelor). Până la Știolne coborâm pe traseul cunoscut de ieri și de aici scurtăm pe drumul de căruță ce închide semimaratonul. Așa, din deal, avem parte de o discuție tare interesantă cu o femeie ce stătea cu vacile pe acolo. Știe că azi o fost maratonul și laudă că au trecut o mie de oameni pe acolo toată ziua. Apăi cum să nu fie pentru ei un eveniment de seamă cănd ei abia se văd om cu om de câtă treabă au prin dealurile aistea?
”Și unde ați stat?”
”Colo lângă foișor, la Răscruce.”
”Și n-o venit ursu'?”
”N-o venit!”
”Apăi n-o știut că sunteți voi acolo” :D
Ne mai povestește cum că în ultimii ani tot a mai dat ursu' și a mai luat câte o oaie la subraț (”altă dată nu era urși da' or adus de prin alte părți”). Îi tare pitorească tanti de nu se poate!
”Apăi mereți sănătoși! Drum bun s'aveți!”
”Mulțumim, Doamne ajută!”
Ne coborâm până la casele cele mai de jos din Bocșești, urcăm la intersecția unde o fost mai devreme punctul de alimentare, trecem cu atenție o zonă de noroi ținându-ne de gardul solid, facem ceva poze faine la apus și coborâm spre gaterul de la Crucea Crencii. Suntem destul de obosiți și poate povestesc eu degeaba că pe aici au venit toți alergătorii, acum doar ne dorim un loc unde să dormim.
De la Crucea Crencii mergem pe drumul voluntarilor până la drumul final de pe valea Vadului (unde altă dată erau niște stupi de albine) și de aici începe ultimul urcuș pe drum, nu pe marcajul CA spre cabana militară! Nu mai avem câinele cu noi. Uitesem să vă spun că a plecat cu un grup de alți colegi voluntari care fuseseră în Săgagea și veniseră pe la noi în vizită după ce li s-o terminat lor treaba. De câine vom mai da abia la locul lui de baștină unde era țanțos pe lângă o pisică miorlăitoare.
Drumul pare tare monoton, se întunecă, Adi urcă mai în față puțin iritat fiindcă simte nevoia unei țigări, ora pe care o mai avem până la basecamp se tot lungește crescând tensiunea și ne întrebăm dacă vom mai prinde ceva gulyaș. Domnul Dinu ne sună când mai avem câțiva kilometri, îi pare rău de situație și ne spune că trebuie să plece acasă la Cluj. Ne vedem cu altă ocazie! Curba finală la stânga ne liniștește și ajungem pe întuneric la basecamp. Mă și miră că se terminase distracția. În anii trecuți la ora asta era o ditamai petrecerea în curtea pensiunii Skiland. Chiar și atunci parcă știu că nu a mai rămas gulyas, ci doar câțiva cartofi prăjiți. Acum e oboseală mare și, chiar dacă nu mai e gulyas, la mașină lăsăm rucsacii și ne mulțumim cu câte o bere. Eu caut ceva loc de dormit pentru toți trei în buncăr sau în vreo cameră fiindcă nu ne mai arde de întins corturile, mă bucură întâlnirea cu alți colegi în ciuda oboselii și Radu Terec se oferă să întrebe și să ne aranjeze (dacă se poate) să dormim la Mona la cabană. Chiar reușește asta și îi sunt recunoscător (mai ales pentru prietenii mei). Ne duce mai pe seară după ce mâncăm și noi ce a mai rămas (un pic de gulyas fără carne încălzit la focul de tabără din spatele pensiunii și bere la discreție - mulțumim colegilor care au făcut efortul de a mai găsi câte ceva pentru noi). Noroc cu colegii faini care mai descrețesc frunțile obosite. Mergem ghidați de Radu spre cabana Monei și aici e mare veselie (voluntari și alergători). Noi suntem frânți, ne bucurăm de o cameră cu trei locuri și ne băgăm la somn destul de repede. Mâine avem în plan altceva...
PS: La tombola voluntarilor și Ramona și Adi au câștigat câte un tricou tehnic foarte fain!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu