Colegi de tură: Adrian Brezeanu, Cezar Partheniu
Ca de obicei, la astfel de ture nu prea se înghesuie lumea. Din trei motive: 1. cei mai mulți vor munți înalți și performanțe, 2. ideea de a ajunge doar la ruinele unei cetăți nu atrage pe nimeni și 3. la noi e posibil să ne băgăm prin cine știe ce bălării, eventual țepoase, care nu sunt deloc atractive pentru majoritatea. Eu aș putea justifica astfel de ture prin faptul că locurile inedite se ascund deseori în spatele unor ”ziduri” naturale protectoare :D!
Cu un tren matinal (pare-mi-se cu schimbare în Brazi) ajung pe la 9.40 în Buzău unde mă aștepta Adi la gară. Mergem la autogara nord de unde luăm autobuzul spre Vintilă Vodă. Autobuzul merge mai departe spre Sărulești și noi nu avem acum treabă acolo. În autobuz sunt tot felul de oameni și în special discuțiile se leagă în jurul politicii și a prețurilor. Deși sunt din București și ar trebui să fiu la curent, astfel de discuții mă lasă rece fiindcă am trecut de mult de nivelul politichiei de doi bani care se face la noi. Tot urmăresc peisajul pe malul stâng al văii Buzăului și de la Săpoca intrăm pe valea Slănicului. La început am fost puțin mirat că ieșim din Buzău spre nord și apoi am înțeles că drumul merge la nord de apa ce dă numele județului și al orașului. În sec. IV î. Hr. în greaca veche râul se numea Mousaios și apare într-o epistolă bisericească în care este relatat martiriul sfântului Sava, pedepsit prin înecare de goții care se opuneau creștinării localnicilor.
Autobuzul urcă pe frumoasa vale a Slănicului, trecem prin Beceni (unde plănuim a reveni spre seară peste dealuri) și șoferul oprește să coborâm după ce trece un pod și el va urca la dreapta spre Sărulești. Aici sunt multe săgeți indicatoare și o mică biserică pe dreapta. Ne pregătim de drum și pornim pe jos tot înainte spre Vintilă Vodă. Avem cam doi kilometri și jumătate de mers...
Drumul e lejer și curând intrăm printre case și ne oprim la primul magazin să ne mai luăm o sticlă de apă și să ne răcorim cu câte o gură de bere. Întrebăm de ruinele cetății lui Vintilă Vodă și primim îndrumările de rigoare. Acum doi ani și jumătate citisem într-o monografie a comunei Lopătari despre cetatea Menedic/Vintilă Vodă. Știam că sunt doar ruine și, cât încă mai sunt (din cauza alunecărilor de pământ de pe malul drept al Slănicului între Sârbești și Vintilă Vodă), voiam să le vedem. Pe drum vedem, pur întâmplător, pe stânga, o poartă de lemn cu frumoase încrustații în lemn. E deschisă și intrăm prin ea spre biserica Vintilă Vodă. A fost construită în sec. XVIII-XIX și consolidată în 1846. După ce facem câteva poze, în special în partea din cimitir destinată eroilor și la zidurile vechilor cnstrucții, un tânăr se oferă să ne deschidă biserica să o vizităm. Este răcoroasă și liniștită și, cu siguranță, ne-a fost deschisă pentru a găsi aici o carte care mi-a fost recomandată acum ceva ani: ”Pelerinul rus”. Sunt fix două cărți, câți suntem și noi! Lăsăm banii aici și băiatul se scuză că nu are să ne dea restul fiindcă nu se ocupă el cu asta, îi mulțumim pentru generozitate și coborâm bucuroși la drum.
Chiar lângă biserică ne iese în cale vechea școală, ”construită cu cheltuielile lui Ecaterina și Tache Tocilescu în anul 1906 iulie 12”. Păcat că acum este închisă și e folosită doar ca depozit pentru cărți. Niște copii stau la poartă, doar-doar le-om da ceva bani. Pleacă atunci când își dau seama că nu au succes cu noi...
Facem stânga pe ulița indicată de la magazin-bar și printre meri sălbatici și înfloriți urcăm până la ultima casă. De aici la dreapta poteca ne duce la ruinele vechi mănăstiri, acum aflate sub pământ. Cetatea-mănăstire a fost construită înainte de 1480 de familia viitorului domnitor Vlad Vintilă Vodă (1532-1535). Un document din 30 iunie 1625 menționează că Vintilă Vodă a înființat mănăstirea de la Menedic în cadrul căreia funcționa și o școală de care sunt legate începuturile învățământului românesc în județul Buzău. (sursa)
Pozăm ce se mai vede din vechea mănăstire și ne așezăm la umbra unui copac pentru bine-meritata masă de prânz. Nu știm noi cât și pe unde ne vor duce drumurile până diseară...
Cu rucsacele ceva mai golite ne pornim la drum. Știm doar că vom merge peste dealuri spre Beceni. Mai multe nu! Așa că urmăm un drumeag de la ruine în sus prin livezi și apoi o potecă ce ne urcă pe un picior spre un loc cu vizibilitate mai mare. De sus vedem poteci pe curbă de nivel și le urmăm tot având lunga localitate Vintilă Vodă la stânga noastră. Traversăm o pășune cu un mic lac și niște fagi foarte estetici (s-ar putea spune cosmetizați natural), dăm să urcăm la dreapta prin pășune și, fiindcă ne cam depărtăm de Slănic, Adi găsește o potecă ce ne duce printr-un desiș (bineînțeles că nu există marcaje pe aici și abia se formează vag câte o potecă) într-o altă culme plină de cătină. Nu avem vreme de cules (și nici nu se culege acum, ci mai spre toamnă la primul îngheț!) și coborâm în prima șa pentru a urma apoi poteca în urcare directă pe un deal sub formă de piramidă. În partea de sus a lui găsim o bornă topo și melci fosilizați. Iau câțiva și mergem mai departe spre plaiurile fără copaci. Ba da, au câțiva pomi care deocamdată nu sunt nici înfrunziți... Culmile ne coboară ușor prin livezi spre drumul larg ce duce din Niculești spre Coca Antimirești. În față vedeam un deal mai înalt și o șa prin care intuim că trebuie să trecem mai departe.
Ieșim la drum, mergem vreo sută de metri la stânga și apoi coborâm spre canionul sărat ce ne desparte de dealul văzut mai devreme. Undeva mai sus pe vale sunt niște arderi controlate și mai jos de noi canionul se adâncește. Găsim un loc pe unde trecem după ce Adi vorbește la telefon cu George cu care urmează să ne întâlnim în Beceni pe seară și acesta se miră ce căutăm noi pe acolo :D! ”Eeee, d-ale noastre, ne vedem mai diseară!” Până în deal (adică undeva pe lângă singura casă pe care o vedem sub culme) mai găsesc niște locuri tare fotogenice și fac mici ocoluri până la ele. După casă ne mai oprim o dată înainte de șa pentru câteva guri de apă și apoi ieșim în drumul ce ne trece peste deal (era să zic munte!).
Drumul (mai mult potecă) ne coboară apoi spre stânga printr-un povârniș și ajungem la un alt pârâu pe care îl traversăm cu atenție. E cam multă vegetație și găsim o soluție de trecere astfel încât să și putem înainta apoi după malul apei. Câțiva pași prin grădina sălbatică și ajungem la poarta prin care ieșim la drum. Civilizațieeee!
Acum nu știm unde suntem și intuiția ne îndrumă la stânga. Abia la asfalt vom afla că suntem în cătunul Grabicina! Coborâm pe drum printre case cu ateliere la vedere și la Slănic avem două posibilități de trecere: fie lejer pe podul de beton pe care trec mașinile, fie pe podul suspendat pe piloni de lemn! Vă dați seama ce am ales, nu? Chiar bălăngănitul podului dă tot farmecul și după el, exclamăm că ”parcă am mai trece o dată!”
Suntem în capătul de sus al satului Dogari și facem dreapta pe asfalt spre Beceni. Avem mult de mers chiar dacă nu pare așa de departe. Noi ne ghidăm după un turn de apă și niște blocuri care sunt în Beceni. Și mergem de ne intră picioarele-n fund! Pe hartă vedeți satele Dogari, Gura Dimienii și Mărgăriți și nu par așa de lungi. Vă asigurăm că sunt lungi tare! La drumul de Arbănași (unde este poarta mare peste drum pe care scrie ”Tabăra Arbănași” - știți că există o localitate în Bulgaria numită Arbănași?) ne mai oprim pentru o țigară sau o bere și continuăm căutând un loc de cort. Tot mergem pe lângă liceul Beceni, trecem de turnul de apă și la blocuri ne întâlnim cu George de stăm la povești cam până se întunecă. Pe drum văzusem pe stânga o cruce cu interesante însemne pre-creștine.
George ne indică drumul din spatele blocurilor și, cum urcăm pe el, vom găsi pe sus locuri de cort. După ce e foarte darnic cu noi și ne face cadou două sticle cu apă! Este foarte prețioasă atunci când nu știi dacă vei da de apă și dacă e bună de băut! Mulțumiri!
Urcăm pe întuneric pe drum, testăm un loc pe stânga drumului și nu e prea bun de cort, mai mergem puțin și facem dreapta printre tufișuri tot în sus. Dăm de niște pereți argiloși și eu nu prea aș vrea să pun cortul sub ei. Să nu alunece cumva... Nici deasupra nu mai avem energie să mergem și în fața lor, spre valea Slănicului, găsim un loc ascuns între tufișuri țepoase unde ne montăm casa. Aici suntem în siguranță, nici măcar animalele nu au pe unde veni la noi.
Dimineață cu forțe proaspete mergem la zidurile de argilă și suntem încântați de mica minune găsită aici. Nici prin gând nu îți dă să găsești asemenea frumusețe în mijlocul unor tufișuri neprimitoare. Explorăm locul cu amănuntul înainte de a porni mai departe pe culme. Mai avem ceva de făcut jos în vale!
Culmea e domoală și are mici urcușuri și coborâșuri. În punctul cel mai înalt găsim o bornă topo și ceva mai jos vedem pe stânga două căprioare care fug paralel cu noi. Frumos moment! Culmea ne coboară spre livezi și găsim potecile care ne duc la o uliță îngustă și apoi la dreapta la asfalt. Cam asta e explorarea pe aici!
Facem stânga și tot prin sat (salutând cum îi obiceiul) întrebăm pe unde putem să ajungem la apă. Suntem ghidați chiar pe ulița pe unde a mers Adi cu un grup de au plantat copaci pe marginea apei și la stânga este un pod pe lângă care coborâm în albia râului. Scopul nostru inițial era să găsim roci, scoici și melci fosilizați și aici este locul perfect. La vale tot cercetăm și găsim ce ne interesează. Apa ne taie drumul ceva mai jos, găsim poteci care ne scot pe maluri și apoi înapoi în albie și la un pod de beton ne hotărâm să ieșim definitiv spre șosea. Ca punct de interes, aici puteți întreba de ferma primarului și toți știu unde să vă îndrume!
Ieșim la asfalt și facem dreapta până la prima stație de autobuz unde așteptăm pe o bancă cursa care ne duce înapoi la Buzău. Mai venise o cursă privată înainte și șoferul nu ne-a putut lua.
În Buzău ajungem tot în autogara nord și mergem direct spre zona gării pe bulevardul Unirii cu o scurtă oprire la biblioteca județeană pentru ca Adi să își prelungească termenul la niște cărți împrumutate. Cât timp rezolvă el, citesc pe pereții holului interior al bibliotecii articole din ziare din alte vremuri și poezii și ceva date despre Vasile Voiculescu, al cărui nume îl poartă instituția. Vasile Voiculescu s-a născut la 27 noiembrie 1884 la Pârscov ca fiu al lui Costache Voicu (ulterior și-a luat numele Voiculescu) și al Sultanei (născută Hagiu). A început școala în Pleșcoi, apoi în Buzău la liceul ”Alexandru Hâjdău” și la liceul ”Gheorghe Lazăr” din București. Studiile de folozofie și medicină (doctorat în 1910) îl vor lansa în viața literară și profesională viitoare.
În fine ajungem la gară și fiecare își urmează drumul spre casă bucuroși că niște fosile și ruinele unei cetăți-mănăstiri au dus la o explorare așa de interesantă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu