marți, 4 iulie 2017

Comarnic-Slănic 11-12.03.2017

N-am mai plecat mai departe de casă de ceva vreme și îmi este dor de o noapte în cort. Nu îmi propun mare lucru și anunț doar câțiva prieteni de planul meu, plan foarte simplu: mers din Comarnic până pe malul lacului Paltinu, campat pe malul estic al lacului în poiana special amenajată și întoarcere pe undeva prin altă parte spre tren! Cum de la mine mă pot aștepta la orice, îmi iau bilet doar dus, cine știe pe unde mă întorc...

Ziua 1 - sâmbătă 11.03.2017

După o prăjitură la cofetăria de lângă gară pornesc pe jos pe șosea spre Secăria. Nu am de gând să merg prea mult, ci undeva după curbe să fac stânga pe culmea cu livezi pe care mi-am dorit-o de ceva vreme... Și până să ies din drum observ ceva cruci noi nevăzute în trecut (ca să înțelegeți, "noi" pentru mine că ele se apropie de suta de ani sau chiar au mai mult!) și un bătrân mă însoțește câteva zeci de metri explicându-mi că trebuie să urc spre antenă. De fapt eu l-am însoțit în drumul lui spre casă :D!




Ies din drumul asfaltat la stânga pe o uliță, un nene de după gard și apoi alți doi cu căruța îmi confirmă că e drumul bun și după antenă pun pe mine un făș de vânt fiindcă bate destul de tare și îngheață mâinile. Pentru ele folosesc mănușile :)!

În zare se văd culmile înzăpezite ale Baiului și ale Bucegilor și în față, spre est, doar o imensă mare de nori. Nu sunt de ploaie, e ok! Drumul de culme mă duce pe lângă garduri și, la pădure, începe să coboare destul de înclinat. Se văd primele case din Secăria la stânga și eu merg tot în față. Am niște serpentine înainte de a coti definitiv spre stânga spre Secăria. 




Niște tufișuri țepoase și dese mă obligă să trec peste gardul din ultima imagine și găsesc poteci care mă coboară la ultima serpentină înainte de Secăria. Pe asfalt ajung în centru și nu opresc deloc. Trec ca acceleratul mai departe spre Muntele Secăriei, spre carieră. Pe ulița care urcă și pe care coborâsem cu alte ocazii cu Emil! Doar la limita pădurii de pin mă opresc nițel pentru câteva poze mai mult sau mai puțin panoramice...

Când se termină pădurea urc direct la carieră și văd că, pe marginea pădurii parțial defrișate pe stânga carierei se formează un drum de exploatare. Merg pe el, e ceva nou pentru mine! Pe drum este un singur loc unde a mai persistat gheața peste iarnă și altfel merge pe curbă de nivel, la început în ușoară urcare și apoi în coborâre. Îl urmez și, când mi se pare că m-am apropiat destul de mult de linia care unește coada lacului Paltinu de vârful Muntelui Secăriei (zonă recunoscută din aceeași tură cu Emil), fac stânga în coborâre directă prin pădure și auzind niște drujbași. Potecile mă duc cumva pe dreapta lor și găsesc un drum care mă coboară în drumul ce merge de la coada lacului spre pensiunea ATRA (drum pe care mersesem acum doi ani). Bucuros că știu unde am ieșit, fac dreapta și apoi urmând săgețile indicatoare, coboar la pensiune fiindcă văzusem din poze că e tare faină. 



Așa și este! Sub parcare sunt camerele pensiunii, toate cu vedere spre lac și la un nivel inferior este restaurantul. Cum eu nu am de gând să intru și doar să fac câteva poze, cobor până la platforma restaurantului și un angajat de aici intră în vorbă cu mine. I se pare curajos ce fac eu, adică să merg singur pe munte și ar vrea și el. Doar că el poate doar în timpul săptămânii fiindcă în week-end lucrează. Îl încurajez să meargă pe munte când poate și dau să plec. Un alt angajat, ardelean, îmi indică scările pe unde pot ieși și, până să plec, îmi oferă un ceai cald și niște sandwich-uri pentru drum. Foarte fain gestul și lăudabil! Și eu care cerusem doar o ceapă pe care uitasem să o iau de acasă pentru slană! Cu mulțumiri tuturor, urc pe scări și mă hotărăsc să merg mai departe. Nu pe malul celălalt al lacului spre locul unde voiam să campez, ci spre Păltinețu peste Crăițe! Sus știam că am ceva locuri faine de pus cortul!



Cobor vreun kilometru până la pod, trec pe partea cealaltă (stânga) a apei (Doftana) și pe prima uliță la stânga încep să urc. Pe undeva pe aici găsisem acum doi ani cățelul șchiop care stătea în două labe de ziceai că e iepure! Urc un pic și socoteala mea este că ar trebui să fac pe a doua uliță la dreapta. Întreb o bătrânică la intrarea pe prima uliță și îmi spune că e mai scurt pe aici. Nu are rost să ocolesc atâta... Așa că merg în sus, apoi dreapta până unde se termină ulița de pâmănt și trec peste un alt pod de gheață, de data asta ceva mai mare. Un localnic îmi descrie că astă iarnă gheața era aici cam groasă de vreo jumătate de metru. "Dacă mergi tot pe aici în sus ajungi la Crăițe!" Cumva urmez linia de pământ (cu greu i se poate spune drum) care mă coboară pe sub sălcii groase și printre mesteceni subțiri și apoi urcă spre livezile de pe Crăițe. E tare greu de descris drumul fiindcă am mers mult pe intuiție. De exemplu la un gard cu văcuțe pe stânga cobor pe sub gard, dau de un loc de adăpat vitele, trec pe după el și apoi urmez o linie de deal tot în sus... Ies la gardurile livezilor și peste ele mă opresc un pic la un loc de odihnă/popas să mă reorientez. Tendința mea era de a merge puțin în dreapta și ulițele pline de noroi mă cam opresc. Se ridică un pic norii și văd că Păltinețu este undeva pe uliță la stânga și apoi dreapta. De fapt întâi trebuie să cobor în valea Păltinoasei...





Lucru destul de simplu pe care îl fac coborând direct pe ulița plină de glod direct spre vârful dorit. Doar în partea de jos drumul face dreapta și eu cobor prin pădure la stânga spre un vechi adăpost de beton. Se pare că pe aici au fost niște polonezi fiindcă văd o cutie de bere cu inscripții poloneze. Trebuie să fi fost acum câțiva ani fiindcă acum urmele de paturi sunt alandala în interior și ușa e stricată! Cobor la apă sub baraj, găsesc câteva pietre și trec fără probleme spre drumul aflat pe partea cealaltă. De aici intuiția îmi spune să fac stânga în susul văii.
Merg câteva sute de metri în urcare și ies la dreapta pe primul drum de exploatare. În mod normal ar trebui să mă ducă pe undeva pe la drumul pe care ne întâlnisem cu turma cu oi sub Păltinețu (în tura din 2014). Tot urc, tot urc pe drum nevăzând mare lucru și fac prima pauză de apă într-o defrișare unde găsesc un butuc drept scaun/masă. Ceva mai sus trec prin dreapta unei case îngrădite (nu e nimeni să întreb pe unde aș putea merge) și continui în urcare direct pe pantă. Care se face din ce în ce mai mare și nu pare a ieși la gol! După niște copaci faini cu ciuperci mari pe ei ajung la un loc mai plat care pare să se închidă cu pante abrupte în toate părțile, mai puțin undeva în dreapta unde e mai domol. Hm, în dreapta nu e direcția bună! Fac câteva poze, mă resemnez că nu am ajuns la vârf pe aici și merg la dreapta. În culme mai am o singură încercare și se dovedește a-mi da curaj: după linia/dunga culmii e un drum care urcă încet la stânga. E bine, ăsta e drum de stână și înseamnă că ajung imediat la stâna de sub vârf! Unde chiar ziceam altă dată că ar fi interesant să dormim! Iupiii! Mulțumesc Muntelui, m-a ajutat fix la nevoie ;)!


Sunt în vârf, acum mai am doar de găsit un loc unde să dorm. Cobor printre puține brândușe și ghiocei la stână, văd că bate vântul tare în ea și nu e adăpost, tot caut un loc ferit de vânt să pun cortul și nu găsesc deloc prin zonă. Îmi aduc aminte de pseudo-dolinele de sub vârf și urc acolo fiindcă garantat acolo voi găsi ceea ce îmi trebuie. Chiar în dolina de sub vârf găsesc un loc plat și îmi montez cortul. Este un pic vânt, sunt transpirat și ca urmare doar mă schimb, mănânc și mă bag în sac după ce dau mesajele de rigoare (pentru asta a trebuit să urc pe linia dintre doline fiindcă la cort nu am semnal). Mănânc sandwich-urile donate mai devreme și cu o gură de pălincă mă bag la somn. Peste noapte nu dorm foarte bine fiindcă mă tot jenează nisipul de la rinichi și parcă organismul așteaptă o nouă zi de mișcare, așa simțindu-se cel mai bine!

Ziua 2 - duminică 12.03.2017

Soarele mă trezește pe la 7.30 și ies la înviorare prin zonă. Urc pe vârf și observ în jur aceeași vreme superbă de aseară: zăpadă pe munții înalți, mare de nori spre câmpie, cer senin și albastru, rouă pe cort. Pentru asta am venit! Îmi vine să caut intrarea în peștera de sub vârf și o găsesc simplu printre jnepeni. E adevărat că nu e prima cercetare, îi mai găsisem intrarea și atunci nu pătrunsesem sub pământ. Acum, fiind solitar, intru cu mare grijă la fiecare pas. Să nu cumva să alunec și cine știe ce să se întâmple (chiar îmi aduc aminte de o tură recentă în Bucegi unde am evitat să intru în avenul din Piciorul Babelor fiindcă riscam o alunecare fără posibilitate de întoarcere)! Intru vreo 5-6 metri, peștera este foarte făinuță, văd un liliac odihnindu-se și o gaură neagră în jos îmi oprește explorarea. Nici cu frontala nu se vede prin ea și nu vreau să risc mai mult! Oricum sunt mulțumit de pașii făcuți sub pământ, ies la lumină și la cort mănânc, strâng toate și mă mai rotesc un pic înainte să pornesc la drum. Trebuie să îmi aleg direcția! 












Din platou merg puțin spre stânga și văd că pajiștea se lasă spre pădure și începe să intre ușor în ea printr-o serie de poieni. Cumva direcția este cea spre Măneciu de unde plănuiesc să iau trenul spre Ploiești și apoi spre București. Poienile mă coboară câteva sute de metri și apoi rămâne pădure de fag. Tot cobor prin ea, panta se accentuează și mă trezesc pe un picior de munte înclinat cam la 45 de grade. Merge să cobor pe aici și mă las cât se poate de direct. Capătul lui este prea abrupt și potecile mă duc spre valea din stânga. Vale care se termină spre firul apei cu o ruptură de pământ de 5-6 metri pe care trebuie să mă las cumva... Găsesc niște copaci de care să mă țin și într-un fel de ”pământing” (o variantă de ”grohoting” pe pământ) cobor la firul apei, îl trec pe niște copaci groși și sunt pe partea stângă a văii. De aici pot vedea malul pe care am coborât...




În fine, merg mai departe pe ceea ce par poteci de animale. În coborâre e bine, doar că puțin înainte de a ajunge la firul următor de apă este o ruptură de pământ și mai înaltă. Cumva după firul ăsta de apă aveam în față o urcare de peste 45 de grade prin pădure neumblată și îmi trece un gând să renunț la ea. Îl las să zboare fiindcă eu trebuie să fiu atent la pași acum, nu la ceea ce urmează peste vale! Poteca merge peste malul alunecării la vreo jumătate de metru și, când se mai domolește panta și pot coborî, intru sub alunecare și ajung la vreo doi metri de apă. Aici malul apei este acoperit de un strat gros de zăpadă întărită și singura soluție ca să mai am încălțăminte uscată este să mă descalț și să merg în picioarele goale pe zăpadă și apoi prin apă. Bun, așa facem. Cu picioarele goale e mult mai ușor să sap niște trepte în zăpadă, ajung la apă și o traversez fără probleme, urc pe partea cealaltă pe malul întărit cu lemne groase și mă încalț la loc. Totuși e rece apa de munte! Cobor de îmi iau o sticlă cu apă și chiar când revin la rucsac trece o mașină la deal. Cine să meargă pe drumurile astea? Este o familie care merge ceva mai sus vreo 3 kilometri până la capătul drumului. De acolo pe valea Clăbucetului se poate ajunge la Radila (unde fusesem într-o tură de iarnă anul trecut cu Emil și Ștefan). La vale în câțiva kilometri ajung în Scurtești și apoi Ștefești de unde un drum la stânga mă duce spre Slănic. Mai fusesem pe aici și știam că e o scurtătură peste dealuri! Le mulțumesc și iau decizia pe loc: gata explorări, cobor pe vale spre localități!
Valea Seacă (așa se numește aici) coboară frumos și lin în serpentine printre firul apei, ceva pereți tăiați, mini-cascade... E o plăcere să cobori pe drum, mai ales că nu e lume mai deloc. După vreo 50 de minute văd o cruce albastră (nu are și marginile albe) pe stânga. 50 de metri mai încolo face dreapta pe un pod de lemn spre vf. Păltinețu. Cine știe pe unde o fi făcut marcajul ăsta mai nou... În 10 minute mă întâlnesc cu valea Pietrii din stânga și sunt tot felul de lemne tăiate. Clar pe aici sunt defrișări și nu e nimeni la baraca de la începutul drumului ca să întreb și eu ceva detalii... Continui pe drum, după un foișor de supraveghere mă întâlnesc cu un localnic pe bicicletă și cobor cu el până la începutul Scurteștilor. A fost șofer de camion și aici și în străinătate și acum s-a retras la casa bătrânească. Foarte fain omul, îmi povestește multe și îmi arată izvoarele (acum amenajate) de unde vine multă lume să ia apă. La intrarea în sat mă salută și merge la dreapta spre casă și eu continui prin sat cu doar o pauză să îl anunț pe Emil de un loc pe unde am coborât amândoi altă dată.





Cu poze pe la troițe tot caut pe telefon drumul județean 216A care ar trebui să mă ducă la stânga spre Slănic. Dacă e să te iei după Google Maps ar trebui să fie asfaltat. Când mi se pare că am mers prea mult, întreb un nene mai bătrân (sau doar așa pare fiindcă e neras) și îmi spune că am trecut de drum.
”Hai că vin cu tine să îți arăt” Urcăm dealul înapoi, el se oprește la poarta lui și îmi arată la dreapta unde e drumul spre Slănic.
”Pe hartă ar trebui să fie asfalt”
”Eeee, ar trebui :D. Urcă așa pe drum și sus la cruce vezi Slănicul în vale. De acolo sunt poteci care te duc la hotelul mare.”
”Mulțumesc”


Urc vreun sfert de oră pe drum și ies în culme. Aici văd despre ce cruce vorbea omul și jos, pe valea Slănicului, întreaga stațiune care abia mai supraviețuiește cu salina și cu câteva lacuri sărate amenajate. Ah, și cu terasa de lângă gară unde îmi propun să mănânc două-trei porții de cartofi prăjiți!

Intuiesc potecile cele mai directe spre hotelul Slănic vizibil printre turmele cu câini care mă latră de la distanță. Pot să latre cât or vrea! Potecile mă coboară într-un zăvoi și apoi prin el la dreapta (sunt urme de livezi) cobor spre hotel. Paznicii canini ai hotelului se dau la mine fără a face nimic grav și cobor la drumul principal pe lângă restaurantul Deceneu (închis, ca o bună parte din stațiune!). Fac stânga spre gară câteva sute de metri, văd că am tren la 16.20 și ca urmare am timp și de ceva cartofi prăjiți. Ghinion, e închisă terasa cunoscută! Așa că merg la restaurantul din colț și mă satur cu un meniu complet cu trei feluri într-o atmosferă foarte faină. Cumva eu mă simt aici outsider cu rucsac și murdar pe bocanci și haine față de clienții obișnuiți ai localului.


La 16.10 sunt la tren, iau bilet din tren și merg până la Ploiești Sud și apoi cu un alt tren spre casă.

În minte îmi revăd tura prelungită mult mai mult decât era inițial, cu explorări supra și subterane și cu multă liniște, exact ceea ce aveam nevoie!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu