Simt nevoia de verde și îmi propun să văd un alt mal al lacului Cernica. Spun altul față de cel drept, mult mai cunoscut, pe care este și mănănstirea Cernica! Acum (mijloc de iulie) pot spune că mai am mult de explorat până la Căldăraru unde se termină lacul! De la ultima stație de metrou, Republica, intru în Pantelimon având pe partea dreaptă a lacului complexul Lebăda. Inițial voiam să intru pe acolo, dar am văzut că este pază și mi-e mult mai comod să ocolesc... Trec pe la fântâna babei Ana (construită inițial la 1735 și a cărei istorie sumară o puteți găsi aici) și, înainte de reprezentanța Peugeot, fac dreapta pe un drum de căruță pe marginea lacului. Mă latră câinii de la casa-adăpostul de aici (”N-ai văzut, domne, câinii? Era să te muște dacă nu veneam eu.”) și mi se sugerează să intru pe deasupra pe potecă. Cică aș putea ajunge la centură pe aici...
După ce scap de câini (care mă latră de la marginea proprietății), intru pe potecile pline de verde și văd că la capătul dinspre mine al barajului de pământ dinspre Lebăda e un gard și un alt adăpost. Deci bine că nu am insistat pe varianta pe la complexul de pe insulă! Fac cumva stânga, pe poteci ajung la prima casă în dreapta căreia sunt niște pescari la capătul unui drum, ocolesc casa și ies pe stânga ei la marginea pădurii. Până la apă sunt niște șanțuri de zici că sunt tranșee de război și trec câteva găsindu-mi ”vadul” prin fiecare. La marginea apei ajung la zidurile primelor case (de pe străzile Neptun și apoi Pădurii) și trebuie să ies cumva la șosea. Curțile se întind până la apă și nu pot merge chiar pe mal (la noi nu se aplică legea nescrisă din Norvegia unde oricine are dreptul să meargă pe malul râurilor sau lacurilor) și găsesc străzile Sinaia și apoi Băile Herculane care mă scot la șosea. Cu pauze de apă și ceva mâncare la umbră și cu admirarea florilor aromate de glicină japoneză (Wisteria floribunda) ce acoperă gardul de lemn al unei case mari și albe.
Trec pe lângă edituri cunoscute și mă opresc puțin pe barele de beton ce blochează accesul auto la centură. În stânga este biserica ”Buna Vestire” ctitorită în 2000-2002 de (probabil) proprietarul fabricii de pâine Loulis din apropiere.
După centură este o troiță și un panou pe care e scrisă o parte din istoria locului (ca și la fântâna și troița babei Ana). După primele curți fac dreapta spre locul pe care voiam să îl cercetez. Bănuiam cam pe unde ar trebui să ajung. Un drum de căruță și apoi potecă mă scot printre zade, fagi și stejari la un drumeag (unde veniseră niște tineri cu mașina) și apoi la dreapta ajung la un alt loc de picnic, la golfulețul cu care începe lacul Cernica după centura Bucureștiului. Dă un pic de ploaie și mă adăpostesc sub stejari înainte de a merge mai departe. Locul e așa de fain de parcă aș sta aici vreo jumătate de oră (cel puțin). Asta și fac, desculț și cu capul pe rucsăcel :D!
Pe lângă o clădire locuită împrovizat și niște zade foarte înalte ajung în apropierea șoselei de centură pe sub care merg spre barajul de sub aceasta. Nu știu dacă pot trece fără a urca la asfalt și voi găsi poteca ce mă ajută să rămân în apropierea apei. Văzusem de la micul golf niște tiroliene din zona restaurantului Cernica (Extreme Park Cernica) și cred că pot ajunge la capătul lor.
După baraj găsesc o potecă la stânga aproape de malul apei, mă miră o carapace de țestoasă nelocuită, merg pe poteci sau chiar o parte de drum pe sedimentele de la malul lacului și, într-adevăr, voi ajunge la pilonul de care sunt fixate cele două cabluri de tiroliană (în ambele sensuri). Sunt și doi băieți sus care asigură pe doritori, eu merg mai departe pe potecile pline de verdeață în jur.
Ceva mai încolo văd o zonă cu stuf și pare să se poată coborî de la poteca mea. Așa și este și mă aflu curând pe zona nămoloasă de la malul apei. E atâta liniște și sălbăticie de zici că te afli undeva în deltă, nicidecum în apropierea șoselei de centură a Bucureștiului!
Înapoi la potecile pe care căldura le umple de insecte lipicioase și bâzâitoare pe lângă tot desișul cu frunze lungi și tăioase. Interesant de străbătut în astfel de condiții! Ajung la un punct unde niște semne tot arată înainte și un drumeag face dreapta. Las semnele (de aici mai am de explorat cu altă ocazie) și prin pădure la dreapta ajung aproape de centură la o familie foarte faină care venise la un grătar și picnic. Oameni foarte plăcuți, țin să servesc și eu ceva din ce au făcut, mă bucură poveștile cu ei și locul de foc înconjurat cu pietre și îngrijit și, fiindcă au trecut ceva ore de la plecare, ne mulțumim reciproc și plecăm spre casă, ei cu mașina, eu pe jos. Vom ieși pe același drum la stânga prin pădure, ei pe drumul mai sigur și ocolit pentru mașină (ca să nu aibă surprize să rămână pe acolo prin noroaie).
Trec șoseaua de centură pe sub podul ei peste calea ferată ce vine de la Oltenița, drumurile mă duc la calea ferată paralelă cu centura și apoi printre niște câini cam speriați ajung iarăși la liniile de fier ce mă duc la gara București Sud. E frumușică gara și o depășesc pentru a ajunge la barieră și la stația de mașină de pe Drumul între Tarlale unde mi se termină plimbarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu