Fiindcă merg la un concert în apropiere și am ceva vreme la dispoziție, zic să intru puțin pe strada Frumoasă. O denumire interesantă și tare sunt curios de unde vine. Pe internet găsesc două referințe legate de temă. Nu garantez corectitudinea totală a fiecăreia. Prima spune că ”își ia numele de la Palatul lui Gr. G. Cantacuzino (astăzi Muzeul Național "George Enescu") - numit în epocă Casa Frumoasă - strada Frumoasă avea să-și respecte blazonul, fiind ocupată de o serie de imobile impresionante.” Pare interesantă explicația! A doua este un articol din ”Dilema Veche”, nr. 514, 19-23 decembrie 2013, semnat de profesorul Andrei Pipiddi care în ședința din 27 octombrie 1993 notează că ”Muzeul Enescu, aflat în Palatul Nababului, dorea ca strada vecină să devină Gheorghe Grigore Cantacuzino: m-am opus şi am reţinut numele actual – Frumoasă”. Oricare ar fi varianta, strada merită explorată ”urban”. Deci, la drum...
Până să intru pe strada dorită, vizitez un pic curtea casei Filipescu-Cesianu. În prezent face parte din Muzeul Municipiului București și este amenajarea unei locuințe mai vechi, în stil Belle Epoque, din anii 1846-1850. A fost proprietatea aristocratului Ianku Philippescu, în 1889 trece în proprietatea avocatului Constantin Cesianu, în 1935 este vândută Societății Române de Radiodifuziune care face schimb de proprietăți cu Primăria Municipiului București în 1939. ”În perioada anilor 1940-1941 este luată hotărârea ca sediul Muzeului Comunal (astăzi Muzeul Municipiului București) să primească reședința Cesianu pentru expozițiile sale, însă din cauza stării deteriorate a imobilului, acesta a fost sediu pentru birouri şi depozite, situaţie neschimbată şi pentru perioada 1948-2015.” (sursa)
Intru pe strada Frumoasă (care chiar este Frumoasă prin clădirile ei) și prin strada Sevastopol ”ce purta în vechime numele de “Uliţa Filipescului”, deoarece se întindea de-a lungul proprietăţilor acestuia. Uliţa Filipescului, pe care se afla marele cimitir al evreilor sefarzi, cimitir desfiinţat în anul 1942, va lua numele de “strada Sevastopol” după războiul Crimeei (1853-1856)” (aceeași sursă).
Concertul despre care vorbeam la început se desfășoară la Muzeul ”George Enescu” aflat în somptuosul palat Cantacuzino. Știu că am mai vorbit despre el, a fost construit de Gheorghe Grigore Cantacuzino, poreclit Nababul, același care a construit palatul Cantacuzino din Florești (micul Trianon) și palatul Cantacuzino de la Bușteni (articol pe blog si site). Nora acestuia, Maria, născută Rossetti-Tescanu, se va recăsători cu George Enescu în 1937 și vor locui în 1945-1946 clădirea din spatele palatului destinată inițial administrației clădirii (sursa). Ceea ce eu nu știam și am fost impresionat să aflu la fața locului!
Mai e lumină ceva vreme după concert și mai hoinăresc pe străzi printre clădiri și simboluri care de care mai interesante. Doar menționez câte ceva mai jos, date pe care le-am găsit pe unele clădiri.
Actuala ambasadă a Indonesiei, Casa Emil Lahovary (1906-1910, construită după planurile arhitectului Grigore Cerchez, în stil neogotic francez, urmărind modelul imobilelor de tip ”hotel particulier”, cu un corp principal și două aripi laterale care formează o curte interioară în maniera Renașterii franceze. Se remarcă decorația fațadei și acoperișul mansardat)
În această casă a locuit artista dramatică Gina Patrichi
Casa Niculescu-Dorobanțu (1911), arhitect Grigore Cerchez,
replică istorică a castelelor franțuzești, arhitectură neogotică
Institutul de Istorie a Artei ce funcționează în Casa Dissescu (1905-1912), (ornamentație de inspirație brâncovenească) ”Construită în jurul anului 1860, clădirea ajunge câteva decenii mai târziu în posesia lui Constantin Dissescu (1854-1932), jurist eminent, profesor de drept şi om politic. Noul proprietar îşi propune să o refacă, încredinţând lucrarea arhitectului Grigore Cerchez şi colaboratorului său, francezul A. Clavel.” (sursa)
Palace Casino, casa Lenș-Vernescu, ”este o clădire din București, situată pe Calea Victoriei, ridicată în jurul anului 1820, în stilul eclectic pe care arhitecții francezi au reușit să-l impună într-o serie de țări europene la acea vreme.” (sursa)
Casa și curtea Ghika-Grădișteanu (1884), arhitect Jean Berthet (sursă și detalii)
Interior din curtea restaurantului ”La Țigănci”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu